Blog cu Dragoste

Hai la "comferinţă"!

2012-02-11T10:29:00.000+02:00

Eu n-am răbdare (nici timp, nici nervi suficienţi) să mă uit la posturile tv naţionale, darămite la cele locale. Pe ultimele intru doar când zappez seara şi nu zăbovesc mai mult de câteva secunde. Unul dintre aceste posturi craiovene tembele se numeşte GTV, condus de finul lui Dan Diaconescu-OTV. Postul e un fel de OTV mai mic, mai rudimendar şi mai cretinoid (dacă se poate imagina aşa ceva). Când trec peste el prin zapping, văd titluri desprinse parcă din manualul „Cum să ajungi un imbecil perfect”. Aseară, la zapping, observ pe ecran titlul din poza de mai jos. Mă întreb dacă pseudojurnaliştii acestui post tv de bloc (fără glumă, la propriu), din categoria celor cu regia de emisie in debara, au habar de ceea ce înseamnă limba română. „Comferinţa” PD-L este, probabil, din aceeaşi familie cu alte cuvinte cu grafie identică, gen „comfort”, „comfigura”, „comfecţii”, „comfidenţial”, „comferenţiar”.

Friday I'm in love, iar lunea mi se cer bani

2012-02-08T14:29:00.002+02:00

Luni a fost o zi în care mi s-au cerut bani. Bani în plus. Nu ştiu dacă e o regulă pentru ziua de luni. Mie aşa mi s-a întâmplat.

1. Taxi

„Dă şi tu cinci lei în plus că te-am cules de pe stradă!” zice şoferul burtos, care, privindu-mă pe jumătate întors, se lăfăia pe ambele scaune din faţă, puternic date în spate. Paranteză: sunt înnebunit după şoferii de taxi care îşi aruncă scaunele în spate, iar clientul stă chircit, schimonosit, chinuit ca toţi dracii. Îi ador, le-aş da şi un premiu. Cu toată forţa în cap l-aş da! Am închis paranteza.

Mai devreme în dimineaţa respectivă: Niciun taxi nu vine la comandă. Alte firme nu răspund la telefon. E luni, e dimineaţă, e prima oră, e frig, e zăpadă. Toate eforturile, inutile. Niciun taxi.

Un pic mai târziu în dimineaţa respectivă: plec pe jos să găsesc un taxi într-una din staţiile din apropiere. Fără succes. Staţiile, goale.

Ulterior: plec de nebun pe stradă, să găsesc un taxi. Dat din mâini, semne. Geaba. Noroc că trece individul burtos fără pasageri şi mă ia. E puţin cam târziu şi nu-i frumos să-i laşi pe copii să aştepte când au examen.

Revenim: „Te-am cules pe stradă.” Zice el şi îndată mă simt ca unul dintre homeleşii adunaţi de prin cartoane de vreun binefăcător. „Şi am mai pus şi ceasu’, adică puteam să nu-l pun.” Zice burta care se lăfăieşte pe scaune. „Deci dă şi tu cinci lei în plus.” „Nu vă dau nimic. Nu dau când mi se cere.” „Atunci o să te blestem!”, spune osânza întoarsă acum complet spre mine, atârnând peste scaune. „Aoleu”, îi spun „păi nu-i frumos ce faceţi.” „Frumos, nefrumos, asta e. Eu te blestem, dacă nu-mi dai. Auzişi?” „De auzit, auzii. Dar tot nu-i frumos şi nici nu dau.” „Bă, treaba ta, îţi zic că te blestem. Şi se prinde, să vezi tu, mereu se prinde, pe cuvântul meu!” „Aoleu”, zic, „nici asta nu-i frumos.” „Bă, ştii cum se prinde de la mine? Treaba ta!”. Treaba mea. Plătesc (fără cei cinci lei în plus ceruţi). Cobor. Până să închid portiera, mă aplec spre blestemător şi îi şoptesc cu toată suavitatea de care sunt în stare: „Dacă nu mi-ai fi cerut cinci lei, îţi lăsam eu zece. Păcat!” Văd cum i se bulbucă ochii şi mi-e teamă să nu-i sară cumva din orbite, aşa că plec spre Universitate.

2. Tonomatul

Pe holurile Universităţii există nişte automate de unde poţi servi, contra unor sume modice, Pischwasser cu diferite denumiri: cafea, ceai, cappuccino, mokaccino şi alte spălături de vase. Majoritatea covârşitoare numeşte aceste automate „tonomate”. Trec spre Secretariat. În drumul meu, un astfel de automat. La automat, el. Tipul. Prototipul studentului de tip nou. Se întoarce brusc spre mine şi, fiind singura persoană de pe hol, mi se adresează frust: „Dă o hârtie de-un leu. Să bag în tonomat.” Observând evidenta mea ezitare, se precipită în explicaţii: „Avusăi o hârtie, da’ mi-o mâncă tonomatu’. D’aia cer.” Îmi revin: „Îţi dau şi trei hârtii de-un leu, dacă-mi pui la tonomat Nirvana sau Janis Joplin.” Bang! Perplexitatea bizonului în toată splendoarea ei. O savurez. „N-auzi, mi-o mâncă tonomatu şi îmi…’” Dar nu mai sunt dispus la dialoguri cu cocălărimea şi îl întrerup: „Ştii care-i treaba? Eu te trimit acum la mămica ta din mai multe motive, printre care să te educe şi să-ţi explice ce-i acela un tonomat.”

3. Suraj

Suraj e fostul meu cerşetor. Fostul, pentru că m-am mutat de ceva vreme din zona unde rezida el pe la biserici, iar întâlnirile noastre au devenit sporadice şi fortuite. Luni. Mă întorceam spre casă. Suraj amplasat inteligent în zona Schmidt. Inteligent în sensul că stătea în singurul loc pe unde pietonii puteau circula (restul trotuarelor fiind o masă indistinctă de nămeţi mizerabili). Toţi treceau pe la el. Îmi place discursul lui Suraj. Adică: foloseşte apelativul „băiatu’” atunci când mi se adresează, dar verbul e mereu la plural. Mă reperează şi vine bucuros spre mine: „Băiatu’, ce faceţi băiatu’? Nu v-am mai văzut de mult.” „Păi nu-ţi tot spun că m-am mutat şi că nu mai trec pe la biserica unde stai tu?” Caut în buzunar şi îi dau un leu. Se uită jignit la leu. „Haideţi, băiatu’, măcar zece lei să-mi daţi!”. Mă gândesc că a crescut şi la ei preţul, s-or fi actualizat taxele. „De ce, Suraj?” „Păi dacă vă văd aşa rar, băiatu’, să-mi daţi şi pentru când nu vă văd.” Asta-i taxa pe absenţă, mă gândesc. „Al’dată, Suraj.” „Când?” mă interpelează el. „Că mă mut înapoi la biserică, băiatu’, nu mai stau p’aci”. „Te duci iar la Sfântul Nicolae?” întreb mai mult ca o formulă de încheiere. „Da. Sâmbătă e duminica morţilor şi primesc de toate, băiatu’.” Nu mă pot abţine: „Sâmbătă e duminica morţilor?” „Da, băiatu’. Aş vrea să moară toţi oamenii şi să rămână numa’ doi oameni vii, care să-mi dea mie bani şi pomană pentru toţi ăi morţi!”

Pink Floyd - Money

Dragă Victor (Lidl Craiova, episodul al doilea)

2012-01-29T14:56:00.003+02:00

Lidl Craiova în serial: condica s-a îmbogăţit, între timp, cu o a doua pagină, care conţine o misivă ce variază tonul între adresarea intimă, personală către un Victor (probabil şeful de magazin?) şi reclamaţia cu tente oficiale ce cade rapid într-un grotesc al relatării. Mai jos, transcrierea „jalbei”, pentru cei care au probleme în a descifra scrisul de mână.

***

Dragă Victor, 0769******

Am încercat să probez o pereche de cizme (ghete iarnă) şi am întrebat un angajat de-al dumneavoastră de la raionul de legume-fructe. D-lui a apreciat că nu se poate să probez (să le cumpăr aşa cum sunt) şi să discut cu PATRONUL din GERMANIA ptr. această problemă.

29.01.2012

***

Eu m-aş adresa numitului Victor în cu totul altă problemă:

Dragă Victor, 0763******,

spune-le, te rog, angajaţilor dumneavoastră, că forma „gordon bleu”, pe care cu fală o expun deasupra unui anumit produs, nu există. De „cordon bleu”, însă, am auzit cu toţii şi îl apreciem când e bine făcut. Nu e nevoie să discut cu patronul din Germania, cu siguranţă poţi rezolva intern problema..

29.01.2012

Ţării cât mai multe bude

2012-01-28T10:39:00.002+02:00

De câteva zile, avem Lidl în Craiova. Habemus Lidl! ar urla mulţimea năvălitoare la deschiderea supermarketului. Există, ca în orice instituţie care se respectă, şi o condicuţă de sugestii şi reclamaţii (în fapt, un caiet studenţesc, unde cumpărătorii îşi expun nemulţumirile, doleanţele şi eventualele encomioane.) Iată prima (şi, momentan, unica) pagină a condicii din Lidl Craiova.

Păşeste cu atenţie, să nu-i strici somnul

2012-01-26T12:57:00.004+02:00

Oamenii îşi împlântau cazmalele în trupul ei reavăn. Încă de noaptea trecută ieşiseră s-o sfârtece. Cuiburile ei de doruri împrăştiate. Răvăşite. Oamenii nu se puteau desprinde de ea. O aruncau în lună şi o sărutau cu respiraţia lor. Îşi croiau poteci prin inima ei.

Azi nimeni nu a mai vrut să plece undeva. Stăteau în jurul ei, sub ea, dincolo de ea. Şi parcă o celebrau cu nehotărârea lor. Azi toţi au rămas. Şi înotau prin aerul cubic din jurul ei.

Azi ei erau mai calzi. Mâinile se întindeau mai uşor. Şi cuvintele se roteau în cercuri mai ample pe trupul ei lin.

Ziua se aşternu încremenită într-o dureroasă bucurie a trecerii. Şi a căderii.

Mergi prin noapte ca prin tine şi nu ai mai vrea să se termine. E atâta lumină în jur, de parcă. Soarele s-ar îndrăgosti de razele lui în toiul nopţii.

Noi suntem. În ea. Separaţia a dispărut. Cade viaţa pe noi. În bucăţele de vată de zahăr. Orice mână ce pătrunde prin ea, se multiplică.

Stăm ascunşi sub ea. Ca în pântecele mamei. Şi al chitului.

Rănile ei – drumurile noastre.

Prima zăpadă.

Aşteptată de o iarnă întreagă. Se prăbuşeşte năucitor. Se dăruieşte fără pic de rest. Ca o nebunie ce ai aşteptat-o cu disperare o viaţă. Să vină. Să curgă. Să te îngroape. Să ne acopere. Până ne pierdem.

Ştefania Iacob - Noaptea marii beţii

Eu sunt un om pe nişte bănci

2012-01-22T12:46:00.001+02:00

Infected Mushroom - People are strange

Retorica apei

2012-01-06T23:06:00.001+02:00

…căci din apă venim şi în apă ne întoarcem. noi, suflete din picături. şi pe ape ni-s drumurile. făurite. drămuite. secundele când înotăm. şi cele în care ne înecăm. o dată. de trei ori. de şapte ori câte şapte. imaginile conţin nouă. zeci la sută. apă. totul e curgere. spunea cândva înţeleptul. curgând din sine însuşi. apa sâmbetei. apa zâmbetelor.

Damien Rice-Cold Water

Început de an (2)

2012-01-04T14:31:00.001+02:00

Mirosul de uitare din Grădina Botanică. Paragina şi mâzga de pe lac. De pe alei. Case. Pomi şi oameni. Lumea se aruncă spre tine. Toată deodată. Pe bucăţele. Călătoreşte într-un picior frânt prin artere. Şi ţâşneşte iarăşi prin ochi.

Umbrele de pe inimi şi soarele din cochilia amintirilor. Libertatea de a trage. Aer în piept. Lumea în piept. Pieptul în lume.

Ernestine - Chanson pour Milan

Început de an (1)

2012-01-03T19:24:00.002+02:00

Şampania s-a năruit pe asfalt. Petardele au explodat. Prea puţine în mâinile retrazilor care le aruncă. Piţipongimea şi cocălăretul şi-au burduşit conturile de facebook cu poze de la Revelion. Doar trebuie să vadă şi „dujmanii” „toaleturile” şi fiţele. Precum şi faptul că, în ciuda lor, ne-am „sâmtem” bine. Pentru că avem cu ce. Cred ei că au cu ce.

Aerul e mai tare. Se simte energia unei noi plămădiri. „Orice-nceput se vrea fecund.” Zestrea de lumină a noului. A noului an. Micile particule de nerăbdare care plutesc prin spaţiile dintre secunde. Buchete de imagini. Retina clară.

PS: fotografiile sunt realizate în Parcul "Nicolae Romanescu" din Craiova

U2 - New Year's Day

Brazi

2011-12-24T19:52:00.000+02:00

Oamenii frumoşi cumpără brazi frumoşi. Oamenii frumoşi, cu dinţii lor frumoşi, cumpără brazi frumoşi. Oamenii cu dinţii lor impecabili. Şi cu frizurile mai drepte ca o alee cu brazi. Oamenii frumoşi pipăie brazii frumoşi şi îi preţuiesc din ochi. Din încheieturi. Din amintiri.

Oamenii urâţi cumpără brazi la grămadă. Oamenii urâţi culeg aroma brazilor din toate cele nescrise şi o pun în case. Sobele lor sunt mai mici decât moartea unui câine. În ele n-au loc nici măcar crenguţele uscate de brad. Ci doar cântecele în care. Obsesiv. Se repetă. Se tot repetă. Iarăşi şi iarăşi. Cuvântul „cetină”. Până la adormire. Până la amorţire.

Oamenii înalţi cumpără brazi groşi. Se uită la ei de parcă ar vedea în verdele lor spastic o lume răsturnată. Şi le e frică să nu se piardă în ea. Alice şi drumul rătăcit în lumea brazilor. Hänsel şi Gretl fără firimituri de pâine în buzunarele tocite. Oamenii înalţi nu se pot pierde printre nişte brazi tăiaţi strâmb.

Oamenii frumoşi. Oamenilor frumoşi. Dinţii. Oamenilor frumoşi le strălucesc dinţii. Cu care se înfruptă din temerile năclăite ale brazilor. Oamenii mici nu cumpără brazi. Oamenii mici se duc în pădurea duhnind a maţe stricate. A vintre de lume nebună. Şi stau. Aşteptă în pădure. Până. Le cresc rădăcini. Apoi se prefac în brazi. Ciuntiţi. Goi. Îndureraţi. Şi vin. În pădure. Îşi taie trunchiurile gârbove. În pieţe. Fără nume. Se recunosc. Şi îşi spun. Ce mult îmi seamănă bradul acesta. Sau eu cu el. Şi îl cumpără. Se cumpără. Tăiaţi. Goi.

Oamenii trişti cumpără cei mai tăcuţi brazi.

Primeşte, Doamne, jertfa din vinul verde al brazilor. Trupul şi sângele pline de ace.

Un om cântăreşte un brad cu subsuoara.

Oamenii cumpără brazi.

Cecilia - The magic

"Nimic nu e permanent / În afară de schimbare."

2011-12-15T10:23:00.003+02:00

Eternele şi inerentele probleme „organizatorice” în Play: încurcături cu rezervările, puţin haos (nu prea mult, ci cum dă „bine” unui local mai „zăpă”), ghinionul celor care nimeresc în spatele coloanelor etc. Pavel Stratan întârzie şi el exact cât trebuie, dar nu e vina lui, pentru că Play-ul trebuie să se umple. În sfârşit, hachiţele şi chichiţele economiei de piaţă.

În rest, Stratan a făcut show. A fost o combinaţie de concert şi stand-up comedy instantaneu (de mult bun gust şi cu umor moldovenesc de la „mama lui”). Iar Pavel e artist. Îl simţi din prima clipă, cum intră şi e prezent acolo cu toată fiinţa lui. Pus pe şagă în pauzele dintre melodii, se transpune instantaneu când începe să cânte. Magnetism cât cuprinde, suflet dăruit cu multă generozitate. Şi o modestie atât de mare, la fel ca inima lui. Plus că –vorba lui Smiley de la „Vocea României”, care nu se pricepe mai deloc la o analiză „tehnică” a performanţelor concurenţilor, însă spune uneori ceva perfect adevărat – ajunge la inima ascultătorului. Deschide uşor calea dintre inimi. Dincolo de joasele şi înaltele luate nu ştiu cum, Stratan se dăruieşte şi asta se simte imediat. Pleci mai plin după o întâlnire cu Pavel Stratan.

