duminică, 30 mai 2010

Satellite

„Asta mică nici nu ştie să meargă bine pe tocuri, dar ştie să câştige un concurs”, au fost cuvintele Gianinei Corondan atunci când Lena, nemţoaica originară din Hanovra, se îndrepta spre scenă, în calitate de laureată a Eurovision 2010. Lena Meyer-Landrut (nepoata diplomatului Andreas Meyer-Landrut) împlinise 19 ani cu 6 zile înainte de a câştiga finala de la Oslo. Totul a fost perfect pentru Germania, toate aşteptările au fost împlinite, miile de oameni din pieţele germane nu au fost dezamăgiţi. Sunt de acord, a fost un scenariu, Germania trebuia să organizeze Eurovisionul de anul viitor, însă melodia a fost foarte bună. Acum să am şi eu partea mea de glorie: am fost primul care a postat Satellite pe site-urile de muzică româneşti (cele de pe care se poate descărca, nu dau nume, ca să nu interferăm cu ilegalitatea), pentru că am descărcat melodia Lenei (de pe Antenne Bayern) imediat ce a câştigat preselecţia din Germania (graţie tot unei „scule” cu care ascult şi radio, dar pot şi înregistra melodiile în timp ce le ascult; iarăşi fără nume, că nu o am cu licenţă originală).

Lena a fost KO când a urcat victorioasă pe scenă. Nu reuşise să realizeze total că a câştigat. Era şocată (cum spune şi în interviul postat aici, primul luat proaspetei câştigătoare). În timp ce cânta, uimirea i-a ieşit la iveală: „Oh, my god, this is so crazy!”. Apoi, după ce a încheiat prestaţia live, a fost atât de tulburată, încât a început să vorbească în germană, nemaiţinând cont de uzanţe: „Mulţumesc! Nu poate fi adevărat! Ce nebuni sunteţi! Dumnezeule! O iau razna! Pe bune! Dumnezeule! Mulţumesc! Mulţumesc şi backing-ului! Aplauze pentru ei, au făcut o treabă minunată, nu e numai vina mea. Aaahhhmmm…nu ştiu unde să mă duc acum, mai pălăvrăgesc puţin pe-aici.” Şi, dacă îi priviţi cu atenţie ochii, se vede cât este de uimită, în ce stare de şoc se află. Vocea a trădat-o şi ea pe puştoaică, efectiv copleşită de emoţii. Dar a ieşit foarte bine totul. Felicitări din suflet!



miercuri, 26 mai 2010

Berlin

Berlin. Arrival

Fără probleme cu Lufthansa. Rămân uimit de „subţirimea” controlului de pe Tegel, impresie ce-mi va fi confirmată mai ales la plecare. Nu se compară cu măsurile de securitate din Frankfurt sau München. În Frankfurt sunt chiar două filtre de securitate. Ai trecut de unul şi, când să zici „hop”, dai de al doilea. Pe Tegel e lejer de tot. Autobuz. Cazare hotel. Cartela magnetică. Duş. Vizitarea metropolei. Mai sunt destule ore până la întâlnirea cu Dea Loher, Christa Müller, ceilalţi traducători şi membrii echipei de la Deutsches Theater.

Berlin. Visiting

Primul mare obiectiv care-mi iese în cale este Friedrichstadtpalast. Nu voi face trecerea în revistă a locurilor vizitate. Eliade spunea că o carte bună este cea din care nu-ţi mai aminteşti exact acţiunea, sau personajele, ori tot felul de amănunte, ci este cea care îţi lasă o impresie, o stare interioară pe care o poţi reactualiza oricând. La el şi cu oraşele pe care le vizitez. Cu cât mi-au plăcut mai mult, cu atât mai rapid amănuntele se disipează, rămâne o dispoziţie, o „briză” amalgamată din amintiri, locuri, oameni, întâmplări. Toate acestea, la un loc, sunt, pentru mine, Innsbruck, Berlin, Hamburg, München etc. De pilda, Turnul Televiziuniidin Berlin şi Domul din Berlin: nu le-aş putea descrie, însă ştiu exact ce am simţit atunci când mi-am dat capul pe spate, să le pot privi vârfurile şi am văzut deplasarea furibundă a norilor, încât aerul parcă vorbea. Ştiu ce am simţit când am tras în piept briza de pe Spree şi îmi pot reactualiza oricând aceste stări. Ştiu exact ce gândeam când treceam pe lângă sinagogă, ştiu cu precizie infinitezimală starea pe care am avut-o în Alexanderplatz.

