Dragostea (cea din tei, fireşte!)

Evenimnetele ultimelor zile din viaţa mea: am descoperit ciocolata Heidi Grand'Or Florentine, care mi se pare fenomenală, am trecut prin stresul unei inspecţii de hârţogari din minister, ascult des Cascada cu "Pyromania" (nu-s mort după Cascada, iar în loc de "Pyromania"- "pairomenia" înţelesesem iniţial "byeromania", ceea ce mi se părea firesc, pe undeva). Aşa, apoi, în ciuda faptului că mă consider cea mai inteligentă şi genială persoană din toate vieţile şi lumile posibile, mi-am dat seama că mă subestimasem profund când i-am auzit pe Cătă şi Petri cum m-au ridicat în slăvi (unde am şi rămas, până la decernarea Premiului Nobel, atunci când voi avea un alt acces ascensional). Bun: şi am mai descoperit această variantă orchestrală a hitului "Dragostea din tei", interpretată de Filarmonica Dowcipu (Polonia), o formaţie de muzică clasică de interpretează într-o manieră originală hituri ale muzicii pop-dance. Şi chiar sună excelent "Dragostea din tei" în interpretarea polonezilor. La pian, Waldemar Malicki.

Înţelesuri şi neînţelesuri: "Neînţelegerea" de Albert Camus

O piesă ca Neînţelegerea lui Camus nu se poate juca pe scena Naţionalului craiovean. Nu are loc. Nu are loc de „capodopere” precum Grăsana sau Lumina din pod. În schimb, cafe-teatrul Play şi compania Teatrulescu rămân fidele programului de promovare a valorilor autentice, astfel încât, dacă vreţi să vedeţi piese bune, regizate cu mult talent şi pasiune, nu vă rămâne decât să faceţi un drum pe strada C.D. Fortunescu. Atmosfera este una cât se poate de lejeră, fără fiţe, fără cefe groase, un loc unde chiar te simţi în largul tău, indiferent dacă îi cunoşti pe cei din local sau nu.

În afară de textul propriu-zis, Neînţelegerea se susţine viabil datorită regiei lui Vlad Drăgulescu (o regie care mizează mult pe reducţie, sugestie, libertatea actorială) şi a recitalului de mare clasă oferit de Mirela Cioabă, această autentică doamnă a teatrului românesc şi de Iulia Colan (în rolurile mamei, respectiv Marthei). Subiectul piesei aminteşte în destule locuri de cele Trei surori cehoviene (că tot am discutat nu cu multă vreme în urmă despre el pe acest blog), plus o mare doză de absurd şi de situaţii specifice existenţialismului. De la bun început, piesa este „periculoasă” şi aici atenţia regizorală şi a protagoniştilor trebuie să fie sporită: subiectele sunt oarecum „fumate”: dorul de a scăpa de o viaţă monotonă, lipsită de posibilitatea oricărei evoluţii, fixarea unui ideal depărtat ca simbol şi forţă motrice ce susţine personajele, unicul mobil al existenţei lor (aici este marea, cu nisipul ei fin, la Cehov era revenirea în capitala cosmopolită a Rusiei). Apoi sunt motivele infanticidului şi fratricidului. Vlad Drăgulescu, împreună cu Mirela Cioabă şi Iulia Colan ies strălucit din această ecuaţie care cerea multă atenţie şi o situare novatoare, altfel exista pericolul eşecului lamentabil, previzibil. Nu voi dezvolta subiectul, cine doreşte, poate lectura piesa, sau, şi mai bine, poate s-o urmărească la Play.

Ca să nu existe „neînţelegeri”: opera camusiană nu are doar două protagoniste, însă doar ele reuşesc să susţină pertinent eşafodajul. În rest, Marian Politic a avut doar rare momente când a fost „in”, când s-a pliat cu adevărat credibil pe rol, Raluca Păun a marjat interesant în pielea bătrânului servitor, iar nevinovata Maria nu a beneficiat, din păcate, de un suport actoricesc adecvat. De fapt, a fost unicul personaj complet ratat al reprezentaţiei. Mama (Mirela Cioabă) şi fiica, Martha (Iulia Colan) au monopolizat (în sensul foarte bun) întregul recital actoricesc, având prestaţii ireproşabile. Mirela Cioabă, o adevărată doamnă (mă văd nevoit să repet) a dovedit nu doar că respectă teatrul, arta, în general, ci şi pe sine, servind publicului o reprezentaţie cutremurătoare. A trecut suverană prin toate probele de foc ale piesei, prin toate capcanele care puteau duce rolul în derizoriu. Mai ales scenele când îşi declară dragostea filială (un subiect supralicitat deja şi care are mari şanse să cadă într-un banal supărător) sunt magistral asumate şi subsumate imaginii de ansamblu. Mirela Cioabă este pur şi simplu credibilă în tot ceea ce face în Neînţelegerea, îşi prezintă magistral traseul existenţial bulversat de infanticid. Mişcările de ralanti, atunci când fiica îi înmânează paşaportul ce îi certifică faptul că şi-a ucis propriul fiu, zugrăvesc fidel toate traseele sentimentale şi cognitive care se derulează bulversant în interiorul ei. Momentul înţelegerii (în toată această „mică neînţelegere”) este ilustrat fenomenal de către Mirela Cioabă, la fel momentul ruperii de lume, de fiică, de viaţa searbădă de până atunci, care nu are nimic artificial în el, ci este de un dramatism autentic, cutremurător, jucat cu toate resorturile intime ale fiinţei deschise.