"Bună, ce faci?", sau prima mea experienţă de channeling

2011-12-13T16:50:00.006+02:00

Voiam să scot telefonul din buzunar şi să mă înregistrez: „Astăzi, 13 decembrie 2011, am avut prima mea experienţă de channeling.” Pentru a reţine veşnic această măreaţă dată. Mâna hăituind buzunarele în căutarea telefonului.

„Bună, ce faci?” Continui să merg. "Ce faci, n-auzi?" Privesc dreapta, stânga. Pustiu. Vocea era foarte clară. Ridic privirea spre cerul zburlit. Nori atârnând ca o burtă de chit pustiit. „Ce eşti aşa mirat?” Păi…sunt. Cum de n-aş fi? Nu-i normal să fiu? Schizofrenic nu sunt. Cred. Totuşi, vocea era cât se poate de clară. „Nu te face că nu ştii cine sunt.” Cunosc vocea feminină? Oare? De unde? Timbrul, inflexiunile…nimic recognoscibil. „Eşti surprins să mă auzi, aşa-i?” Surprins? Prea puţin spus. „De parcă nu m-ai fi auzit vreodată…”

Mergeam printr-un stâlp albastru şi mi se părea probabil să pot auzi voci. Dar atât de clar? „Te faci că nu mă ştii…”Nu mă fac, chiar aşa e. Şi gândurile cu o pluralitate de direcţii încep să ia cu asalt craniul moale şi transparent ca o amintire de meduză. „De un’ să mă ştii? Din altă viaţă, fraiere!” Am ajuns la limită. Eu şi vieţile mele anterioare – separare prea mare. Egal problemă.

„Acum stai şi-ascultă ce-ţi spun. Te-ai ales cu mine pe cap!” Problemă şi mai mare. Egal sau mai mare cu psihiatrie. Mă opresc. Încep să caut cu mişcări dereglate. Voiam să scot telefonul din buzunar. Dintr-unul din buzunarele în care s-ar fi putut odihni. Niciodată acelaşi buzunar. Să-l găsesc, să-l scot. Şi să mă înregistrez. Să eternizez clipa. „Astăzi, 13 decembrie 2011”. O zi de marţi. Pe la ora 15. Sub un cer scurs. Ca sufertaşul. Unui bolnav. Sleit. „Am avut prima mea experienţă de channeling.”

Telefonul nu se dă găsit. Aşa de uşor. Mă opresc. Decis să caut temeinic. Femeia mă depăşeşte cu paşi uşori din spate. Trece plutind pe lângă mine. Odată cu ea, şi prima mea experienţă de channeling. Cuvintele se împlântă acum în altă ureche. Privesc perplex pe urmele uşoare ale primei mele experienţe de channeling. „Şi,da, o să te sun de o să te fac praf. O să ajungi să-ţi închizi telefonul. Şi dup’aia…să nu te mai….la fel ca ea…”
Later Edit: ca să lămuresc corect treaba, aşa cum poate nu reiese din context. Nu am canalizat nimic, "vocea" din capul meu era, de fapt, vocea unei femei care mergea tare silențios în urma mea și care purta o convorbire telefonică. Atunci când voi avea prima experienţă de channeling, cu siguranţă nu o voi anunţa pe blog.

Oliver Shanti Friends - Well Balanced

"Galactici" vs. "Extratereştri"

2011-12-11T20:01:00.003+02:00

Seara trecută am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. De prea multă vreme. Enorm de multă vreme. Din timpuri imemoriale (vorba comentariilor pentru treaptă şi bac, inepţii care trebuiau temeinic însuşite – ca să nu zic „tocite”). M-am uitat la un meci de fotbal. De când cu poveştile Mititelu-Ştiinţa, mi-a pierit cam orice interes pentru sportul cu băşica. Am privit „El Clasico”, Real contra Barça. Oare ce-or mânca băieţii ăia şi câte picioare au? De pe ce planete or fi venit? Comparativ cu tipii ăia autointitulaţi „fotbalişti” din liga românească (îi ştiţi, indivizii aceia care fac cantonamente prin cluburi, aspiră la puritatea „Cruduţelor”, joacă pe manele infinit mai bine decât pe gazon, sunt mult mai des pe primele pagini ale ziarelor mondene decât pe cele ale celor de sport şi sunt cu conştiinciozitate ciuca tuturor bătăilor în partidele internaţionale), băieţii de aseară erau evident desprinşi din alt film. Cu totul şi cu totul altă peliculă. Frunzăream presa on-line azi şi se tot întrebau unii şi alţii cam din ce secol a fost confruntarea Real- Barça. Păi eu cred că din secolul al XXI-lea. Problema e cu împiedicaţii din România, care practică un simulacru ce cu greu poate fi numit fotbal, cu caracteristici de Ev Mediu

România vs. Românica. Literară

2011-12-09T13:00:00.000+02:00

Făcând, cu câteva săptămâni în urmă, nişte „săpături” prin colecţiile revistelor româneşti de la sfârşitul deceniului 8 şi începutului deceniului 9 din secolul XX, am dat şi peste colecţiile României literare. Sorry, oricât m-aş strădui, nu pot să n-o spun: pe atunci, România literară era cu minim 142 de clase peste cea de astăzi. Şi dacă eliminăm toată politizarea existentă în paginile publicaţiei de atunci (tot mai accentuată, imbecilă, sufocantă), tot România literară de atunci câştigă în faţa Românicii literare de azi. Forţă, creier, cultură, scris temeinic, „sânge-n instrumentul critic”, perspectivă largă…Cam cu aceste „arme” o surclasează (rău de tot) România pe Românica. Pe atunci, aproape fără încremeniri în proiect, fără tineri cu suflet agurit de bătrâni, fără creiere cu spoială de neuroni.

Cândva, când voi avea timp (asta nu ştiu dacă se va întâmpla în deceniul acesta, în următorul, sau în următoarele trei-patru existenţe) mi-am promis că o să reiau colecţiile României literare, să le citesc pagină cu pagină (minus inepţiile politice – vinovată mi-e idiosincrasia la aşa ceva). Că o să am cu ce hrăni urmele de circumvoluţiuni.

Povestea felinarelor

2011-11-30T19:23:00.003+02:00

Dam foc felinarelor - Tatiana Stepa

O noapte furtunoasă

2011-11-23T14:17:00.000+02:00

Şi a fost O noapte furtunoasă. Culmea: spectacolul de la care am avut cele mai reduse aşteptări, a ieşit, după a mea părere, cel mai bine dintre premierele toamnei jucate pe scena Naţionalului craiovean. Pentru deconectare, piesa e mai mult decât binevenită. Dincolo de măiestria textului în sine, de mult clamata sa actualitate (verificabilă până la nuanţă, pe alocuri), trupa aflată pe scenă a avut un parcurs coerent, legat, de la început până la final. Cu o regie care uneori apăsa inutil pedala umorului, forţând nejustificat efecte comice acolo unde nu era neapărat cazul, dar care, pe ansamblu, a fost onorabilă şi, de multe ori, inspirată, spectacolul convinge, are nerv, ritm, atitudine, prinde rapid sala.

Ion Colan dă multă culoare rolului său, devenim empatici cu Titircă, atunci când, foarte elocvent, îşi deplânge „ambiţul” şi presupus periclitata „onoare de familist”. Negustorul chiar suferă, iar Ion Colan are capacitatea de a transmite variaţiile sentimentale ale uni cap de familie, neliniştea şi enervarea sa, trecerea, fără prea multe şovăieli, de la ameninţarea verbală la cea fizică, precum şi întreaga nebuloasă din mintea sa, atunci când vine vorba despre decriptarea mersului politicii şi a scriselor adânci ale gazetei. Cu riscul de a supăra şi de a naşte controverse, mi s-a părut că abia în această piesă Cerasela Iosifescu îşi permite să joace un rol, nu pe sine. Veta ei este interesantă, se mişcă atent pe nişte paliere de expresie bine variate. Poate cea mai captivantă Veta pe care am văzut-o până acum. Replica i-o dă un Chriac bine „ochit” şi descifrat de către regizor şi transpus excelent de către Cătălin Băicuş, dezinvolt, modificând cu maximă lejeritate registrele: de la tonul golănaşului de cartier, la acela al omului de încredere al lui Dumitrache, la tonul amorezului de mahala şi al bărbatului jignit în sentimente şi care e capabil oricând de gesturi extreme (cel puţin la nivel declarativ). La fel de interesantă şi de comică este Ziţa, pe care jocul Ralucăi Păun o impune rapid nu doar în desfăşurarea piesei, ci şi în atenţia publicului. Raluca ştie să capteze „din prima”, inovează, plusează, îşi umple foarte bine personajele pe care le joacă. La fel ca şi Dragoş Măceşanu, un Spiridon de calitate, pliat salutar pe statutul personajului său. Şi lui Măceşanu i-a ieşit practic tot în această piesă.

Pentru rolul lui Rică Venturiano, m-am aşteptat la Nicolae Poghirc. De aceea, l-am privit, la început, cu suficiente reticenţe pe tânărul George Albert Costea în rolul „studintelui în Drept şi publicist”. La început. Fiindcă jocului său a avut darul să îmi spulbere imediat orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte justeţea distribuirii sale în acest rol. În rest, n-am înţeles, cum spuneam, forţarea umorului pe alocuri, sau explicitarea „mură-n gură” a unor situaţii de limbaj sau scenice, care, în acest mod, îşi pierdeau orice farmec natural. Însă piesa se susţine, merită vizionată. Eu, personal, m-am simţit bine la ea.

Jupîn Dumitrache…………….….ION COLAN
Nae Ipingescu……………….…..VALENTIN MIHALI
Chiriac…………………………....CĂTĂLIN BĂICUŞ
Spiridon…………………………..DRAGOŞ MĂCEŞANU
Rică Venturiano………………....GEORGE ALBERT COSTEA
Veta…………………………….....CERASELA IOSIFESCU
Ziţa……………………………..…RALUCA PĂUN

Regia şi ilustraţia muzicală:: MIRCEA CORNIŞTEANU
Scenografia: LIA DOGARU

Frunze şi morţi

2011-11-10T21:19:00.000+02:00

Copilul privea cu ochi mari şi foarte serioşi. Piciorul lui se juca prin grămada informă de frunze. Un mix de frunze. Un remix. O toamnă ca toate cele care nu vor veni. Şi de la statura lui de vajnic Piticot, ridică spre mine cea mai solemnă privire posibilă. Mă scrutează atent. Pedant, aproape. Peste drum, cimitirul. Cele din urmă lumânări intră pe poartă. Paşi osteniţi. Traşi pe asfalt. Ceară picurată pe inimi.

Copilul. Privirea lui. Pendularea privirii lui. Pendularea privirii lui între frunze şi cele din urmă petece de stofă care se mai zăresc în cortegiu. Stau de secunde bune în faţa lui. Vrăjit. De frunzele care îi încolăcesc picioruşele. De culorile vii ale frunzelor moarte ce-i cuprind pantofii. Grăieşte cu o voce joasă. Egală. „Avem frunze pentru un secol de-acu’-nainte. Şi morţi. Tot pentru un secol.”

Azure Ray - November

Îmi place de...

2011-11-02T14:08:00.003+02:00

…Adrian Cioroianu. L-am văzut sâmbătă, cu ocazia celei de a XIV-a ediţii a Colocviilor Mozaicul. Până acum, îmi plăcea cu oarecare (destule) limite ex-ministrul de externe. După ce o perioadă suficient de lungă a ieşit din aria mea de interes, l-am redescoperit sâmbătă pe Cioroianu cu un discurs seducător prin curajul de a spune cu cărţile pe masă tot ceea ce gândim, dar ne reprimăm din teamă, din fariseism, din n motive, prin arta argumentării foarte solide, prin translarea elegantă şi subtilă între teme şi idei, prin forţa motivaţională. A fost ca o gură de aer proaspăt în toată mizeria sufocantă din jur. Cu rafinament al observaţiei şi cu multă siguranţă, Adrian Cioroianu a arătat principalele deficienţe ale sistemului de învăţământ, ale producţiei de carte, ale culturii şi societăţii româneşti în ansamblu, dovedind, dincolo de pertinenţa abordării, apetenţă pentru analiza cauzală, foarte just pliată mediului luat în vizor. De foarte multă vreme nu m-a mai uns pe suflet şi minte un discurs, aşa cum a reuşit sâmbătă Cioroianu, mult maturizat şi schimbat în bine. Chapeau!

"Hoţii" înghesuiţi

2011-10-13T13:18:00.002+03:00

Cineva care, debordând de curaj, comentează anonim pe blogul meu referindu-se la piesa Hoţi, afirmă că, la avanpremieră, aplauzele au fost din milă. Bref:

1.Anonimii de pe blog: moartea mea, slăbiciunea mea, febleţea mea! Mă dau rău în vânt după anonimi, după curajul nebun de asumare a unor opinii!

2. Nu ştiu ce a fost la avanpremieră, habar nu am, eu am văzut piesa doar la premieră. Şi oricine a fost prezent duminică seară a putut vedea că aplauzele nu doar că n-au fost din milă. Din contră: au fost vii şi foarte calde.

3. Pentru ultima oară: legătura mea cu piesa se rezumă la actul traducerii. Nu e piesa mea (chiar dacă, pe parcursul actului transpunerii în română, am dezvoltat o legătură de o empatie maximă cu textul). Dacă reprezentarea scenică a fost sau nu bună, nu e meritul sau vina mea. Nu mă lăudaţi, sau nu daţi cu pietre în mine pentru ceea ce aţi văzut pe scenă!

Lupta cu timpul şi spaţiul (ambele nepotrivite)

Hoţi a avut parte de un loc de prezentare total impropriu (sala mică a Teatrului Naţional Craiova). Îmi scapă motivele pentru care piesa a fost îngrămădită într-o sală perfect nepropice desfăşurării de forţe scenice adecvate. Duşmanul numărul doi, mult mai atroce decât primul: timpul prea scurt. Faţă de piesa Deei Loher, reprezentarea de la Craiova a fost redusă fix la jumătate. De aici, o mulţime de inconveniente majore, pe care Alina Rece, regizoarea spectacolului, s-a străduit din răsputeri să le depăşească. Acţiunea, oricum fragmentată, în genul unor Iñárritu sau Almodovar, a devenit, prin comprimare, aproape ininteligibilă.

De aici, scenele au pierdut din amploare, acţiunea a părut dată pe repede înainte, spectatorul n-a avut vreme să simtă, să aprofundeze traseele evolutive ale personajelor, protagoniştii nu au putut să-şi dezvolte corespunzător rolurile, rămânând undeva la suprafaţă şi salvându-se doar prin eforturi şi calităţi personale.

Actanţii au luptat cu ei înşişi (lupta multiperspectivică a personajelor în piesă) şi cu timpul. Dramele trebuiau trăite şi exploatate contra cronometru, inovaţiile regizorale se pierdeau în aceeaşi goană. O piesă de mare calibru şi de o calitate excepţională şi-a redus mult din efect din cauza cadrării spaţio-temporale neadecvate. Repet, sunt lucruri care mă depăşesc şi nu ştiu a cui vină este că un asemenea spectacol n-a putut avea loc în sala mare, într-o perioadă onorabilă de timp.

O plecăciune în faţa actorilor…

…care şi-au făcut exemplar datoria. Surpriza cea frumoasă a piesei a fost pentru mine foarte tânăra Claudia Suliman, în rolul Îngerului (rol inexistent la Deea Loher, scos ingenios şi salutar din mânecă de către Alina Rece). La primul ei rol important, Claudia Suliman a dat cu adevărat culoare spectacolului, a avut un mers şnur cap-coadă, a început direct sus (în registrul exprimării) şi a reuşit admirabil să se menţină acolo pe tot parcursul piesei. Am urmărit-o cu mult interes, i-am reţinut mimica extraordinară, prezenţa trăirilor, lejeritatea transpunerii într-un personaj foarte dificil. Un debut de clasă, precum şi modestia acestei tinere mi-au lăsat o impresie excelentă. Magistral a fost şi Ştefan Mirea în rolul bătrânului Erwin Tomason, căruia îi oferă multă strălucire. Mirea îl depăşeşte cu mult pe Erwin cel original, e cu un pas înaintea personajului Deei Loher, îi conduce traseul existenţial pendulând la limită pe graniţa dintre un comic ce-i ţâşneşte prin toţii porii şi un tragism tulburător. Mirea îşi face şi desface personajul, îl pulverizează şi-l contrage continuu, îi oferă un dinamism care sporeşte la paroxism dramatismul.