Enervant este că nu pot fi niciodată 100% cu mintea epurată. De orice rămăşiţă. Cădeam într-un kitsch de gândire de fiecare dată când ţâşneau conexiunile: Alexanderplatz cu romanul omonim al lui Alfred Döblin şi tot aşa. Ca să poţi interioriza cu adevărat un oraş, trebuie să fii gol în interior de asemenea reminiscenţe. Altfel nu vei putea pricepe mare lucru din el. Vei primi noul filtrat prin intermediul conceptelor şi vei pierde ceva din el. Poate partea cea mai importantă, cea mai vie.

Deutsches Theater

Şi, după umblet, mă aşez. Şi e o atmosferă ok, cu Dea, Chsrista, Klaus, Andreea, Sebastian, Eynat, Maria. Şi intrăm deja în focuri. Nemţii nu se joacă atunci când e vorba de muncă. Rupţi de osteneala drumului, lucrăm intens: traducătorii, autoarea şi staff-ul teatrului. Seara. Masa la restaurantul teatrului. Mă sună Cătălin: am ajuns şi noi. Îi spun Christei: au ajuns. Christa sare entuziasmată, fugi repede să-i iei şi pe iei la masă. Fug repede. În 3 minute sunt la hotel, mă întorc triumfător cu Alina, Iulia şi Cătălin, îmbrăţişări, entuziasm, poveşti. Ne ridică să plecăm, pentru a vedea Berlinul noaptea.

Berlin by night(s)

Oraşul care nu doarme. Veselie. Rezonanţa arhitecturală şi libertatea interiorului. Şi noaptea este translucidă. Prostituatele din metru în metru. Îmbrăcate parcă în uniformă. Doar culorile diferă. Poliţia care trece impasibilă pe lângă. Tupeul curvelor. Uitarea străzilor. Pierderile. Rămânerile hic et nunc. Trandafirii din păr. Cântecele ruginite pe cd-uri.

Setea. Chinezul. Apoi turcul. Şi acesta din urmă zice: „One sorry” când Iulia îi întinde sticla. Şi Iulia: „Poftim???”. Şi turcul: „One sorry!”. Şi Iulia tot nu-şi revine şi mai întreabă o dată: „Ce?”. Turcul disperă că ea nu pricepe: „One sorry!!!!!!!”. Reperăm problema şi sărim ca vulturii în jurul ei. Turcul mă auzise vorbind în germană şi se îndreaptă spre mine, ca spre ultima speranţă, ca să-i explic eu fetei neînţelegătoare cât costă produsul: „Sagen Sie sie bitte: one sorry. Vielleicht sie versteht!” (greşelile în germană sunt ale vorbitorului). Dau din umeri, mă întorc spre Iulia şi îi explic: „Fii atentă: one sorry!”. Turcul disperă. Şi noi. Apelează la gesto-dacă şi arată pe degete: unu şi 30: one thirty! (nu-i aşa că nu-i mare diferenţă între thirty şi sorry?). Şi asta exact după ce Cătă ne povestise cu indianul din avion cu „I’m dirty” de îi disperase pe toţi din avion, iar el, de fapt, spunea că are locul thirty din avion.

Şi, apoi, altă noapte. Şi chinezii care au timp pentru orice. Inclusiv să-şi piardă clienţii înfometaţi, sătui de aşteptare. Şi mâncarea fabuloasă de la indieni. Şi imposibilitatea explicării cuvântului soia, în oricâte limbi am fi încercat cu indienii.

Şi, apoi, altă noapte. Şi piesa Deei Loher jucată de 3 companii teatrale. Şi ai noştri sunt cei mai buni. Şi tristeţea de după. Şi rămas-bun. Şi căldura. Şi prietenia. Şi răutatea din ochii asiatici.