Magistral este şi Adi Andone în rolul lui Finn. Am voie să am şi eu un personaj preferat în piesă. Şi acesta e Finn. Adrian Andone în rolul lui Finn (cu toate regretele că nu i s-a permis o dezvoltare corespunzătoare a rolului) m-a convins şi impresionat. Finn este omul aflat pe marginea prăpastiei, măcinat de zgura ucigaşă a rutinei cotidiene, fără prieteni, omul aflat în faţa jumătăţii finale de pas. Omul agonal. Omul faţă cu sine însuşi în clipele adevărului celui de pe urmă. Dincolo de eşafodajul gesturilor, mă uitam în ochii lui Andone şi vedeam extraordinar de clar această dramă pe muchia dintre lumi.

Şi, da, blamaţi-mă fiindcă îl laud din nou pe Cătălin Băicuş, un actor cum n-a mai avut Craiova de multă multă vreme. Băicuş e magistral şi când nu face nimic. Băiat extrem de inteligent, a învăţat fenomenal de mult din toate experienţele sale avute în străinătate. Am avut ocazia s-o aflu prin viu grai, de la el şi să văd toate acestea transpuse în practică, pe scenă. Atent la fiecare fibră a corpului său, la fiecare notă a timbrului vocal, Cătălin Băicuş e departe de tot ceea ce există la Craiova, ducând jocul scenic la nivel de artă.

Conglomerarea scenelor m-a făcut, printre multe altele, să regret sincer comprimarea nefericită a rolurilor unor Marian Politic, Monica Ardeleanu, Petra Zurba, sau Jana Andone, toţi foarte convingători şi cu multă empatie în tot ceea ce au făcut, însă neputându-şi valorifica imensul potenţial al partiturilor originale. S-au ratat drame profund umane, climaxuri care duc fiinţa în vecinătatea dezmembrării oricăror structuri interne. Lupta cu timpul (şi cu spaţiul impropriu) a determinat o selectivitate care, oricât de bine intenţionată ar fi fost, a lăsat destule lucruri esenţiale pe dinafară. Urcarea spre culminaţie era ori întreruptă pe undeva la jumătate, ori era atât de bruscă, încât nu se putea pricepe cum s-a ajuns acolo.

De la musique avant tout chose

Nu pot spune că-mi place muzica. Sau că o ador. Sau că sunt înnebunit după ea. Toate acestea ar fi atât de palide faţă de ceea ce simt eu pentru muzică…Am fost întrebat, după finalul reprezentării Hoţilor, dacă în piesa originală există atâta muzică. Semn că oamenii simţiseră suprasaturaţia de melodii din varianta craioveană a piesei. Iar ceea ce-i prea mult, e cu adevărat prea mult. În textul Deei Loher este prezentă o singură piesă muzicală, pe care o găsiţi imediat sub postare. Hoţi a fost inundată, „tsunamizată”, înecată de muzică. Aveam deseori senzaţia că asist la un musical, în ciuda faptului că piesele erau, pentru gustul meu, una şi una. Şi tot ceea ce-i în exces, dăunează profund. Am remarcat cum textura rolurilor era afectată, era pur şi simplu deteriorată de invazia muzicală.

Comparaţi, comparaţi şi iarăşi comparaţi

Din păcate, zilnic mi se cere pe mail textul original al piesei Hoţi. Din două motive: fie oamenii vor să vadă diferenţele dintre original şi reprezentarea scenică, fie, pur şi simplu (caz şi mai grav) vor să înţeleagă piesa. Într-un spaţiu neadecvat, într-un timp care făcea derizorii orice fel de eforturi, străduinţele regizoarei au avut slabe şanse de izbândă, iar ideile i s-au volatilizat adesea printre inconveniente. Rămân cu nostalgia work-shop-ului de anul trecut de la Berlin, unde regizoarea Alina Rece, împreună cu Iulia Colan şi Cătălin Băicuş, au prezentat câteva scene din Hoţi. Iar efectul a fost cu totul altul. A ieşit, atunci, totul aşa cum trebuie.

Mercedes Sosa - Como la cigarra

O ţigară cât o lume

2011-10-07T12:06:00.001+03:00

Pe o rază de lumină trec puşcăriaşii. Sufletele lor, în şir indian. Se ivesc din norii de praf şi dispar pe culoarele din subsol. Razele de lumină se joacă în colbul stârnit şi mai rău de ei.

Buzele arse. Pline de praf. Şi de sudoare. Ochii privind nesăţios spre fumul unei ţigări. Gestul. Degetele duse la buze. Gestul de a trage din ţigară. Dorinţa din ochii lor. Din degetele lor. Din visele lor. Şefu’, o ţigară? Şoapte printre norii de praf. Siluetele lor, defilând ca o amintire.

Gardianul. Şapca adânc pe ceafa asudată. Vă rog să nu le daţi nicio ţigară. Un bărbat stă pe un hol plin de praf. Fumează. Un deţinut cere o ţigară. Alt deţinut cere o ţigară. Altul şi altul. Cer o ţigară. Un gardian îşi aruncă leneş paşii pe urmele unor deţinuţi. Care debarasează nişte coridoare. Mobile vechi. Rupte. Chipuri. Destine. Şi bucăţelele lor. Un gardian se scarpină pe ceafa pe care îi adastă şapca. Îi interzice bărbatului să le dea ţigări. Şefu’, o ţigară?

Un bărbat fumează o ţigară. Prin faţa lui se perindă particule de praf. Sau deţinuţi. Şi un gardian. Un gardian cu şapca pe ceafă se apropie de un bărbat. Prin norii de praf. Prin fumul de ţigară. Deodată, este în faţa lui. Ivit de nicăieri. Bărbatul fumează. Ţine o mână în buzunar. Gardianul îşi mângâie bărbia. Cei doi se măsoară. Linişte. Se aud paşii puşcăriaşilor. Şi firele de praf cum se zdrobesc în lumină. Vă rog să ţineţi studentele în săli, până terminăm aici de cărat. Sunt puşcăriaşi. Şi nu răspund pentru ce pot face. E mai bine aşa. Pentru toată lumea. Un gardian face cu ochiul. Şi se îndepărtează. Un bărbat rămâne pe loc. Un deţinut trece pe lângă ei. Şi încă unul. Ţineţi studentele în săli.

Când lupul cel rău dă iama-n sat, copiii se-nchid în case. De frica lupului. De frica lor înşişi. Studentele stau în săli. Lupul cel rău dă târcoale. E în sat. Studentele nu fumează. Lupul vrea ţigări. Părinţii aprind focul în sobe. Copiii stau ascunşi sub plăpumi. Studentele scriu. Deţinuţii trec prin sat. Prin visele păturilor sub care stau pitiţi copiii. Lupul este mânat de gardian. Debarasează. Mobile vechi. Colbul şi blana lupului. Şi şapca roasă de gardian. Chipul gardianului se luminează fantomatic în roşul jarului. Silueta lui făcută din praf joacă. Face ape. Lupul urlă în sat. În sângele celor ascunşi sub perne. Sub pături. Sub paturi. În sobe. În sângele aburind roşu ca o ţigară. Studentele nu au voie afară. Lupul urlă. Deţinuţii cer ţigări.

Când lupul dă târcoale-n sat, studentele se ascund în literele pe care le scriu. Şi în pauzele dintre ele. În golurile lumii. Când deţinuţii cer ţigări, colbul se colorează roşiatic. Şirul puşcăriaşilor se întrerupe. După câteva pauze de respiraţie şi de praf pe bronhii, apare cel din urmă. Deţinut. Înotând în hainele lui largi. Când lupul înoată, focurile din sobe se sting. Păturile sar singure din paturi. Şi copiii îşi scriu numele în unghiile studentelor. Literele ies frumos din pixurile studentelor. Unui bărbat. I se spune. Să ţină studentele ascunse. Căci. Trec. Pe holuri. Prin praf. Prin fumul ţigării. Prin panica fiecăruia. Trec. Ei. Deţinuţii. Puşcăriaşii. Şapca de pe ceafă. Cel din urmă deţinut. Lupul a mâncat copiii. Sobele s-au stins. Jarul arde pe foile studentelor. Şi pe foiţa ţigării.

El. Se apropie. Se iveşte. De niciunde. Din norii de praf. De păienjenişi de gânduri. Nu priveşte ţigara. O devorează cu ochii. Ochii lui fumează. Bărbatul nu mai trage din ţigară. Ci din ochii mari de puşcăriaş.

Un bărbat fumează. Pe un hol. Valuri de praf. Nişte deţinuţi cară mobile vechi. Un gardian îi supraveghează. Nişte studente stau într-o sală curs. Şi nu au voie să iasă. Copiii. Cât timp lupul dă iama prin sat. Un deţinut rămas în urmă. Ţigara strecurată în mâna lui. Mâna la piept. De parcă ar strânge în braţe libertatea vieţii sale.

Un deţinut va fuma o ţigară. Şi se va simţi liber. Vreme de două. Trei. Fumuri. Un deţinut ţine în mână o ţigară. Ţigara face să dispară satul. Copiii. Focul. Studentele. Lumea dispare într-o ţigară.

Tudor Gheorghe- jalba hotilor din inchisoare

Tartuffe - cui prodest?

2011-10-06T12:13:00.008+03:00

Dacă vrei să faci un Molière ai, după a mea umilă părere, două posibilităţi: ori să optezi pentru varianta clasică de transpunere în scenă, ori pentru una radical modernă, dusă chiar la extrem. Varianta de mijloc, locul acela „călduţ”, care să concilieze toate poziţiile, nu face vreun serviciu. Dimpotrivă. Pentru o astfel de variantă „călâie” a optat regizorul Kincses Elemér în varianta sa de Tartuffe, care a avut premiera pe 2 octombrie a.c. la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Mixul de variantă clasică peticită cu nişte „însăilări” moderne, dorinţa, total lipsită de curajul asumării, de a împăca toate gusturile, au făcut din Tartuffe un talmeş-balmeş plictisitor la culme, incapabil de o opţiune precisă. Viziunea regizorală de un amalgam lipsit de orice urmă de gust, previzibilitatea, indecizia s-au repercutat parcă şi în jocul actorilor. Tartuffe de pe scena Naţionalului craiovean se salvează doar prin prestaţiile lui Ilie Gheorghe (care dovedeşte încă o dată că poate face din cam orice bici cu pocnet puternic) şi Ralucăi Păun (deja o certitudine în lumea teatrului craiovean, diversificându-şi tot mai mult posibilităţile de exprimare artistică şi devenind, cu fiecare rol, tot mai credibilă). În rest, jocul celorlalţi m-a iritat prin rigiditate, teatralitate de prost gust, opţiuni limitate de configurare a rolurilor. Valentin Mihali, în rolul lui Tartuffe, e total lipsit de suflu (la propriu şi la figurat), e prea calin pentru multiplele faţete diabolice ale personajului său.

Un spectacol inutil, fără zvâc, lânced şi fad, cu toate că Molière este atât de pretabil la o multitudine de transpuneri, care de care mai curajoase şi mai entuziasmante. E păcat să ai o piesă atât de generoasă şi să te bălăceşti într-o mediocritate soră cu prostia. Cui prodest un asemenea show? Teatrului craiovean, cu certitudine îi face un deserviciu şi nu face decât să confirme seria premierelor mai mult decât discutabile şi îndoielnice din ultimii anii (din păcate prea mulţi). Regizorului nu-i foloseşte, de asemenea, o piesă care e ca o ratare de la 11 metri cu poarta goală. Şi atunci?

Tartuffe

de Molière
traducerea: Romulus Vulpescu

regia: Kincses Elemér

scenografia: Klara Labancz
foto: Florin Chirea

Distribuţia:

Tartuffe VALENTIN MIHALI

Orgon ILIE GHEORGHE

Elmira NATAŞA RAAB

Mariana ADELA MINAE/CORINA DRUC

Damis ŞTEFAN CEPOI

Cleante NICOLAE POGHIRC

Dorina RALUCA PĂUN

Doamna Pernelle TAMARA POPESCU

Valer DRAGOȘ MĂCEȘANU

Domnul Loyal VALERIU DOGARU

Ofițerul COSMIN RĂDESCU

Flipota LILI SÎRBU

Patrick Sebastien--Pourvu que ca dure

Innsbruck, sfârşit de septembrie

2011-10-04T17:10:00.000+03:00

Cântecul sufletului

Sfârşit de septembrie - München

2011-10-01T20:53:00.002+03:00


Karlstor, una dintre porţile de intrare in München (cea vestică). Menţionată pentru prima oară în 1302

Marienplatz. Neues Rathaus (Primăria Nouă) din München (cea mai impunătoare construcţie a metropolei bavareze). Cu o înălţime de 85 de metri, a fost ridicată între 1867 şi 1909, în stil neogotic.

Turnul Primăriei Noi cu cele 43 de clopote şi cele 32 de figurine (care, pe melodia a diferite valsuri, reiau, zilnic, ceremonia căsătoriei ducelui Wilhelm I cu Renata von Lothringen în1568, din Marienplatz)

Teatrul din München

Statuia lui Maximilian I. Iosif al Bavariei

Marienplatz

Mănchener Kindl-Walzer

Oktoberfest 2011

2011-09-28T19:10:00.001+03:00

Gerhard Scholz - Trink, trink, Brüderlein trink

Mănăstirea Prislop

2011-09-12T20:11:00.000+03:00

Mănăstirea Prislop, aşezată în peisajul blând şi domol al Haţegului

Mormântul Părintelui Arsenie Boca, unul dintre cei mai uimitori, puternici şi elevaţi oameni pe care i-a zămislit pământul românesc

Peştera în care a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop, un alt mare sfânt român

Mormântul Părintelui Arsenie, locul unde şi iarna florile sunt vii.

GHEORGHE IOVU - Rugaciune

True nature

2011-09-04T13:49:00.000+03:00

Llewelyn - Magical Earth

Mănăstirea Polovragi

2011-08-29T11:12:00.000+03:00

FRANK DUVAL - Touch my soul

Through the roof-Jocurile unei raze de soare prin obiectele unui pod

2011-08-17T13:16:00.000+03:00

The Real Tuesday Weld - Lights Out

Compendiu pentru bărbatul perfect

2011-08-13T02:04:00.001+03:00

„Vedeţi dumneavoastră, balele nu-mi udă perna. Şi nici nu sforăi. Puteţi verifica pernele mele. N-au nici un strop de salivă. Nici măcar unul. Le puteţi mirosi. Pe toate părţile. Sunt curate. Perfecte. Ca şi mine. Eu sunt bărbatul perfect. Care nu sforăie şi nu-şi umple pernele de bale.” Conductorul priveşte plictisit. Comparaţia conductorului cu o morsă mi se pare desuetă. Nu ştiu de ce, toţi conductorii graşi seamănă cu o morsă. „Aşadar…biletele?” „Ce bilete? Chiar nu sunteţi deloc atent la ce vă spun? Biletele n-au nicio relevanţă. Vă vorbesc despre bărbatul perfect. Înţelegeţi? Vă pot învăţa să fiţi perfect. Ca mine. Să atrageţi toate femeile. Toate, înţelegeţi? Şi e şi firesc, doar veţi fi bărbatul perfect! Aşa că daţi-le încolo de bilete!” Conductorul rămâne neimpresionat de mulţimea de femei promise, de pernele fără bale. Dialogul dintre cei doi zboară pe aripi diferite, care nu bat nici măcar o secundă împreună. Într-un târziu, apar doi bărbaţi imperfecţi. Dar care, dacă ar asculta, ar putea deveni perfecţi. Poliţiştii n-au chef de vorbă. Nici nu vor tone de femei. Pernele probabil le sunt indiferente. Într-un târziu, bărbatul perfect scoate biletele şi le arată. Se simte jignit. Într-o discuţie atât de înaltă nu au loc futilităţi materiale de genul biletelor.

„Dar dumneavoastră, dumneavoastră aveţi potenţial să deveniţi perfect, aşa ca mine.” Se întoarce spre mine, brusc însufleţit. Episodul conductor & poliţişti este rapid dat uitării. „Depinde numai de dumneavoastră să vreţi. Voinţa combinată cu raţiunea pot dobândi valoare categorială. Înţelegeţi? E ştiinţă, până la urmă. Ştiinţa este cunoaştere organizată, zicea marele nostru Wittgenstein.” „Kant”, îl întrerup. „Mă scuzaţi?” Coboară din ceruri şi mă priveşte uluit. „Kant a afirmat asta, nu Wittgenstein.” Mă priveşte cu ochii mijiţi. „Da, da, da. Ei, da! Chiar aveţi potenţialul de a deveni bărbatul perfect. Trebuie doar să fiţi atent la mine şi să puneţi în practică ceea ce vă voi învăţa. Când veţi coborî din tren, veţi fi un om nou, bărbatul perfect.”

„Ştiţi cum am luat hotărârea de a deveni bărbatul perfect?” Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Alpii îşi domolesc crestele, semn că ne apropiem de Salzburg. Povestea devenirii întru bărbatul perfect curge neostoit. „Poţi să ai munţi de ştiinţă în cap. Nu contează. Zero. Femeile nu apreciază. Zero. Atunci am hotărât să devin bărbatul perfect. Care nu-şi umple pernele de bale. Care nu sforăie. Zero miros la axile. Ştiţi, e o intervenţie chirurgicală banală. Nişte ace, nu simţi nimic şi adio glande sudoripare la axile. Adio miros urât. Femeile apreciază asta. Nu fac firimituri atunci când mănânc. Mă controlez perfect. Sunt perfect 100%! Femeile mor după aşa ceva!”

Plecarea din Salzburg şi câmpurile tot mai întinse care mângâie domol retina. „Să luăm ca exemplu pe cele două domnişoare din compartimentul nostru. Ne vor iubi la finalul călătoriei. Pentru că amândoi vom fi perfecţi.” Mă uit şi nu-mi vine să cred. Vorbeşte despre cele două femei de parcă nici n-ar fi de faţă. „Credeţi în coincidenţe?” Nu aşteaptă răspunsul. „Nici eu. Niciun om inteligent nu crede în ele. E vorba de necesitatea înţeleasă. Adică de libertate.” Hegel, aş vrea să-i spun, dar îmi cenzurez avântul. „Vedeţi? Domnişoara cu ochii verzi poartă o bluză verde, iar domnişoara cu ochi albaştri poartă o bluză albastră. Vă asigur că nu-i coincidenţă. Dumneavoastră o veţi lua pe domnişoara în verde. Eu, pe cea în albastru. Vedeţi că sunt bărbatul perfect? V-am lăsat-o pe cea mai finuţă şi frumoasă. Să le dăm nume. Doamna Verde şi Doamna Albastru. Frau Grün şi Frau Blau. La finalul călătoriei, norocul le va surâde şi vor rămâne cu doi bărbaţi perfecţi.” Iarăşi sunt uimit peste măsură. Vorbele lui. Şi ele. De parcă nici n-ar exista în compartiment. Frau Grün şi Frau Blau îl privesc îngrozite. S-au strâns speriate una în alta.

„Imediat vă voi învăţa să deveniţi bărbatul perfect. Mai întâi, trebuie să fac un drum până la toaletă. Mă scuzaţi, revin rapid. Cred că realizaţi că urinez rar, puţin. Incolor şi inodor. Doar sunt bărbatul perfect. Femeile sunt înnebunite după asta.” Îmi face cu ochiul. „Mi-au trebuit peste 20 de ani să înţeleg asta. Dar acum, la aproape 50 de ani, sunt bărbatul perfect.” Uşa închisă. Compartimentul. Răsuflări speriate. Una verde. Alta, albastră. Flutur mâna la cap, simbolizând sticleţii perfecţi din capul perfect al bărbatului perfect. „Unde coborâţi?” întreabă temătoare Frau Blau. „Viena.” Se mai liniştesc. Merg, deci, şi eu până la cap de linie. Nu vor rămâne singure cu bărbatul perfect.

Morsa îşi leagănă indiferenţa pe culoar. O abordez. Îi spun povestea. Se scarpină asiduu pe ceafa foarte lată. „A ameninţat?” „Nu.” „A încercat să le agreseze pe doamne? Sau pe dumneavoastră? V-a înjurat?” „Nu.” „Hm”, mormăie morsa. „Aşa, aşa” şi mâna i se plimbă neliniştită pe ceafă. „Hm.” Şi iarăşi hm. „Îmi pare rău. Vă înţeleg perfect, dar nu am ce-i face. Dacă vă agresează în vreun fel, chemaţi-mă. Hm.” Şi din nou hm, hm se aud în urma mersului legănat.

Linz a rămas deja în urmă. Livezile coboară printre vorbele fără de pauză ale bărbatului perfect, printre privirile terifiate ale Doamnei Verzi şi ale celei Albastre, devin grele, lovesc bolovănos în pleoapele ostenite şi se rostogolesc pe podeaua decorată cu urme de Cola şi de Almdudler. „Aşadar, domnul meu, Frau Grün are părul de un blond mai auriu decât doamna mea, vă veţi îndrăgosti reciproc nebuneşte, sunteţi tineri şi frumoşi. În plus, sunteţi pe cale să deveniţi bărbatul perfect. Adică irezistibil. Cred că doamnele sunt deja extrem de excitate de gândul că şi-au găsit ca perechi doi bărbaţi perfecţi. Mă rog, unul perfect, altul, în devenire. În ochii lor deja văd fanteziile pe care le au cu noi doi, domnul meu. Sunt deja obişnuit. Văd dorinţele ascunse în privirile tuturor femeilor atunci când se uită la mine. De fapt, la bărbatul perfect.”

Încerc să fug în mine. În muzică. Îmi pun căştile. Nicio şansă. Se apropie de mine, îmi dă jos o cască şi spune satisfăcut: „Aşa, e mai bine, să ne putem auzi. Vedeţi? Frau Grün are o bluză care poate fi foarte uşor dată jos.” Şi face nu cu ochiul, ci cu ochii, cu toţii ochii, parcă e zeul indic Varuna, are miliarde de ochi, care se închid pe rând şi toţi odată lubric. „Va avea orgasm. Şi cu bluza, da, cu bluza, ca să nu mai pierdeţi vremea, domnul meu, veţi fi amândoi cuprinşi de dorinţe, aşa încât hainele vor trebui să dispară rapid.”

Sankt Pölten. Ultima staţie înainte de Viena. Zăresc poliţiştii trecând din nou pe coridor. Trec pe lângă fluxul verbal al bărbatului perfect. „Epilare pe tot corpul, vă spun, şi asta le dă gata pe femei. Epilare generală şi frecventă. Le înnebuneşte. Trup perfect de bărbat.” „Ştiţi, e violent verbal şi fizic, domnilor poliţişti. Da, şi cu cele două doamne.” Uniformele pătrund în compartiment. În fluviul de vorbe revărsate înspumat peste toate malurile. Fetele prind rapid schema. Confirmă la întrebările poliţiştilor. Bărbatul perfect este luat pe sus şi coborât din tren. Îl zărim prin geam. Escortat de cei doi poliţişti. Nu pare supărat. Îl auzim cum vorbeşte. Nu e deranjat că a fost dat jos din tren. Încearcă să-i convingă pe poliţişti că trebuie să devină bărbaţi perfecţi.

Răsuflăm uşuraţi. Ne relaxăm. Îmi cer scuze faţă de Frau Grün şi Frau Blau că mi-a venit ideea atât de târziu. Îmi zâmbesc amândouă, iar Doamna Albastră îmi spune: „Vă mulţumim din tot sufletul. Ştiţi, azi, pentru noi, chiar aţi fost bărbatul perfect în această situaţie.”

Pink - Fuckin' perfect

Trec ţiganii, cântecul lor ascult

2011-08-03T19:28:00.001+03:00

Linia 2 de metrou. U2. Între Volkstheater şi Primărie. Monstrul de fier care aleargă în subterana vieneză. Şi miile sale de ochi. Şi de gânduri. Tăcerea care sfâşie întunericul underground-ului. La Volkstheater urcă ei. Ei doi şi un sac imens de rafie. Parcă ar fi de-ai noştri. Nu-mi duc la bună încheiere gândul. Şi îl aud pe el. Spunându-i ei. „Scoate-o, fă!” Fă o scoate. Chitara. Din sac. El îşi dă jos şapca. Voci răguşite. Afone. Besame mucho. Zdrăngănit de chitară şi mult la la la pe lângă pronunţia spaniolă odioasă. Como si fuera esta noche la ultima vez. Voci sparte. Tangajul metroului şi al corpurilor asudate, care se plimbă prin vagon. Şapca din mână ce se ridică spre fiecare călător. O şapcă ambulantă care falsează. Noaptea aleargă prin ochii mei. Bănuiesc oamenii de la suprafaţă. Paşii lor. Privirile lor. Urmele lor prin aerul Vienei. Paese mio che stai sulla collina. Al doilea cântec. Cu şi mai mult la la la. Che sara della mia vita / Chi lo sa. Mă ridic să cobor. Ei, în spatele meu. Vor şi ei să coboare. Şapca şi-a reluat locul pe capul lui. Chitara, obedientă, în sacul de rafie. „Vezi, fă, că baba are geanta deschisă. Bagă mâna!”. Întoarcerea capului. Privirile care se întâlnesc. Oţel. Şi şuierul: „Dacă îndrăzniţi, vă iau gâtul!”. Uşile se deschid. Viaţa intră şi iese din gura de metrou. Ei se fac nevăzuţi în mulţime. Chitara şi şapca aleargă de spaima cuvintelor româneşti. Care i-au dat de gol. Mă întorc spre doamna cu poşeta. „Aveţi geanta deschisă, doamnă”. Fermoarul tras. Zâmbetul. Mulţumirea şoptită: „Mulţumesc, domnul meu!”

Cargo-Povestiri din gară

Parfumul

2011-06-15T20:52:00.001+03:00

Una din acele zile care mă umplu. Eu, parfumurile. Şi nimic altceva. Pot sta zile întregi într-un magazin de parfumuri. Şi într-unul cu ceasuri. Şi într-o librărie. Dar la parfumuri e locul unde imaginaţia şi simţurile o iau razna. Arunc rapid in braţele englezoaicei plasa cu cumpărături, rugând-o să o păstreze la casă, menţionez că voi alege câteva parfumuri şi că nu doresc să fiu deranjat. O cunosc de 8 ani pe englezoaica în vârstă, cea mai competentă persoană în domeniul consilierii parfumurilor pe care o ştiu (şi cunosc astfel de persoane în multe oraşe ale Europei, dar nici una n-o depăşeşte pe englezoaica din Innsbruck, care vorbeşte o germană răpitoare, cu un accent britanic seducător). Înţelege. Şi sunt lăsat cu mine pe parcursul celor câteva ore în care călătoresc prin Londra lui Burberry, în care sunt l’amoureux şi le bateleur al lui Dolce & Gabbana, sunt bărbatul de week-end tot al lui Burberry, colind frumuseţile lumii şi ale fiinţei cu provocările incitante ale lui Issey Miyake, admir masculinitatea şi feminitatea fresh, dar şi pe cea dură, aşa cum numai Kenzo ştie s-o exprime, simt eleganţa şi forţa emanate de Zegna şi Azzaro, admir îndrăzneala surprinzătoare a lui Michalsky, mă pierd cu Guilty, noutatea lui Gucci, proaspătă, puternică, cu mult tupeu pe notele de bază şi pe cele de mijloc. Lumea se compune şi se descompune pe vibraţiile aromelor. Sunt un Jean-Baptiste Grenouille căutând nu aroma perfectă, capabilă să subjuge universul, prin cuprinderea misterului vieţii şi al morţii, ci regăsindu-mă prin arome. După periple de câteva zeci de minute prin cotloanele din mine şi din mine, revin. Bătrâna englezoaică mă priveşte şiret. M-a înţeles şi de data aceasta, astfel încât nici măcar o secundă nu am fost tulburat de vreuna dintre domnişoarele amabile, care îţi oferă ajutorul în alegerea miresmelor. A vegheat discret să nu mi se perturbe lumile. Se grăbeşte să mă servească personal la casă, lucru rar. Zâmbeşte şi-mi face cu ochiul, iar fenomenalul accent englezesc îmi spune: „Sir, in Ihnen entstehen Welten; Sie riechen nicht den Duft, Sie fühlen ihn mit der Seele.” („Domnule, în dumneavoastră se nasc lumi; dumneavoastră nu mirosiţi parfumul, îl simţiţi cu sufletul.”) „Behold the man!”, încheie râzând din toată inima.

Enigma - Smell of Desire

Innsbruck-Hofgarten

2011-06-12T20:15:00.000+03:00

Doro - Love Me In Black

Loreley în varianta vieneză

2011-06-05T20:54:00.000+03:00

Einstürzende Neubauten - Blume (French Version)

Astăzi îmi place...

2011-05-31T12:21:00.000+03:00

Schönbrunn - II

2011-05-29T23:32:00.000+03:00

Johann Strauss (Vater) - Radetzky Marsch

Viena - castelul Schönbrunn

2011-05-24T20:58:00.010+03:00

Lumea o percep cel mai pregnant la nivel olfactiv. Lumea este pentru mine o mare de arome. Lumea se compune în mine mai întâi pe calea aerului. Asta şi poate pentru ca simţul meu olfactiv este dubios şi exagerat de dezvoltat. Intrarea la Schönbrunn. Şi sentimentul de la ţigănci. Totul rămâne undeva afară. Şi nu mai contează. Castelul, parcul, fântânile au parfumul lor inconfundabil. Unic. Pe care, de acum, îl voi recunoaşte în vise. În rest, e un anotimp altfel decât ce-i afară: aromeşte a acel moment pe muchie, ce rupe pieptul de atâta plinătate. E clipa de geniu când în aer şi în suflet e o mireasmă care în inima şi în creierul meu poartă eticheta „dincolo”. Momentul când plinătatea verii se descarcă-n toamnă, cu toată bogăţia grea a celor trăite, fie când primăvara se aruncă-n vară, cu întreaga bogăţie a celor ce fi-vor trăite. E o secundă inimitabilă, care are acelaşi parfum, pentru o frântură de gând.

Vezi Viena mică, undeva jos. Eşti departe de ea şi ştii că nimic din lumea de afară nu te poate atinge. La Gloriette, sufletul se despleteşte. Şi trece dincolo de orice cuvinte. E sentimentul clar că ordinea temporală e un yo-yo în mâna ta. Că timpul, de fapt, se face mic de tot, cât o nucă, pe care o poţi lua şi ascunde în buzunar. E clipa când cuvintele dispar, când orice altceva dispare. Şi când rămâi singur, în sfârşit singur, purificat de cuvinte, de nume. Lumea s-a pierdut şi ea. Şi nu mai există decât altcineva. Nici măcar tu. Totul şi toate sunt acolo. În altcineva. În acelaşi loc şi moment.

E o cascadă de apus. E un sentiment. E o lumină de un portocaliu atât de blând. Încât. O simţi. Cum se joacă. Pe piele. Şi prin gânduri. Toată frumuseţea lumii s-a topit în ea. Soarele – un şerbet gros şi aromitor. Cerul e atât de aproape, încât îl poţi lua să te ştergi cu el la gură după ce ai spus „mulţumesc”. De aici încolo, orice pas e prea mult. Orice respiraţie în plus e de prisos.

Povestea începe aici: conform legendei, pe la 1600, în cursul unei vânători, împăratul Matthias a găsit un izvor. Se spune că ar fi exclamat: "Welch ein schöner Brunn!" ("Ce izvor frumos!"). Câţiva ani mai târziu, în aceste locuri începea construcţia castelului Schönbrunn

Castelul a fost ridicat între 1638-1643 pentru Eleonora Gonzaga, care, în 1622, se căsătorise la Innsbruck cu împăratul Ferdinand al II-lea (cel care este responsabil şi cu partea modernă a castelului tirolez Ambras). Distrus de turci în 1683, a fost refăcut, modernizat şi extins de către împărăteasa Mari Tereza.

"Fântâna lui Neptun" este partea care închide parterul ansamblului şi face trecerea spre colină. Neptun este înţeles ca simbol al principelui care ştie să-şi cârmuiască supuşii prin apele tulburi.

Vedere de pe colină a castelului, reşedinţa de vară favorită a curţii vieneze şi locul unde, între 1809 şi 1810 s-a cazat şi Napoleon cu suita sa. Hitler a refuzat să locuiască aici, întrucât dispreţuia pompa şi fastul.

"Gloriette" - monument al războiului întru dreptate, ridicat, aşa cum scrie şi pe frontispiciu, în 1775, sub domnia Maria Tereza şi a lui Iosif al II-lea.