Leaving Berlin. Wellcome home

Cred că a lovit criza în Lufhansa. Sau nu mai sunt normali la cap. De la Berlin la München zburăm cu o aeronavă gigantică. De lux. De la München la Bucureşti, cu un avion cum nu am văzut în viaţa mea : nu credeam că Lufthansa are aşa ceva : două locuri pe parte (în loc de trei), iar înălţimea avionului este atât de „generoasă”, încât nu te lasă să stai drept, pentru că te loveşti cu capul de tavan. Ne strecurăm cum putem în aeronava dotată şi cu stewardese de mâna a doua, ciurucuri. În fine, ajungem la Bucureşti. Căldura loveşte nefiresc. Cel mai frumos lucru la întoarcere a fost doamna de la controlul paşapoartelor: privea lung în paşaport, apoi la mine şi mă trecuseră fiorii, gândindu-mă că oi fi acuzat de terorism. Apoi şi-a ridicat privirea, mi-a returnat paşaportul spunând: „Ce nume incredibil de frumos aveţi! Bine aţi venit în ţară!”. A fost cea mai frumoasă primire de când mă ştiu. Iar în tren am întâlnit-o pe Flavia (despre care o să vă povestesc zilele următoare)

Berlin. Evaluation

Cu ce am rămas din Berlin. Sau era un semn de întrebare? Cu vibraţia aerului din noapte. Şi cu un zâmbet frumos şi sincer pe chip, transformat în râs. Şi cu strada care îţi merge pe sub picioare şi prin vise. Cu aplauze. Cu emoţii. Cu iradierea culorii nopţii. Cu paşii făcuţi pe gânduri. Care nu se pot lega, toate, decât de un singur punct de referinţă. Şi cu cea mai importantă achiziţie: nişte puncte de suspensie. Ele rezumă tot ceea ce a fost în Berlin. Şi ce va fi după. Berlin.

PS: Şi ca să nu fiu întrebat în zadar ce am căutat la Berlin: http://www.etc-cte.org/base.php?code=19

















luni, 17 mai 2010

Ploaie într-o altă lună decât cea a lui marte

Blogul trebuie hrănit, altfel moare. Tre’ să ai grijă de el, să-l mângâi (virtual), altfel se ofileşte. E ca un tamagotchi. Trebuia de ceva vreme să îmi continui periplul prin personalitatea mea şi să vorbesc despre înflăcărare în cadrul chestionarului Proust. Dar nu am chef. Fiindcă azi a bătut vântul şi a plouat şi m-am amăgit, fie şi pentru o frântură de clipă, că se apropie toamna, nu imunda vară. Pastişa la realitate poate fi uneori din cale afară de plauzibilă. Până când ajungi să te complaci. Ucigaşii de cuvinte şi cititorii din colţul buzelor. Gândurile sunt nişte micuţi tamagotchi. Las’ să fie acolo, în lumea lor.

Lăsam ploaia să execute un dans pe mine (intenţionat am lăsat fraza aceasta atât de savantă şi de fadă, în acelaşi timp, preţioasă şi nulă în privinţa conţinutului) şi mă gândeam, Dumnezeu ştie de ce, în ordine, la următoarele: 1. la scaunul dintr-una din curţile interioare ale Universităţii, pe care l-am pozat cu telefonul mobil acum câteva săptămâni (şi, într-o bună zi, o să vi-l şi arăt). Un scaun rupt, singur. Mă gândeam dacă nu i-o fi frig, ca unui câine rebegit în ploaia aceasta; 2. la Mititelu (cretinul cu echipa de fotbal); 3. la Windows 7; 4. la un plic (un plic oarecare, nu unul anume, nu contează culoarea, sau mărimea, un plic. Plicul per se, wow, cum sună! Plicul kantian!); 5. la vulcanul din Islanda; 6. la Oltchim (echipa de handbal feminin); 7. la doamna Nela, de la Agro. 8. la Sf. Anton de Padova

Şi, dacă aş fi văzut mai devreme faza, m-aş fi gândit şi la o pălărie. Ca un grup statuar rezistăm inocenţi şi incomod la coada creată la Oficiul Poştal de la „Jiul”. Un domn în vârstă insistă să achite o factură Digi, care nu se poate plăti la Poştă. Explicaţiile funcţionarei sunt total zadarnice. În fapt, omul nu ştie sigur dacă are televiziune prin cablu, sau antenă digitală. „Aveţi antenă parabolică şi receiver?”. „Habar n-am”, răspunde candid bătrânul. La unul dintre multele capete ale răbdării, funcţionara utilizează o ultimă argumentaţie care să-i faciliteze identificarea: „Aveţi cablu sau pălărie?”. Domnul, luminat la chip şi iluminat în gânduri, dezlegând, într-un final, misterul face un gest de adâncă reverenţă şi cu o mişcare largă îşi dă jos pălăria din cap: „Domniţă, pălărie! Am pălărie! Nu plec niciodată din casă fără pălărie!”. Funcţionara cedează şi izbucneşte într-un râs isteric, nervos, acoperit de hohotele celor aflaţi la coadă.