Vedere a castelului de pe "Gloriette"


Obeliscul şi fântâna aferentă, construite în 1777. Ideea arhitecturală a fost aceea de a opune forţele întunecate şi neîmblânzite ale pământului (fântâna) celor ale soarelui (obeliscul, care se află aşezat pe patru broaşte ţestoase uriaşe, simbolizând veşnicia)

Voliera, datând din 1750

Ana Belen - Pequeno vals vienes (versuri: Federico Garcia Lorca)

2011-05-22T22:17:00.001+03:00

Apocalypse tomorrow

2011-05-20T14:15:00.003+03:00

Deci mâine ar fi iarăşi sfârşitul lumii. O spune predicatorul cutarică, mare meşter în tălmăcirea Bibliei. Unu’ care a mai prezis cică acu’ nu’ş câţi ani că e over, dar se pare că i-a dat cu virgulă şi am scăpat. Acum zice că s-a mai specializat şi i-a dat fără fracţii. Deci mâine. Ce-mi plac tipii care încearcă să-l descifreze pe Dumnezeu prin formule matematice şi calcule! Sunt adorabili. Tot timpul le dă pe lângă. Bine că nu le nimeresc băieţii, altfel nu ştiam ce să mă fac. Mai ales că iarăşi s-a băgat singur în seamă nenea Hawking şi ne-a spus că nu există Paradis, că totul ar fi o născocire a celor ce li-e frică de întuneric. Asta după ce acu’ ceva luni ne spusese foarte sigur pe el şi cu speranţa unui impact nimicitor (de parcă ar fi spus-o primul) că Dumnezeu n-ar prea exista. Deci o apocalipsă m-ar cam pune în încurcătură: ce să fac după aia, că nu prea are farmec? Fără Doamne-Doamne şi fără Paradis e cam plictisitor. Dar oare Iadul există? Nu ne-a mai zis marele om de ştiinţă. Plus că o apocalipsă acum ar ridica problema bagajului. Să-mi fac bagajul pentru ce-o fi dincolo, că nu pot pleca nepregătit. Iar la mine făcutul bagajului este realmente o problemă existenţială covârşitoare. Ce să iei mai întâi cu tine pe lumea cealaltă? Îţi vin o mie de chestii în cap, chestii de importanţă supremă, iar apoi îţi vin altele o mie, de o importanţă categoric mai supremă decât primele şi tot aşa. Acum, indiferent de ce zice Hawking, predicatorul apocalipsei spune că mâine, 2% dintre oameni fi-vor în Rai, restul, în partea unde bagă fochiştii la greu. Asta e iarăşi altă problemă: oare pentru care dintre finale mă calific? O mie de întrebări. Plus că intervine orgoliul: eu de ce să nu fiu printre ăia 2%? Ce au ăia şi eu nu? Şi mai e şi fiţăreala, sufletul simandicos întreabă: dar dacă vei fi în top, adică printre ăia 2%, îţi va conveni compania?

Deci e complicat şi cu apocalipsa asta. Deci nu-i aşa că vine, calcă totul în picioare şi ne ia. Şi cică oamenii domnului predicator bântuie prin America acum în mii de microbuze şi urlă prin megafoane să ne pocăim pentru mâine. (la modul: „Neamule, neamule! Mâine e apocalipsa: doar azi pocăire la ofertă! Vino în clubul select 2%!”) Nu ştiu eu prea bine cum e asta, dar merge aşa, pe ultima sută de metri? Hai cu apocalipsa!

bif naked - we're not gonna take it

Astăzi îmi place...

2011-05-18T13:20:00.001+03:00

În pantofii altcuiva

2011-05-16T23:39:00.003+03:00

Miercurea fără cuvinte,

Zgomotul faimoasei lovituri de ciocan,

Când cuvintele dor,

Necuvinte, Trup diafan şi cardioaccelaerator,

curat trupul,

Atunci când limita dispare

Voi renunţa la tot ce ştiu pe de rost

Eu în prag de Înviere, Ţi-am povestit cândva

Despre surogarea existenţei,

cimitirul din oasele mele, Carnivori lihniţi de sânge,

Erupţie euritmică, Sexul ca supapă. De eliberare a urâtului interior,

Profunda, adânca şi evitabila compasiune.

Hoţii de fluturi

Vorbesc altfel despre moarte:

se adaugă un discurs de primire şi-o scrisoare de rămas-bun.

Nu am regrete oneste, Cu zâmbete risipim absenţe Eu cu mine în mine:

Poarta spre o altă dimensiune,

Dumnezeu e în maţele tale:

Poartă-te pe tricou!

(această poezie -inclusiv titlul- este colaţionată din titlurile celor mai recente postări ale blogurilor pe care le urmăresc)

Ane Brun - Balloon Ranger

Oraşul meu

2011-05-15T20:56:00.000+03:00

Nu ştiu dacă există oraşe. Oraşe ca ceva dat. De sine stătător. Fiecare oraş există în tot atâtea variante câţi oameni i-au respirat aerul. Oraşul meu e o colecţie de imagini. Fiecare cu imagine cu melodia ei. Cu parfumul ei. Cu zbaterea sa. Cu propria-i cromatică. Un oraş nu e un continuum. E pauza dintre aceste imagini. Pauzele. Tăcerile şi uitările. Oraşele mele sunt paşii sub stelele lor prinşi în inimă. Ca un hoţ mă strecor în noaptea oraşului. În şerpuitul său suflet. Şi nu am pretenţia să-l înţeleg. Ci doar să-i tâlhăresc liniştea.

Oraşul meu nu e reprezentat nici măcar de munţii lui. Cu toate că pare că aici Dumnezeu parcă s-a oglindit mai clar ca în alte părţi. Nu munţii. Ci imaginea lor răsturnată pe retina mea. Respiraţiile mele prin visele lor.

Oraşul meu e oraşul pe care-l visez. La propriu. Pe care îl împletesc, îl îndoi şi-l refac în miliarde de cioburi. Fiecare ciob are istoria şi respiraţia sa. Căderea şi susurul lui. Oraşul meu e o mare de cioburi. Şi golurile dintre ele. Prin care te poţi prăbuşi.

Oraşul meu e omul. Oamenii săi. Valurile de oameni plutind ordonat prin măruntaiele sale. Dar mai ales cei care se opresc măcar o fracţiune de gând din viaţa lor pentru a-ţi zâmbi. Oraşul meu e o strângere de mână.

Dacă m-ai pune să-ţi descriu oraşul meu nu aş şti să-ţi spun mare lucru. Ţi-aş vorbi însă despre ploaia lui. Despre gândurile care trosnesc în cap atunci când le ating stropii. Despre pocnitura groaznică, atunci când gândurile respiră cât tot universul şi ramurile lor îţi ies prin cap. Ramurile acestea sunt oraşul meu.

Ca un lup flămând hăituiesc dorul oraşului. Îl adulmec. Şi îl trag în mine ca şi cum ar fi cea din urmă respiraţie. Oraşul meu e o continuă alergare. Şi o izbire cruntă de fruntarii. Fiecare izbire, o moarte. Oraşul meu înseamnă şi morţile mele.

Când îţi pot da detalii, amănunte despre un oraş, când îţi pot indica trasee cu ochii închişi, când îţi pot oferi toate informaţiile turistice la milimetru, să ştii că nu-şi vorbesc despre oraşul meu. Oraşul meu începe de acolo de unde se termină amintirea. E o impresie. E un strigăt în vânt. O culoare de sub o piatră.

Oraşul meu e Ulise. Merge cu mine peste tot. Colindăm împreună prin lume. Şi prin mine. Oraşul meu e locul unde Ulise încearcă să uite de el însuşi. Ca să se poată regăsi. Oraşul meu e fiecare scufundare a corăbiilor lui Ulise.

Oraşul meu e pieptul meu. Oraşul meu e fiecare strecurare prin striaţiile din mine. Oraşul meu nu se zăreşte de sub un scaun. Pentru că în oraşul meu, doar în oraşul meu, nu există scaune de sub care copilaşii timizi sfârtecă avid cu ochii lor bucăţi de strălucire.

Când fug de mine. Şi din mine. Ajung mereu în oraşul meu. Oraşul meu e locul în care se învaţă respiraţia. În oraşul meu nu-s oglinzi. Oraşul tău e universul tău, mi-a spus cineva. Oraşul meu e pluriversul. E multiversul meu.

Oraşul meu e mama mea.

(Răspuns tardiv pentru Raf, care m-a întrebat aseară de ce Innsbruck e oraşul meu.)

Adrian Sărmăşan - Cine se naste in ploaie

Mohn und Gedächtnis (Mac şi amintire)

2011-05-08T22:05:00.003+03:00


Am văzut azi aceşti maci uriaşi. M-am gândit instantaneu la Mohn und Gedächtnis, volumul de versuri al lui Paul Celan, din care, în traducere proprie, vă ofer Corona

CORONA

Aus der Hand frißt der Herbst mir sein Blatt: wir sind Freunde.
Wir schälen die Zeit aus den Nüssen und lehren sie gehn:
die Zeit kehrt zurück in die Schale.

Im Spiegel ist Sonntag,
im Traum wird geschlafen,
der Mund redet wahr.

Mein Aug steigt hinab zum Geschlecht der Geliebten:
wir sehen uns an,
wir sagen uns Dunkles,
wir lieben einander wie Mohn und Gedächtnis,
wir schlafen wie Wein in den Muscheln,
wie das Meer im Blutstrahl des Mondes.

Wir stehen umschlungen im Fenster, sie sehen uns zu von der Straße:
es ist Zeit, daß man weiß!
Es ist Zeit, daß der Stein sich zu blühen bequemt,
daß der Unrast ein Herz schlägt.
Es ist Zeit, daß es Zeit wird.

Es ist Zeit.

CORONA

Din palmă toamna-mi mănânc- a ei frunză; suntem prieteni.

Decojim timpul din nuci şi-l învăţăm să meargă:

timpul se-ntoarce-n coajă

În oglindă-i duminică,

în vis se doarme,

adevăr grăieşte gura

Ochiu-mi coboară spre sexul iubitei:

ne privim,

ne spunem lucruri întunecate,

ne iubim precum macul şi amintirea,

dormim ca vinu-n scoici,

ca marea în a lunii sângerie rază.

Îmbrăţişaţi stăm la fereastră, ei ne privesc de pe stradă:

e timpul să se ştie!

E timpul ca piatra să-şi adune puterile să-nflorească,

neliniştea să bat-o inimă.

E timpul să vină vremea.

E timpul.

Zoia Alecu - Cărări de maci

Monolog cu o viperă

2011-05-07T22:28:00.003+03:00

La citirea acestui titlu nu trebuie să se sperie persoanele pe care le am la inima ca apa-n cizme sau sarea-n ochi. Nu vorbesc de o viperă din cele bipede, dar aneuronale, vorbitoare, însă trepanate şi lobotomate, castrate de cele din urmă terminaţii ale bunului simţ. Ci de una adevărată. Mică. Mică de tot. Nu avea mai mult de 20cm. Probabil era pui. „În curs de dezvoltare”, aşa cum suna sintagma pe vremea Tovarăşului (iar România făcea parte dintre aceste ţări). Voios mergeam eu pe munte. Cel mai mult îmi place să trec de toate semnele cu interzis: „Acces interzis”, „Intrare interzisă”, „Drum interzis”, „Blabla interzis”. O fi pentru voi, pentru mine nu. Că eu nu ştie să citeşte în limbi străine, aşa că eul meu non-cognitiv are scuze. Deci. Totul e cu deci. Deci trec şi astăzi de câteva interdicţii şi ajung deasupra unui zid de 60m construit ca protecţie împotriva avalanşelor. Ce aduseseră avalanşele pe parapete, era de groază: tone de pietriş, într-o devălmăşie totală, specifică spiritului balcanic-oriental, nu celui ordonat, germanic. Escaladez mini-munţii rezultaţi din avalanşe, urc pe nişte cărări impracticabile, ajung pe jos la circa 1500-1600m, unde ştiu siiiiiiigur de tot că nu mă deranjează nici picior de om (doar planoarele care dau ture pe deasupra munţilor – planorismul, marea pasiune a tirolezilor, despre ele, altă dată).

După hălăduirea de rigoare, decizia de întoarcere acasă. Văd veveriţe cât pisicile de mari (fără exagerare), şoimi tare falnici şi alte animale frumoase. Trec peste o râmă imensă ieşită în cărare. Fac câţiva paşi şi Sfânta Vineri îmi şopteşte la ureche: „Fii om bun, Harap-Alb, ajută vietatea şi fi-vei răsplătit!”. Cântăresc rapid decizia, lenea de a face cale întoarsă câţiva paşi, peste care se suprapune imaginea Sf. Francisc din Assisi, cel atât de empatic cu animalele şi mă întorc. Într-adevăr, e păcat de biata râmă; în soarele nemilos s-ar usca destul de rapid. Caut din ochi un băţ să iau creatura, s-o azvârl la umbră. Când colo, râma mea era o viperuţă. Viperiţă. Viperucă. Cum s-o fi numind puiul ei.

Individa observă că mă reîntorc şi îşi ridică rapid căpşorul superb. Iar eu înlemnesc. Ea se uită cool la mine. Negociez ideea de a o rupe la fugă brusc, dar îmi dau seama că apropierea dintre noi îi permite frumoasei să facă o mişcare bruscă şi să mă „julească”. Plus că s-ar speria de reacţia mea de panică şi s-ar simţi îndreptăţită să atace. Mă gândesc dacă una de-asta mică poate face rău, calculez cam cât venin ar putea avea şi cam câtă „pagubă” ar putea să-mi producă. Dar renunţ la calcule. Şi încep să vorbesc cu ea. „Ştii, de fapt, eu vin din România. Orice imagine v-ar fi fost vouă indusă la şcoala voastră de viperini, de şerpilieni despre noi, să ştii că suntem persoane blânde, nu consumăm reptile. Aceia se numesc chinezi. Noi suntem vegetarieni, suntem ţară bananieră doar. Mie îmi plac şerpii. Pe cuvânt. Am o mare pasiune pentru ei. Dacă n-ai fi speriată şi dacă nici eu n-aş fi, că doar de aia vorbesc cu o viperă acum, te-aş mângâia. Dar poate merge şi o mângâiere speriată, vrei?”. Dau să mă aplec spre ea, din ridicarea şi mai accentuată a capului reptilian înţeleg că ideea nu-i agreată de ambele părţi. Şi continuăm convorbirea. „Ştii, uite, eu nu participam niciodată la prinderea de guşteri când eram elev. Colegii mei se duceau la gară, treceau de şine şi prindeau guşteri, pe care îi aduceau la şcoală să sperie gagicile. Şi, odată, a intrat în clasă spaima şcolii, doamna de desen, Copăcescu. Şi a văzut un guşter pe post de sperietoare de fete, l-a confiscat şi l-a pus pe rever. Toată ora reptila a stat la ea, acolo, ca o broşă, ea mângâia guşterul pe cap şi a plecat cu el acasă, că era mare iubitoare de animale. Vezi tu, acum mă întrebi de ce spaima şcolii, dacă era aşa bună cu animalele. Vai de mine, dragă viperă, pentru noi, elevii, Cruela de Vil din Dalmaţieni era o bomboană adorabilă pe lângă tovarăşa, apoi doamna de desen. Mai ales un handicapat ca mine, care nu-i în stare să tragă două linii ca lumea. Dragă viperă, acesta e cel mai mare of al vieţii mele, anume că sunt retardat la desen: la câte idei de pictură am în cap, cu o minimă dotare eram departe acum. Dar nu, eu când desenez un peşte, zici că-i porc, când fac un porc, parcă-i avion, când desenez un om…mai bine nu mai continui comparaţiile, fiindcă ne ferim de aria scatologică.”

Ea continua să mă privească foarte atentă. „Ştii, viperuţo, era la Cenaclul Flacăra, un fel de ceva românesc pe vremea unuia pe care oricum nu-l ştii, Ceauşescu, un cântec.” Şi îi cânt Puştoaico, tu ai sânge de viperă şi toate versurile, care înnebuniseră generaţii pe când eram copil. Şi, dacă tot e vorba de Flacăra şi dacă tot suntem pe munte, îi mai cânt ceva de la Cenaclu, Iubita mea ţi-am cumpărat un munte. „Şi în rest ce mai faci, ai ieşit la soare să-ţi încălzeşti sângele, foarte bine, foarte bine, e o zi excelentă azi”. Şi îi tot dau cu baliverne. Până la urmă, am învins-o prin talentul meu oratoric. Plictisită evident, după o perioadă, fiinţa ofidiană mult mai inteligentă decât persoana mea, decide să se retragă, conform principiului că cel mai deştept cedează.

Ajung acasă şi năvălesc peste Herbert. Acesta e Hausmeister-ul nostru. Îl iau direct de la masă, nu mă pasă. Herbert e genial în tot ceea ce ţine de Tirol. E informat în amănunt, a citit şi s-a documentat la milimetru. „Herbert, sunt vipere în Tirol?” A mică a lui, 3 anişori, sare de la masă şi mă ia în braţe: „Uite, a venit Iepurele Mare.” Adică eu. De ce sunt Iepure Mare? Înainte de Paşte, ta-su m-a întrebat dacă plec acasă. I-am spus că nu. A mică m-a întrebat unde-i „acasă” şi i-am spus că în România. „Unde-i aia?”. „Uite, ştii, i-am trasat cu creta pe asfalt, asta e Austria, lângă e Ungaria şi aici vine România.” N-a înţeles nimic. „În România aveţi iepuri?” „Da, cum nu?” „Mai frumoşi ca cei de aici?” „Mult mai frumoşi şi mai mari”, plusez într-un tembel acces de patriotism.” „Cât tine de mari?” „Cam aşa ceva.” Herbert spune pe nerăsuflate: „În mod normal, nu erau vipere în Tirol, dar de vreo 15-20 de ani, sunt. Au apărut întâi în Tirolul de Sud. Eu cred că le-a adus cineva, nu veneau ele singure sute de kilometri târându-se. Au fost cam 20-30 de exemplare. Apoi s-au răspândit şi aici, în nord.” Şi urmează istoria viperelor, a Alpilor, a animalelor din Alpi. Acesta e el: când s-a pornit, e dificil de stopat. Aşa că imit vipera, îi preiau tactica şi mă retrag. În urma mea, îl aud cum perorează.

Piaţa de Paşte din Innsbruck

2011-04-23T20:00:00.002+03:00

Tuturor vizitatorilor acestui blog le doresc Sarbatori frumoase, pline de tihna şi lumină în suflete.

MARILLION - EASTER !!!

Castelul Trauttmansdorff

2011-04-20T20:18:00.001+03:00

În imediata vecinătate a Meranului se află castelul Trauttmansdorff, celebru în întreaga lume pentru grădinile sale fascinante: pe o suprafaţă de 12 hectare se întind peste 80 de peisaje florale din întreaga lume, cuprinzând toate arealele climatice. Anual, circa jumătate de milion de vizitatori vin să vadă grădinile de la Trauttmansdorff.

Castelul este menţionat încă de la 1327, însă a fost reclădit şi refăcut de mai multe ori de-a lungul secolelor. Cele mai importante restaurări s-au efectuat în secolul al XIX-lea, atunci când castelul s-a îmbogăţit cu elemente arhitecturale în stil neo-gotic şi neo-rococo. Frumuseţea castelului şi a grădinilor sale, dar şi clima prielnică din Meran, au atras-o aici pe Elisabeth Amalie Eugenie, arhiducesă de Bavaria, împărăteasă a Austriei şi Regină apostolică a Ungariei. Sau, mai pe scurt, pe cunoscuta Sisi, care a locuit în castel în 1870 şi în 1889.

Printre atracţiile uluitoarelor grădini se află un măslin cu impresionanta vârstă de 700 de ani (având o greutate de aproape 6 tone şi o circumferinţă a trunchiului de 3m), cea mai veche viţă de vie din lume (soiul Versailler), cea mai mare colecţie de salvie din Italia (154 de tipuri), peste 200 000 de lalele (există şi o specie proprie, „tulipa Trauttmansdorff”), exemplare din wollema nobilis, o coniferă rarisimă, care popula pământul acum aproximativ 65 de milioane de ani, despre care se crezuse că nu mai există de foarte multă vreme, dar a fost redescoperită în 1994 etc.

Piotr Ilici Ceaikovscki- (Lacul Lebedelor) Valsul florilor

Meran - Tirolul de Sud

2011-04-19T19:54:00.005+03:00

Dincolo de pasul Brenner, Tirolul de Sud se înfăţişează uluitor de maiestuos. Restul Tirolului, în toată superbia sa, pare o glumă pe lângă Südtirol. Masive montane de aproape 3500m, peisaje care te lasă fără cuvinte şi fără gânduri. Rămâne doar sentimentul copleşitor de frumuseţe. Căile şerpuite care taie muntele la peste 2000m te duc într-o zonă a contrariilor reunite fascinant: clima alpină combinată cu climă mediteraneană (conifere alături de măslini, palmieri, mirţi, dafini, cedri libanezi etc.). Lanţurile montane protejează regiunea de vânturile reci, de intemperii, astfel încât mai mult de 300 de zile anual sunt însorite, iar temperatura medie anuală este de peste 11 grade.

Drumurile sunt străjuite de nesfârşite livezi de meri şi de vii, toate ordonate la milimetru şi asigurate de sisteme de irigaţii moderne şi surprinzătoare prin inovaţiile lor. Nu e de mirare ca 10% din producţia anuală de mere din UE provine din Tirolul de Sud (2% din producţia anuală mondială). Este teritoriul care smulge încă lacrimi şi oftaturi austriecilor, care s-ar fi aşteptat la orice, numai nu la pierderea acestei regiuni binecuvântate în favoarea Italiei. Circa două treimi din populaţie Tirolului de Sud vorbeşte germană, aproape un sfert italiană, iar în câteva văi din Alpii Dolomiţi se vorbeşte ladina. Tot din Tirolul de Sud, din Ötztal provine şi celebrul Ötzi, o mumie perfect conservată în gheţarii din Hochetsch (Alto Adige), cu o vechime de aproximativ 5300 de ani.

Meran (Merano, în italiană) a fost capitala Tirolului până în 1420, când a pierdut acest privilegiu în favoarea Innsbruck-ului. Acum nu mai este nici măcar capitala Tirolului de Sud, care se află la Bozen (Bolzano). Însă oraşul acesta invadat de flori mai ceva ca un oraş sudic şi-a păstrat frumuseţea şi atractivitatea turistică. Cu aproape 40 000 de locuitori, majoritatea vorbitori de germană, Meran este o oază de tihnă şi plăceri vizuale. Simţi că aerul este altfel, nu aş putea să descriu acest „altfel”, dar pur şi simplu îl simţi, astfel că înţelegi de acest orăşel a fost şi rămâne o staţiune foarte îndrăgită. Este locul în care a venit să-şi dea obştescul sfârşit celebrul Minnesänger medieval Oswald von Wolkenstein (1445). Tot din apropiere de Meran a pornit la luptă şi legendarul erou tirolez Andreas Hofer (originar din sătucul St. Leonhard), cel care, în 1809, cu o armată de ţărani, a reuşit să înfrângă surprinzător trupele aliate franco-bavareze în luptele de la Bergisel, de lângă Innsbruck.

Zillertaler Schürzenjäger - Sierra Madre del Sur

Viena - Parcul Prater şi Dunărea

2011-04-18T20:19:00.015+03:00

ANDRE RIEU-IM PRATER BLÜHN WIEDER DIE BÄUME

Viena - Piaţa de Paşte

2011-04-18T00:05:00.010+03:00

J. Strauss Jr.- Vienna Blood waltz op.254

"Inception" în variantă manga?

2011-04-03T21:03:00.001+03:00

Nici pe departe. Sucker Punch e o surpriză extraordinară pentru mine. Deja filmul, lansat abia de câteva zile, a declanşat interminabile polemici virulente pe net. În general, este vorba, grosso modo, de două categorii: unii adoră filmul, alţii îl consideră prea slab. A doua categorie trece pelicula în capitolul efecte spectaculoase, manga, jocuri pe calculator.

Filmul e de mare efect, merge pe structura Inception, dar mult mai dramatic, fiindcă aici este vorba despre crearea altei realităţi ca nevoie obstinată de evadare, de substituire a uneia înfiorătoare. Regizorul Zack Snyder joacă pe planuri mari, derulează mecanismului realităţii create din realitatea creată. Şi aici intervin efectele speciale, făcute intenţionat (subliniez, intenţionat) după modelul jocurilor de PC. Metamorfozarea în personaje manga de tip RPG are substanţă, nu e gratuită. Nu am putut să nu remarc mereu atemporalitatea apocaliptică în care sunt inserate aventurile fetelor, o atemporalitate cu referinţe care te momeşte s-o plasezi, s-o contextualizezi, dar care îţi scapă mereu printre degete. O realitate proliferantă, fireşte, la final, efectul fiind de profundă dereglare a receptării privitorului.

Aceia care au priceput dina cest film doar fustiţe, chiloţei, manga, fete frumoase şi-au pierdut timpul de pomană. Mulţi contestatari acerbi ai lui Sucker Punch se declarau scârbiţi de faptul că, prin oricâte aventuri ar trece Baby Doll, nu păţeşte nimic, e mereu teafără şi nevătămată, face acrobaţii neverosimile. Aici e unul dintre punctele de forţă ale filmului: în realitatea pe care ţi-o creezi şi în care eşti personajul central, nu ţi se poate întâmpla nimic. Orice presupusă „defecţiune”, care se soldează cu daune la adresa creatorului acelei realităţi, se remediază prin „ieşire”, prin aruncarea în altă realitate (cine ştie dacă aceea e cea reală, asta n-o putem şti niciodată, la fel cum sintagma de „realitate reală” e atât de comică şi inadecvată…). În realitatea ta, eşti Dumnezeu, eşti Creatorul, ai toată puterea şi controlul, legile aşa-zis obiective dispar în faţa celor profund intime, subiective.

Sucker Punch este revelaţia primăverii pentru mine. Un film despre puterea minţii de a te elibera, despre capacitatea de sacrificiu, despre încredere şi forţa de a transcende, despre artă ca soteriologie (de ce nu? Şi aici mă refer la catharsisul dansului, cu arhetipuri generante şi reproductive în toate realităţile create). Un film care naşte întrebări şi care, în ciuda dramatismului uneori greu digerabil, e dătător de speranţă. Emily Browning, în ciuda tinereţii, este într-un rol formidabil, la fel şi Carla Cugino (dna. Gorski), Abbie Cornish (Sweet Pea), Jena Malone (Rocket), Oscar Isaac (Blue), Vanessa Hudgens (Blondie). Şi nu în ultimul rând, sound-track-ul este uluitor, o delectare pentru cei care se pricep cu adevărat la muzică, o coloană sonoră fabuloasă (Emily Browning însăşi are două interpretări de excepţie: Sweet dreams – într-o manieră deosebită, ce rămâne undeva în meandrele creierului - şi Where is my mind?, cea din urmă împreună cu Yoav).

Instantanee

2011-04-01T22:09:00.014+03:00

Pink Martini - Ninna Nanna

Primăvara în Alpi

2011-03-27T15:10:00.012+03:00

Semnal M - Sa vina primavara

Hotarele limbii - hotarele lumii

2011-03-20T20:52:00.003+02:00

În arhivele din Innsbruck descopăr un document interesant. Prin secolul al 17-lea, în Steiermark, negustorul de minereu de fier Ignatius (probabil varianta latinizată a unui Ignaz) se decide să-şi extindă veniturile. Drept urmare, încarcă 40 de care (un număr absolut fabulos la vremea respectivă) cu minereu de fier şi pleacă spre Polonia de astăzi, unde, auzise el, ar obţine un preţ mult mai bun decât se oferea în zona austriacă pentru marfa sa. Drumul e lung, Ignatius este escortat de circa 100 de slujitori, care aveau şi misiunea de a apăra preţioasa încărcătură. Trec luni de zile anevoioase pentru convoiul negustorului. Abia ajuns în zona Cehiei de astăzi, Ignatius ia decizia uluitoare de a se întoarce în Stiria natală. Cu marfa nevândută, cu peste 30 de oameni morţi pe drum în diverse împrejurări, Ignaz ajunge acasă şi, până îşi va da obştescul sfârşit, nu va sufla o vorbă despre motivele care l-au determinat să facă brusc cale întoarsă. Paguba pe care i-o produce această întoarcere este imensă, îi trebuie cam un deceniu să-şi revină din punct de vedere financiar.

La moarte îi lasă fiului său un lung manuscris care, pe lângă multe şi plictisitoare indicaţii privind administrarea afacerii, conţine şi dezvăluirea motivului întoarcerii precipitate din urmă cu ani buni. Ignatius nu ieşise niciodată din graniţele ţării sale. Ajuns pe teritoriul actualei Cehii, are de-a face cu oameni care nu-i ştiu limba sa maternă. Nici el nu înţelege ce vorbesc ei. Se îngrozeşte. Îi lasă scris fiului: „Să nu treci niciodată graniţa. Acolo nu trăiesc oameni!”

Fruntariile limbii au fost adesea sinonime în istoria umanităţii cu hotarele civilizaţiei. Cine nu-mi vorbeşte limba, acela nu-i om. Omul se defineşte prin limba sa. Aici se face joncţiunea cu teoriile cognitiviste moderne, conform cărora limba influenţează realitatea. Limba a fost şi este resimţită acut ca fiind unul dintre cei mai importanţi factori identitari (dacă nu cel mai important). Identitatea şi lumea mea nu ajung dincolo de limitele propriei mele limbi. Eu sunt eu atâta timp cât mă fac înţeles şi cât timp îl înţeleg pe celălalt. În Antichitate, „barbaros” erau numiţi de greci cei care „bolboroseau”, vorbeau o limbă neînţeleasă lor, nu cunoşteau o limbă elevată, precum elina. Barbarilor le erau atribuite toate epitetele lipsei de civilizaţie, erau „scursurile”, ca să o spunem mai pe şleau. Totul pornind nu de la elemente ale civilizaţiei materiale sau spirituale, ci de la faptul că nu cunoşteau limba. Pentru Ignatius, om simplu, cei care nu-i vorbesc limba nu sunt nici măcar indivizi care cumulează toate trăsăturile abominabile, ca barbarii, ci, pur şi simplu, nu sunt oameni. Sunt orice altceva. De aceea, zona aceasta necunoscută şi dez-umanizată este absolut de evitat de către urmaşi.

Fiecare popor se definea în funcţie de altul mai întâi prin diferenţele lingvistice, apoi pe baza altor deosebiri. Cele mai importante graniţe nu erau cele politico-administrative, ci cele lingvistice. Sau, cum spunea Wittgenstein: „Die Grenzen meiner Sprache sind die Grenzen meiner Welt” („Hotarele limbii mele sunt hotarele lumii mele.”)

enigma - the language of sound

Viena - centru

2011-03-15T22:04:00.019+02:00

Fiacru la Hofburg

Stephansdom. "Unser" Stephansdom, cum scrie peste tot.

Carnavalul din Innsbruck

2011-03-10T00:49:00.004+02:00

Aspecte de la carnavalul din Innsbruck, 8 martie 2011

Raport matinal

2011-03-08T13:35:00.005+02:00

Cum poate mulţi dintre voi ştiu, în ziua de astăzi, în Românica europeană, ca să faci o acţiune, cât de insignifiantă, trebuie să faci un raport. Dacă cineva se plângea de birocraţia ceauşistă, atunci trebuie spus că cea de acum e inimaginabil mai terifiantă decât cea comunistă. Practic, tu, ca om care faci ceva, eşti transformat automat într-un birocrat. Dacă te duci la WC, trebuie făcut raport, în care să spui cauzele pentru care te-ai dus, scopul, durata şederii, consumul de hârtie igienică, dacă ai utilizat-o pe o parte, pe două, trei sau patru sau pe nicio parte, dacă modul de utilizare a hârtiei igienice a fost în conformitate cu normele UE, dacă debarasarea de hârtia folosită s-a efectuat în conformitate cu normele UE etc. După cum aţi ghicit, limbajul de lemn ceauşist a fost înlocuit acum de unul atroce, de oţel, o porcărie fără fond care are o frecvenţă verbală dejectivă redundantă per secundă demnă de Cartea Recordurilor. Partidul şi Ceauşescu au fost înlocuiţi în noul limbaj de superlemn cu UE şi alte sintagme ce ţin de globalizare şi multiculturalitate. Culmea este că există o sumedenie de persoane (sau personaje) car sunt ahtiate după asemenea rapoarte, redactarea lor le produce plăceri extatice orgasmatice. Sunt oameni reduşi intelectual, incapabili de gândire personalizată, ce găsesc mult mai practică o ghidare şablonizată, la fel ca şi modalităţile lor cognitive. Orice acţiune pe care o faci se transformă automat într-un proiect, pentru a cărui redactare imbecilă se cer sute de pagini. Totul cere raport, totul cere şedinţă: s-a rupt o clanţă: şedinţă. S-a găsit o hârtie mototolită pe jos: şedinţă! Orgasmaticii rapoartelor se simt în elementul lor: trăiţi în groaza birocratică ceauşistă, când ţi se cerea un raport şi pentru faptul că gândeşti, n-au reuşit să se debaraseze de aceste cutume. După o scurtă perioadă post-decembristă de derută pentru ei, când birocraţia era într-o uşoară deflaţie, iar ei se vedeau vidaţi de însuşi principiul lor ontic, acum salută cu bucurie revenirea în forţă a birocraţiei. Ei sunt stahanoviştii hârţoagelor, ei, cu intelectul lor subdimensionat dau apă la moară celor care cer asemenea prostii.

Dar să ne conformăm…În această dimineaţă mi-am cusut pantalonii de trening. Stop! Fă raport pentru asta!