M-aş fi putut gândi şi la o pălărie dacă aş fi ştiut că vine toamna şi că aceasta nu este doar o ploaie trecătoare…



duminică, 9 mai 2010

"Doar Hamlet"

Şi am fost şi la Doar Hamlet. Şi chiar mi-a plăcut. Şi nu pot fi suspectat de subiectivism, mai ales că Adrian Andone nu se înscrie pe lista preferinţelor mele actoriceşti: pentru mine e prea blazat şi oarecum apatic (palid). Dar că să fiu onest până la capăt, a reuşit să mă convingă în rolul Tocilarului din Cele două orfeline. Sincer să fiu, m-am dus la piesă pentru regizoarea spectacolului, Alina Rece, deoarece voiam să văd cum reuşeşte să transpună în practică o viziune.

Doar Hamlet este un one-man-show, în care, din piesa lui Shakespeare, sunt extrase doar momentele în care apare Hamlet. Aşadar, dublu pericol pentru un regizor: spectacolul cu un singur actor nu cunoaşte cale de mijloc: poate fi un succes, sau un eşec răsunător. Iar o refacere a lui Hamlet (prin excerptare) presupune o nouă provocare, care nu oferă multe alternative: îţi iese, sau nu!

Iar piesa Alinei a reuşit! Cu brio! Şi Andone e foarte viu, e „acolo”, cu toate că intră puţin mai greoi în rol (dar când o face, se descurcă foarte plauzibil, veridic). Iarăşi nu am să divulg multe despre piesa Alinei Rece (vă invit mai bine s-o vedeţi la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”), deoarece am să discut mai pe larg despre ea altundeva. Am fost foarte atent la viziunea regizorală, la modalităţile de inserţie în practică ale ei. Şi reuşita este remarcabilă. Avem un Hamlet viabil, o piesă compusă din perspective interşanjabile, în care Hamlet joacă şi se joacă pe sine, trece cu nonşalanţă de la obiect la subiect, se dublează şi dedublează acţiunea, impulsionează desfăşurarea evenimenţială, figurează perfect singurătatea terifiantă a omului într-o lume oricând susceptibilă de a cădea în nebunie. Spectacolul se află de la bun început sub spectrul morţii, Hamlet deambulează într-o lume plină de fantome ale celor morţi şi de fantomele celor vii, el le dă glas şi îşi dă glas sieşi. Lumea lui Hamlet din piesa Alinei Rece este monovalentă (la nivel pretextual, figurativ), însă de un pluralism debordant al expresiei, pe care tânăra regizoare îl găseşte şi îl pune în valoare în moduri surprinzătoare, acestea constituind tot atâtea rezolvări scenice impresionante.

Am simţit o tensiune a mizei puse pe teatrul în teatru, pe imesria către prefigurările şi configurările artei teatrale, a interdependenţei dintre viaţă şi teatru, ca factori cu polarităţi ce intră adesea în clivaje, dar care oricând se pot suplini reciproc. Şi mă opresc aici. Fiindcă, nu-i aşa? „Restul e tăcere!”



luni, 3 mai 2010

Teatru la superlativ

Am văzut şi minunea. Ostermeier la Craiova. Teatrul Schaubühne din Berlin, prezent la Festivalul Shakespeare din acest an, ne-a încântat cu o punere în scenă de excepţie a piesei Hamlet. A fost un spectacol total, din toate punctele de vedere, regizorul Thomas OStermeier demonstrându-şi clasa şi calităţile fabuloase. Au fost cele mai lungi şi pătimaşe aplauze de final pe care le-am auzit vreodată în Craiova (într-o sală arhiplină, care amintea de un stadion de fotbal plin până la refuz – scuzată fie-mi ignoranţa şi dovada de lipsă crasă de cultură, dacă numai asemenea comparaţii îmi vin în minte), actorii, epuizaţi după aproape trei ore de spectacol fără pauză au fost adulaţi cum nu mi-a mai fost dat să văd. Numai Tim Caroll mi s-a părut mai reuşit pe scena craioveană. Până şi spectacolele lui Purcărete au pălit în faţa realizării lui Ostermeier.

Multe nu pot eu să spun despre piesă, fiindcă sunt deja „arvunit” să scriu despre spectacol în alte reviste (şi o voi face cu toată bucuria din lume). Cert este că a fost un show memorabil, în care Ostermeier face un periplu de forţă prin toate registrele exprimării artistice, destructurând textul şi intertextul. De altfel, destructurarea este cuvântul de ordine al lui Ostermeier, baleierea pe paliere diverse fiind receptată la adevărata intensitate de către public (extrem de cald, de participativ şi de atent). Este metaartă, arta despre facerea artei. Iar actorii sunt şi ei de nota 10, reuşesc să conducă şnur reprezentarea artistică, fără să facă rabat de la calitate sau intensitate. Actori pe care se vedea plăcerea de a juca şi improviza, de a se afla „acolo”. Văzând spectacolul lui Ostermeier (ca şi pe cel al lui Tim Caroll de anul trecut) nu pot să-mi reprim o întrebare: oare regizorii români nu privesc asemenea puneri în scenă? Şi dacă le privesc, de ce nu învaţă nimic din ele? Exact ca fotbaliştii români care se uită la meciurile din Champions League şi joacă tot ca la noi.(remarcaţi comparaţia reiterantă cu fotbalul, care-mi trădează adevărata înălţime culturală)

Autor: William Shakespeare

Regie: Thomas Ostermeier

Bühne: Jan Pappelbaum

Kostüme: Nina Wetzel

Musik: Nils Ostendorf

Dramaturgie: Marius von Mayenburg

Video: Sebastien Dupouey

Licht: Erich Schneider

Kampfchoreographie: René Lay

Claudius; Geist: Urs Jucker

Hamlet: Lars Eidinger

Gertrud; Ophelia: Judith Rosmair

Polonius; Osrik: Robert Beyer

Horatio; Güldenstern: Sebastian Schwarz

Laertes; Rosenkranz: Stefan Stern


sâmbătă, 1 mai 2010

Săptămâna MAI

La Românica, 1 mai e cu mâncare. Multă. Cu ce altceva? Halim programat, ne umplem burdihanele conform unui program: de Paşte, Crăciun, Revelion, 1 mai (şi opţional de 23 august - pentru nostalgici). Modalitatea unică prin care românul înţelege a sărbători ceva este mâncarea şi băutura (maneaua este de la sine înţeleasă). În speţă, grătarul! Regele ocupaţiilor româneşti! Aproape că nu mai există cazul fericit în care o casă de român să nu aibă în dotare (măcar) un grătar! Iar televiziunile se întrec jenibil să ne prezinte grătaragiii retardaţi ai ţării, cum dau pe gât mici şi bere. Transmisiuni live de la perioada de pregătire (goana de tembel prin supermarketuri după carne tocată), de parcă ne-am pregăti pentru vreo amerizare. Apoi zeci de transmisiuni live de la sfârâitul greţos al grătarelor şi de la aşa-zisa distracţie a animalelor unicelulare denumite generic melteni. Staţiunile de pe Valea Prahovei, Litoralul, dar şi Rânca sunt luate cu asalt (că aşa dă bine, aşa-i moda). De altfel, ajungi deja să te compromiţi dacă ajungi prin Sinaia, Rânca sau Straja, care au devenit (şi în timpul anului) adevărate focare de comasare a retarzilor fiţoşi. În fine, reiterez ideea conform căreia suntem singura ţară în care comunismul a învins deplin abia după căderea sa oficială: metehnele comuniste (1 mai e un exemplu strălucit: grătare, bere, mare, munte) sălăşluiesc nestingherite tocmai în cei care, anul trecut, cu materia cenuşie lipsă, s-au îngrămădit la vot strigând indignaţi că ei nu mai vor comunism! Nu-l mai vor, dar îl fac ei înşişi! Şi nu-mi pot opri un rânjet de satisfacţie să văd toate aceste amibe aşa-zis "anticomuniste" cum perpetuează felul de a fi al regimului mult hulit! Să trăiţi bine, tovarăşi! (sta-v-ar mititeii în esofag!)
Pentru cei care mai au o urmă de neuron şi de bun simţ, există veşti bune şi frumoase: săptămâna viitoare debutează "Săptămâna MAI", o iniţiativă a "Asociaţiei I.S. Drăgulescu". Un program variat, pe care merită din plin să-l frecventaţi (alternativa la grătare). Amănunte găsiţi aici:

http://teatrulescu.ro/
http://teatrulescu.ro/saptamana-mai.htm