PROIECT

TITLU PROIECT: COASEREA PANTALONILOR DE TRENING

Istoric: Întâi a fost o găurică. Pe cusătură. Care a avut o direcţie de dezvoltare disjunctivă. Adică a luat-o în toate direcţiile pe cusături. S-a făcut atât de mare, încât aseară am băgat piciorul prin ea.
Analiza: am estimat efectele catastrofei şi am ajuns la concluzia că trebuie remediată de urgenţă.
Instrumentar auxiliar, consumabile: ac+aţă
Concepte operaţionale:
- stabilirea registrului croitoresc şi a corpusului necesar lucrării (ac şi aţă)
- opinii diferite în capul meu referitoare la implementarea operaţiunii în stofă
- dezbaterea publică (tot in capul meu, me, myself and I) a conceptului seducător de „amânare” a operaţiunii
- dezbaterea publică (aceleaşi personaje) a conceptului hidos de „nevoie stringentă”
Interacţiunea interdisciplinară a proiectului:
- prezentul proiect este unul eminamente interdisciplinar, presupunând acţiunea combinată sinergic a unor discipline precum croitoria, muzica (fluieratul în timpul lucrului), erudiţia paremiologica invectivă (în cazul nereuşitelor pe parcursul operaţiunii), analiza discursului scatologic (în momentele de maximă tensiune, realizată de pătrunderea acului în mâna executantului, în loc de stofă), plurilingvismul (limbaj imprecaţional în mai multe limbi)
Desfăşurare proiect:
Etpa1: potrivirea lungimii aţei
Etapa 2: băgat aţa în ac
Etapa 3: coaserea propriu-zisă
Etapa 4: finalizare, scoatere ac din pantaloni, introducerea lui în papiotă
Costuri: minime privind instrumentarul auxiliar; mâna de lucru, moca.
Puncte tari, puncte slabe:
Puncte tari: - experienţa anterioară (relativă)a executantului proiectului
- nevoia maximă de efectuare a proiectului
- aţa de culoare neagră, la fel ca pantalonii
- coaserea pe dosul ţesăturii, astfel încât să nu se vadă
Puncte slabe: - dexteritatea sub medie a executantului proiectului
- lucrul mai de mântuială, pe principiul damnabil, neconform directivelor de implementare UE, „să ţină cât o ţine, când s-o rupe, cos iarăşi”
- esteticul aflat într-o oarecare suferinţă, pe aceleaşi coordonate nefaste, în neconcordanta cu prevederile UE, anume că „las' dracu' că-i pe dos, cine pana mea vede?"
- graba

Activităţi ulterioare încheierii proiectului: duş (raportul despre duş, al’dată)
Diseminarea rezultatelor: comunicarea acţiunii pe blog.

Sarmalele Reci - Prostia la putere

De ce?

2011-03-06T20:38:00.007+02:00

Din categoria „ce mai caută lumea pe net”. Astăzi, despre „de ce?”. Mi-a luat ceva timp să găsesc toate căutările şi să selectez dintre ele pe cele mai interesante, dar merită. Am râs cu lacrimi. Iată cam ce caută lumea pe google şi să încercăm să oferim şi răspunsuri:

Î: De ce a plecat Daniela Crudu?

R: Nu ştiam că a plecat (şi nici de unde), dar tare mă bucur.

Î: De ce au luptat românii pentru Unire

R: De fraieri, ca să le dea Băselu acum ungurilor autonomie teritorială.

Î: De ce mor păsările?

R: Eeeee…parcă numa’ ele…

Î: De ce mă dor sânii?

R: Data viitoare spune-i să fie mai puţin sălbatic. Sau, în varianta horror pentru tine, fă-ţi un test de sarcină.

Î: De ce ne-am căsătorit?

R: Ha! Te-a pocnit şi pe tine?

Î: De ce agaţă Vanghelie tinerele pe facebook?

R: Ce faceeeee? Dacă Vanghelie e pe facebook, să-l întrebăm care sunt formele de feminin şi de plural de la facebook.

Î: De ce gem femeile?

R: O să vezi tu când o să creşti.

Î: De ce învăţ eu?

R: Habar n-am. Ce ai de înveţi? El presidente a spus că ne trebuie şurubari, nu din ăştia cu carte.

Î: De ce îl iubesc?

R: Dacă ai ajuns să te întrebi, răspunsul duce inevitabil la o soluţie unică: de proastă.

Î: De ce oamenii deştepţi fac greşeli prosteşti?

R: Cine ţi-a zis că ăia ar fi deştepţi? Sau ai văzut proşti să facă erori deştepte?

Î: De ce urăsc Poli Timişoara?

R: Poate pentru că eşti din Arad şi fan UTA?

Î: De ce vine Moş Crăciun?

R: Dacă mai crezi în el, e bine. Multe salutări renilor, lui Piticot, Făt-Frumos, zmeilor şi întregii găşti.

Î: De ce Lucian?

R: Chiar aşa.

Î: De ce murim?

R: Ai puţintică răbdare (cam o viaţă) şi vei afla.

Î: De ce localurile deschise non-stop au încuietori?

R: Asta e întrebare încuietoare.

Î: De ce bărbaţii se însoară cu scorpii?

R: Şşşşşşştttt…să nu te audă.

Î: De ce baba Iaga nu are copii?

R: Din câte ştiu, asta e echivalentul Mumei Pădurii la slavi. Acum gândeşte-te şi tu omeneşte: cine să procreeze cu dihania aia? Nici măcar cel mai disperat.

Î: De ce beau bărbaţii?

R: Mărită-te şi vei afla pe propria piele (la propriu)

Î: De ce dorm mult?

R: Poate pentru că eşti un loser care te aduni de prin cluburi dimineaţa?

Î: De ce eu?

R: Asta e fără de răspuns. Nici Platon, Aristotel, Plotin, Boethius, Locke sau Uncle Sam n-au încă o variantă satisfăcătoare, deşi chiar s-au chinuit, săracii.

Gramophonedzie - Why Don't You .mp3

Moartea şi domnul Aronofski

2011-02-27T14:26:00.004+02:00

Fiindcă tot bate la uşă noaptea Oscarurilor, iar nu cu mult timp în urmă se ceruse insistent pe acest blog Requiem for a dream, iată-mă prompt la datorie. Dar nu numai despre Requiem voi scrie, ci despre trei filme regizate de Darren Aronofski: Requiem for a dream (2000), The Fountain (2006) şi Black swan (2010). Obsesia artistică a lui Aronofski, un regizor de un calibru care mă face să mă cantonez în zona superlativelor, este moartea. Obsesie transpusă continuu în filme care îţi impregnează definitiv cortexul, sufletul, trăirile, respiraţiile. Moartea şi perfecţiunea, binomul regizorului american. Şi ideea, redată excepţional în peliculele sale, că perfecţiunea se atinge numai prin moarte (Fântâna şi Lebăda neagră). O idee deloc nouă, dar orchestrată în forţă, coerent, în registre noi şi mereu surprinzătoare. Moartea ca un corolar al vieţii, ca încununare şi conferire de completitudine. Şi încă o idee de bază, ce transpare în filmele lui Arnofski (Black swan şi The Fountain): învingerea fricii de moarte, ca filozofie supremă de viaţă. Numai în Requiem for a dream moartea nu este un punct de maximă expansiune a perfecţiunii, a înţelegerii superioare: Requiem pentru un vis este un film îndepărtat de tipul hollywoodian, un film de „subterană”, care lasă un gol teribil în privitor, după încheierea sa. Moartea aici este inutilă, sacrificiul este în van, imensă farsă a unei vieţi consumate în iluzii. Refuz vehement interpretarea morală a Requiemului, intenţia didactică a regizorului (gen „drogurile distrug viaţa”). Este un film despre iluzie, despre consumarea vieţii în starea de etern van, despre ratare, despre nişte traiectorii existenţialele căror mecanisme de producere internă şi externă macină în gol. Cum, repet, ai un mare gol în tine după ce se termină filmul. Am citit mărturii ale multor oameni care nu au mai putut dormi nopţi în şir după ce au vizionat Requiem for a dream. E genul de film care te zguduie definitiv, te invadează cu o sumedenie de întrebări, care conduc, toate, către răspunsuri tragice, uluitor de simple în dramatismul lor. Ce rămâne în urma visului, a iluziei în care ţi-ai consumat viaţa, este nici măcar regretul. Este nimicul, în toată hidoşenia sa. Un film mare de tot, cu o viziune regizorală incomodă, transpusă artistic cu mijloacele unei cinematografii departe de cea consumistă. Extraordinară în această peliculă este Ellen Burstyn (în rolul Sarei Goldfarb), într-o redare fenomenală a metamorfozei care îi ruinează viaţa (Jared Leto – Harry Goldfarb – e ok, e bun, la fel şi Marlon Wayans – Tyrone – însă Jennifer Connelly – Marion Silver – mi s-a părut de multe ori pe lângă rol).

The Fountain (cu Rachel Weisz – fosta iubită a lui Aronofski – în rol mare) are o construcţie pe cât de complicată şi elaborată, pe atât de rafinată. Este un bombardament de simbolism (uneori inutil şi redundant), cu efect cinematografic uluitor. Trei planuri temporale se împletesc, dintre care unul (cel trecut) este cel născut din invenţia epică prezentă, un pandant la o stare de lucruri, la frica de moarte. În toate cele trei niveluri de timp (prezent, trecut, viitor), calea de acces la perfecţiune e moartea, unica ce poate conferi aura plenitudinii. De la moartea individuală, la cea cosmică, de la geneză la Apocalipsa universului (sau, mai bine, a pluriversului) legea este una, ineludabilă. Moartea este condiţia indispensabilă a renaşterii, e germinării individuale sau cosmice. Însăşi viaţa universală este întreţinută de moarte, ca o condiţie sine-qua-non. Tot ceea ce poţi face e sa înţelegi, să înfrângi teama de neantizare. Dobândirea vieţii eterne, visul paradiasic şi etern al omenirii, se face numai prin intermediul morţii. Un film care solicită la maxim atenţia, cultura, deschiderea cognitivă, dar şi pe cea emoţională (pariez că cinefilele s-au rupt de plâns când au văzut The Fountain).

Ideea morţii ca modalitate de atingere a perfecţiunii se mută pe tărâm artistic în nominalizatul la Oscar Black swan, cu Natalie Portman făcând încă o dată dovada calităţilor sale actoriceşti. Natalie Portman e sus de tot în acest film, merge strună cap-coadă, este ireproşabilă (sper să câştige Oscarul pentru cea mai bună actriţă). Surpriza a venit din partea ucrainiencei Mila Kunis, interpretând rolul lui Lily, fata cea rea, foarte convingător, oferind şi mai mult consistenţă prin contrast personajului interpretat de Natalie Portman. Lebăda neagră prezintă o viaţă consumată până la epuizarea totală (la propriu şi figurat) prin şi pentru artă. Arta care modifică existenţa artistului până la metamorfoza totală, al cărei următor pas nu poate fi decât moartea, dăruirea absolută. Arta care îl face pe artist să redevină mai întâi om, să probeze gama întreagă de trăiri umane, fără de care nu poate oferi credibilitate artei. Arta ca regăsire de sine şi plusare de sine dincolo de limite. De orice limite. Şi din nou perfecţiunea (artistică, umană) regăsită doar prin moarte.

Coloana sonoră la toate cele trei pelicule prezentate este semnată de către britanicul Clint Mansell (două mostre mai jos, din Requiem for a dream şi The Fountain). E o muzică răvăşitoare, care potenţează foarte exact mesajul filmului, care îţi pătrunde adânc în fibrele fiinţei.

Şi că tot a venit vorba despre Oscaruri: preferinţele mele se îndreaptă către Natalie Portman (cea mai bună actriţă) şi Inception (cel mai bun film. Black swan este, oricum, o peliculă de top, un film mare, dar Inception e complex, e cu cel puţin un pas înainte faţă de conştiinţa epocii. Lebăda neagră este filmul în care Aronofski face concesii comercialului, fără ca, prin aceasta, valoarea să-i scadă în vreun fel.)

Requiem for a Dream (Lux Aeterna)

Clint Mansell - Death Is The Road To Awe

Despre îmbătrânire la Viena

2011-02-15T23:18:00.006+02:00

Viena n-a avut chef de mine şi nici eu de ea. A fost rea, rece, mohorâtă, zgribulită, fulguită. Aşa că nu am poze să vă delectez. Viena se rezumă, de data aceasta, la camera de hotel şi la ingurgitat filme.

În rest, se vorbea despre poezii care tematizează îmbătrânirea. A fost singura chestie care m-a mai ridicat din amorţeală. Şi eu am spus-o pe a mea. Şi am avut câştig de cauză. A mea, vorba vine, a lui Rolf Bossert (16 dec.1952, Reşiţa – 17 feb. 1986, Frankfurt am Main). Iat-o aici în original, precum şi traducerea ei, aşa cum m-a dus pe mine capul s-o redau în română.

Sommer 1980

Kürzer sind die Nächte geworden,

wie die Beine der Lügen. Weiser

sind meine Freunde heut, und

ich steh wahrscheinlich ganz oben.

Das Wasser im Kühlschrank

ist kälter als sonst, oder

sind bloß die Zähne

wieder mal schlechter geworden?

Der gute Wille macht sich

Im Ehebett breit, ein Faustkeil

in die Beziehung, unter der Gürtel.

Der Küchengeist gibt sich

selber auf, das sind nicht

die Versorgungslücken allein.

Die Beliebigkeit hat alle Chancen,

zum Schlagwort zu werden.

In Gebieten, welche ich meine, der Welt

hat Politik die Grenzen der Perfektion

schon längst überschritten.

Das Altern hat aufgehört

etwas zu sein, das immer

den anderen passiert:

Wir sprechen von unserer Jugend

wie von Kurt Pinthus oder Dada.

Die Getränke sind teurer geworden

in diesem Sommer, und oft

schmecken die Zigaretten

wie Katzenpisse.

Dieser Sommer

liegt uns im Leib wie ein Stein.

Wir breiten Zeitungen aus

auf dem brackigen Wasser des Sees

und springen hindurch,

Schlamm im Maul, jetzt

müssen mir Kiemen wachsen,

darüber lässt sich noch reden,

ihr Weisen.

Vara 1980

Mai scurte-s nopţile

ca picioarele minciunii. Mai înţelepţi

îmi sunt azi prietenii şi

eu poate mai abitir ca ei.

Apa din frigider

este mai rece ca de obicei sau

iar mi s-au stricat

dinţii?

Bunăvoinţă se lăfăieşte-n

patul conjugal, sub centură

loveşte dihonia

Duhul din bucătărie se dă

bătut, nu numai

din cauza problemelor cu aprovizionarea.

Arbitrariul are toate şansele

să devină lozincă.

În alte zone ale lumii la care mă refer,

politica a depăşit demult

limita perfecţiunii.

Îmbătrânirea a încetat

să mai fie ceva, care mereu

se întâmplă altora:

vorbim despre tinereţea noastră

ca despre Kurt Pinthus sau Dada.

S-a scumpit băutura

vara asta şi adesea

ţigările au gust

de pişat de mâţă.

Vara asta

ne zace-n trup ca un pietroi.

Întindem ziare

pe apa sălcie a lacului

şi sărim prin ele,

nămol în gură, acum

trebuie să-mi crească branhii,

dar despre asta vom mai vorbi,

deştepţilor.

Doru Stănculescu - Fără petale

I-am ciuruit şi p'ăştia (partea a doua)

2011-02-13T01:45:00.003+02:00

Trâmbiţ, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strâgăt, râs şi ropot...
Şie să fie ? Şie să fie?
Iacă-n târg, „minajărie”!
O „comegie” d-a cu fiară
Şi-mprejur lumie şâ ţară.

Aceasta este prima strofă din poezia Ăl mai tare om dân lume, scrisă în grai bănăţean de către Victor Vlad Delamarina. Cam asta am trăit şi eu ieri, în jurul prânzului. Tocmai ce venisem de la supermarket-ul din zonă, dând o tură mică şi pe la DM şi mă aşezam la computer, pentru a-i scrie un mail consoartei. Deodată…trâmbiţ, dobe, larmă, chihot…Sar de pe scaun şi ies repede să văd ce e. De la blocurile din jur, de la case, de peste tot, vreo 200 de austrieci dăduseră iama şi ei într-un suflet, să vadă ce înseamnă marea de claxoane neîntrerupte care se apropia. Accident, mă gândesc, mai ales că, înainte cu câteva minute, văzusem elicopterul spitalului din Innsbruck cum se ridica din munţi, de la Kranebitten, la doi paşi de locuinţa mea, semn că tocmai luase pe cineva mai puţin norocos în Alpi. Claxoanele se apropie. Mă gândesc rapid: parcă e nuntă din Românica. Nici nu termin bine de gândit şi-mi pică faţa. Şi dispoziţia. Şi toate ideile despre ultimul bastion al civilizaţiei.

E nuntă. Mă frec la ochi. Încă o dată. Nuntă cu maşini. Şi claxoane. Şi baloane agăţate de maşini. Şi pe maşina din capul coloanei cu păpuşa crăcită pe capotă. Mă uit la oamenii ieşiţi pe balcoane şi la ferestre. Constat că sunt perplecşi. Ca să înţelegeţi de unde atâta uimire: în Austria, o nuntă austriacă urbană este de o discreţie formidabilă. La o masă de la o terasă sau dintr-un bar, perechea de însurăţei stă cu câţiva amici (nu mai mult de cinci-şase), într-o atmosferă destinsă, nicicând stridentă. „Cheful” se încheie după vreo 2 ore. Invitaţii la „petrecere” aduc cadouri. Nu bani, nu 3 zile şi 3 nopţi de beţii şi haleală, nu ţipete, nu urlete, nu, nu, nu.

Nuntă de arabi. Mă gândesc la Românica. Şi la filmele lui Kusturica. Regizorul sârb e depăşit de situaţie, realitatea bate filmul la popoul gol. Cred că sunt vreo 30 de maşini, toate una şi una: SUV-uri peste SUV-uri, Merţane lucioase şi Audi bengoase, de la soare te puteai holba, da’ la mnealor, ba. Din maşini, strălucesc colanele la gâtul nuntaşilor (unii dintre ei în trening, imagine al dracului de familiară).

Se regrupează într-o parcare aflată cam la 500 de metri de locul unde stau. Semn că vor face nuntă în cantină, caz iarăşi nemaiauzit în Austria, dar atât de drag balcanicilor…Lângă mine e o cantină studenţească. Acolo vor chefui. Până una, alta, sar din maşini, bagă muzica la maxim şi încep să joace în parcare. Din ce în ce mai familiare imaginile, nu? În timp ce joacă, o altă fază genială, demnă de Kusturica: unul dintre arabi agită de zor drapelul Austriei (semn că s-au „integrat”). Vulturul pe steagul roşu-alb-roşu, fluturat pe ritmuri de dat din buric. Apoi se încolonează, cu purtătorul stindardului austriac în frunte şi pleacă spre cantină.

Trec peste faptul că, în urmă cu doar câţiva ani, nu ar mai fi apucat să „presteze” dansuri prin parcări, fiindcă i-ar fi săltat Poliţia de pe drum, de când claxonau (nu-i păsa că e nuntă). Legat de „integrare” şi de atât de clamatul concept de „multiculturalism”, prost înţeles (intenţionat sau nu). Sunt perfect de acord cu păstrarea tradiţiilor şi cu manifestarea lor, în condiţiile în care nu lezează în niciun fel cutumele locului unde te afli. Plus că eu am o teorie legată de aceste chestiuni: când vii la cineva în casă, respecţi legile acelei case. Mi se pare inadmisibil să intri într-o casă străină, cu tot jegul pe încălţăminte şi să refuzi măcar să te cureţi pe ştergătorul din faţa uşii. Dar în noua Europă globalizantă, în care trebuie să fim toleranţi până la autodemolarea identitară, se intră cu bocancii murdari într-o casă curată, iar dacă cineva are minimalul curaj de a-ţi atrage atenţia că ai murdărit încăperile, urli ca din gură de şarpe că nu-ţi sunt respectate tradiţiile şi drepturile şi mai ştiu eu ce. Nu mă simt mai puţin român, sau vidat de esenţa mea identitară într-o ţară străină dacă nu scuip pe stradă, dacă nu tai animale în faţa blocului, dacă nu-mi întind chiloţii pe balcon în văzul lumii, dacă nu dau muzica tare la ora trei noaptea…

Oricum, nunta indivizilor a fost cireaşa de pe tort la postarea de ieri. Întreba cineva în comentariile de ieri care ar fi soluţia. După mine, e una singură: plecarea undeva unde ăştia nu pot ajunge: pe Marte, pe Jupiter, pe Neptun, sau, de ce nu, pe Nibiru.

Mai jos, două filmuleţe cu petrecăreţii în parcare (sunt filmate de la distanţă cam mare, scuze)

LATER EDIT (15 feb.2011): şi azi am văzut şi partea a treia a "ciuruielii": în faţa unui bloc, patru specimene făceau grătar! Grătar din acela românesc, pe care îl ştim toţi şi pe care îl folosesc toţi vecinii noştri apăruţi din peşteri la suprafaţa scoarţei terestre. După colorit, cei patru păreau arabi, ori turci. Erau foarte încântaţi de treaba pe care o săvârşeau: dansau de zor în jurul grătarului, cu căciuli îmblănite pe cap (deşi afară erau cam 14 grade cu plus). O bătrână de la balcon urla furioasă spre grupul lor, dar nu se izbea decât de semne obscene şi de bâţâit mai abitir din popou. Dacă autobuzul nu demara în grabă, mă dădeam jos să le pun grătarul în cap! Ei erau fericiţi: făceau semne vesele către autobuz, de parcă nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Să spun că doar cu foarte puţini ani în urmă ar fi fost arestaţi dacă măcar îndrăzneau să aprindă focul în faţa blocului?

Un fleac...i-am ciuruit şi p'ăştia!

2011-02-12T02:22:00.006+02:00

Am trăit s-o văd şi p’asta! Nu credeam s-o văd atât de curând. Nu în Innsbruck. În Viena, mai degrabă. Sau în Berlin. Sau în Graz. Innsbruck era cumva o ultimă baricadă în calea lor. Retragerea în munţi predispune la conservatorism. Însă orice bariere au fost depăşite. Jegul oriental s-a infiltrat profund în ADN-ul civilizaţiei occidentale. L-a infestat iremediabil. Nu putea oare să avem parte de o fecundă pătrundere a elementelor orientale frumoase, benefice? Nu.

Da, bun, ştiu, sunt fasonat, majoritatea cred asta despre mine, sunt detestabil, sunt elitist. Iau foc când subcivilizaţia inundă locurile din spaţiul public. Văd negru în faţa ochilor când detectez orice urmă de neurbanism comportamental. „Eşti exagerat”; „N-ai ce face”, „Fii mai tolerant”, „Nu te implica”, „Dă-i dracu’ de cretini”, „Hai, mă, şi tu…”…fraze de care sunt sătul. Şi nu, nu sunt fasonat, nici altfel. Sunt un om normal. Care se agaţă cu disperare de ultimele frânturi de normalitate din societatea civilă. Şi da, mă deranjează să văd cum până şi ultimul bastion al civilizaţiei, al rezistenţei în faţa noroiului oriental, Innsbruck, s-a degradat teribil în câţiva ani. Şi mă calcă pe toţi nervi şi pe toate structurile mele intime să văd în Innsbruck maşini-discoteci, cutremurându-se sub forţa başilor, mă deranjează cursele nocturne de maşini, mă deranjează masculii feroce care merg legănat pe stradă, cântărindu-şi satisfăcuţi la fiecare pas boaşele în mână, apoi scărpinându-le vădit încântaţi. Pai şi la noi nu vezi tot asta? Ar întreba cel mai puţin mofturos şi fiţos. Tocmai!!! Acum 5 ani, toate acestea nu doar că erau inexistente aici, în inima Alpilor, dar nici nu te-ar fi înţeles tirolezii dacă le povesteai cum e la noi. Între timp, ca în cea mai autentică distopie, lucrurile acestea au devenit realitate şi la ei. Scuze dacă încă mă mai interesează civilizaţia! Şi nu, nu consider validă faza cu intelectualul pasiv, ataraxic în al său turn de fildeş, nepăsător şi rece faţă de toate ororile socio-istorice, îndurând cu stoicismul imbecilului toate vicisitudinile. Cel puţin de la romantici încoace, intelectualul e un tip implicat, angajat.

Ca să rezum inutila vorbărie. Scena care m-a şocat. Acum câteva zile. Patru puştani de liceu. Doi tirolezi. Doi turci. Turcii turnau în ei Cola. Nu-i rău, m-am gândit sadic, rânjind satisfăcut cu toată sinea mea. Alt gând mi-a anulat bucuria: „ăştia-s naţia dracului, n-au nici pe naiba”. Tirolezii însă…acum urmează şocul şi groaza: mâncau seminţe dintr-o pungă!!! Da, aţi citit corect şi nu voi repeta! Veţi întreba stupefiaţi (asta în cazul total fericit când nu vi se va părea ceva absolut firesc): de unde seminţe în Austria? Din supermarket, simplu. De exemplu, în „Realul” din München există seminţe în Megapack (megapachet), la superofertă pentru băieţii bine educaţi din Est! Iar în Austria, de ani buni, supermarketurile vând şorici, halva, zacuscă, mici (în varianta lor balcanică, numită cevapcici), varză pentru sarmale (Sarmakraut).

Fraţilor, i-am biruit! Pe calea armelor, n-a mers. Dar am avut (h)ac de cojocul lor de civilizaţi: i-am învăţat noi civilizaţia autentică, balcanică, aia cu muzici stridente, cu dans pe stradă, cu raliuri de noapte, cu seminţe…Un fleac, i-am ciuruit şi p’ăştia!

PS: Îmi tot vin în cap versuri de la Paraziţii de când i-am văzut pe ăia înfruptându-se din punga de seminţe şi scuipând briliant cojile pe stradă: „O chema Amalia, / E din Mangalia, / A plecat după seminţe / La produs în Italia.”

Seminte prajite - Jazz

Jocurile minţii, jocurile realităţii

2011-01-29T01:22:00.009+02:00

Dacă luna aceasta am avut parte de domiciliu forţat, părăsind camera doar de două ori, am făcut o cură serioasă de filme. Mă bucur că am văzut şi două dintre nominalizările la Oscar (Black swan şi Inception), iar la pelicula aia cu Facebook-ul nu o să mă uit în ruptul capului (deşi parcă văd că interesele vor face ca tocmai acel film să primească Oscarul).

Totul a pornit de la Inception. Şi de la regizorul său, Christopher Nolan. Şi de la preocuparea lui obsesivă legată de realitate şi de modul în care ea este produsă de către subconştient. Mă refer aici la trei dintre peliculele regizate de către Nolan: Memento (2000), The Prestige (2006) şi Inception (2010). Crezul de căpătâi al lui Christopher Nolan pare a fi 100% de sorginte new-age, materializat în sentinţe precum: „tu eşti creatorul propriei realităţi”, „puterea ta de creaţie este infinită” şi „nu există limite”. „Tu eşti Dumnezeu!”

În toate cele trei filme amintite, realitatea apare ca proiecţie a subconştientului sub diverse forme: ca vis (Inception), ca stare alterată a memoriei (Memento) sau făcând apel la lumea magiei autentice (Prestige), nu la iluzionismul ieftin. În Inception, Nolan se arată foarte bine pus la punct cu psihanaliza, cu metodele moderne de intrare în subconştient, de regresie cerebrală pe undele alpha, beta şi theta, dar şi cu tehnicile de „lucid dreaming”. Deşi adesea tributar comercialului hollywoodian, Inception este o piesă absolut redutabilă, de clasă. Avem aici o imagine detaliată a subconşientului, redat la modul arhitectural corect de către regizor. Ideile se leagă pertinent, relevând faptul că realitatea nu este altceva decât propria noastră construcţie, pe care o putem modifica (ştiu cât de aiurea sună pentru cineva nefamiliarizat măcar cu metode elementare de imersiune în propria minte). O realitate în care putem construi la nesfârşit, o putem multiplica, putem merge la izvorul ei (subconştientul) trecând de toate proiecţiile sale (pe care indienii le-au numit, cu un termen unificator, „maya”). Inception este o proliferare eclatantă de vise, de realităţi, ai căror arhitecţi suntem. Totul este să nu pierzi „firul Ariadnei” şi să cazi în capcană, crezând că lumea proiectată de tine ar fi şi cea reală. Foarte bine structurat şi construit este subconştientul în viziunea lui Nolan, imaginea propusă de regizor se susţine prin teorii psihanalitice elaborate de-a lungul timpului. Coborârea în infern (în propriul subconştient) se face prin intermediul visului (o combinaţie de „lucid dreaming”, precum ne propune filmul lui Jake Paltrow, The good night şi metode parapsihologice actuale – intrarea pe frecvenţe cerebrale reduse). Nolan conduce foarte sigur toate aceste trasee, iar finalul este magistral, deschis interpretării: poate că toate visele şi visele în vise fuseseră doar visul altcuiva, al bătrânului (interpretat de un actor favorit al lui Christopher Nolan, Michael Caine). Cu nimic mai prejos decât Abre los ojos al lui Amenábar. Foarte reuşit jocul echipei de actori, în sfârşit îmi place de Leonardo di Caprio (al doilea rol reuşit, după părerea mea, după Catch me if you can), intrat bine în rol (sigur că se putea şi mai bine, dar se achită de sarcini onorabil şi chiar mai mult decât atât); Ellen Page, Joseph Gordon-Levitt şi Tom Hardy întregesc echipa lui Dom Cobb (di Caprio) şi sunt superb pliaţi pe personajele pe care le interpretează.

Memento este mult mai puţin comercial decât pelicula nominalizată la Oscar, dar ideea este, în mare, aceeaşi, indusă însă pe un alt palier: realitatea se naşte în fiecare clipă, noi îi suntem arhitecţi, o construim şi deconstruim continuu. Guy Pearce se mişcă foarte convingător în rolul amnezicului Leonard Shelby, implică privitorul cu mult aplomb, iar Carrie-Ann Moss este suverană în rolul lui Natalie, cel puţin la fel de bine cum a făcut-o pe post de Trinity în trilogia Matrix.

În The Prestige (cu un trio de mare clasă, interpretând magnific: Hugh Jackmann, Christian Bale – care m-a entuziasmat aici – şi Scarlet Johansson, secondaţi de acelaşi venerabil Michael Caine) realitatea este produsul magiei, iar aceasta, la rândul ei, este o chestiune interioară, ce se identifică până la epuizare cu însăşi viaţa.

Linia care traversează creaţia cinematografică a lui Christopher Nolan este constituită de realitate şi de crearea sa de către minte. Mecanismele subconştiente sunt aduse ingenios în prim-plan, ideaţia regizorală este foarte profundă şi vastă, te pune la mare încercare pentru a-i putea prinde subtilităţile. Noi suntem produsul realităţii. Iar ea este produsul nostru. Numai că, de cele mai multe ori, nu realizăm acest lucru.

Mythos - ''The reality of a dreamer'' - ''Alchemy''

Da' trenu' tuc-tuc-tuc

2011-01-06T23:38:00.005+02:00

Dimineaţa zilei de Bobotează. Ger. Ora 7. Acceleratul 1724. Cam subţire de la Tg.Jiu. Şi de la Craiova. De la Caracal şi Drăgăneşti de Olt urca voios grosul pasagerilor. Toţi fără „belet”. Fireşte. Toţi se duc să negocieze cu „naşul” şi „naşa”. Aceştia, cu mutre îngrijorate, îi potolesc pe nerăbdătorii de a oferi mita. „Naşul” vorbeşte pe mobil cu conductorii din alte trenuri, întrebând dacă este supracontrol. Se interesează de zor. „Naşa” aşteaptă resemnată rezultatul întrebărilor. Roade seminţe. În tren. Cojile aterizează pe podea. Ne mai mirăm de ce arată trenurile „cheferiste” aşa cum arată. La finalul interogaţiilor, „naşul” vine triumfător. Nu-i supracontrol. Voioşi, pleacă amândoi legănându-se într-un echilibru fragil să colecteze mita. Seminţe şi blat. Imaginea perfectă a unei ţări. În România, orice tren vine din afara civilizaţiei şi duce tot în afara ei.

Mă uitam tot azi în avion în cotidianul austriac Die Presse. La rubrica „Vremea în Europa”. Pentru austrieci, Europa se oprea la Varşovia. Urma o zonă gri. Haşurată. La propriu. O zonă inexistentă în tratatele de civilizaţie. O lume în afara lumii. O lume călcând legănat pe coji de seminţe. Şi burduşind buzunarele la spate.

Nelu Stratan - Da' trenul tuc tuc tuc

Ieslea de Crăciun

2010-12-24T19:45:00.009+02:00

Krippe este Sfânta Iesle reconstruită în casele catolice din spaţiul germanic în preajma Sărbătorii Naşterii Domnului. Este o tradiţie veche, iar alcătuirea Ieslei se realizează atât individual, cât şi instituţionalizat. Componenţa scenei biblice variază de la persoană la persoană, singurele limite fiind impuse de imaginaţie. Mai jos câteva modele de Krippe din Innsbruck, de la cele cla la cele moderne.

Gheorghe Zamfir - Ave Maria

Piaţa de Crăciun din Salzburg

2010-12-15T21:44:00.010+02:00

Christkindlmarkt din Salzburg, din Piaţa din jurul Domului

Nat King Cole - Adeste Fidelis