De partea cealaltă, Martha (o Irină cehoviană mult mai decisă să scape prin absolut orice mijloace din viaţa lipsită de orizont, ale cărei unice momente de exaltare şi de speranţă sunt constituie de visarea la malurile mării, la parfumul trandafirilor, precum şi de atingerea simbolică a nisipului ţinut într-o cutie) este un personaj care etalează într-un interval scurt o gamă de mare anvergură de trăiri produse şi recepţionate. Iulia Colan străluceşte în rolul Marthei, poate chiar mai mult decât în rolul Irinei din Trei surori, deoarece în Neînţelegerea traversează pe un sector temporal limitat un registru de trăiri, de transpuneri şi interpuneri într-un ritm accelerat. Şi o face perfect credibil, pendulând între extreme existenţiale, trecând prin stări aflate la poli opuşi, mizând adesea totul pe încărcătura momentului. Astfel, se ridică la înălţimea Mirelei Cioabă, cele două dându-şi o replică actoricească memorabilă. De altfel, cele două mari actriţe din generaţii diferite, dezvoltă pe scenă o empatie admirabilă, interesant şi relevant este jocul privirilor dintre ele, de o încărcătură care potenţează subtil desfăşurarea evenimenţială. Sincopele decizonale, retractilităţile, avânturile celor două, intenţionat defazate încă din text, produc o imagine terifiantă a unui mecanism generant de absurd. Fiecare moment de „gol existenţial” al uneia dintre protagoniste este suplinit de către cealaltă, astfel încât nimic nu se roteşte în gol.

Ca un melanj de uşoară ilaritate, dar şi de oarecare gust amar rămâne scena finală, dintre Martha şi Maria. O scenă ratată în reprezentarea de la Play, o scenă care ar fi trebuit să fie cutremurătoare, dezagregantă, de-a dreptul, devine un joc de-a şoarecele şi pisica, o veritabilă scenă de actorie predată cu mare clasă de către Iulia Colan (să sperăm că s-a şi prins ceva de colega de scenă). Oricum, interesul este polarizat de cuplul mamă-fiică: cea dintâi, femeia trecută prin toate etapele existenţei, care primeşte lovitura finală (vestea infanticidului) ca pe o izbăvire. De partea cealaltă, Martha, cea care tânjeşte să devină femeie (şi doar în momentele ei de reverie extatică are revelaţia propriei feminităţi). Realitatea este anihilată pentru vis, caracterul compensatoriu joacă însă feste de o cruzime infernală.

Lucrată cu multă maturitate de către Iulia Colan în piesa regizată de către Vlad Drăgulescu este şi ideea de Dumnezeu, pe care o luminează din câteva unghiuri diferite, dar cu o forţă de impact năucitoare, halucinantă de-a dreptul. Ai, brusc, imaginea unui univers lipsit de pantocrator, un univers în care ideea de Dumnezeu pare ea însăşi lipsită de orice fel de vigoare, o lume decalibrată. Şi sunt aceste volute de forţă prin care tânăra actriţă ne aruncă fără scăpare în lumea în care ea trăieşte, în lumea sa din start osândită la planarea în virtualitate.

Am văzut un recital actoricesc de mare clasă, în care Mirela Cioabă şi Iulia Colan fac un cuplu fenomenal. Merită să vedeţi piesa pentru fiecare din gesturile celor două, pentru fiecare inflexiune a vocii lor, pentru fiecare privire. Pentru că jocul lor, atât de relevant, cuprinde toate paliere interpretării actoriceşti, pe un text foarte bun şi pe construcţia regizorală a altui tânăr plin de talent şi de pasiune.

Chestionarul lui Proust (4)

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: sinceritatea, ca la orice om de altfel. Acum aş putea discuta pana se crapă tastatura ce înseamnă prieteni, criterii, clasificări şi tot nu aş ajunge nicăieri. Prieteni sunt cei care îţi rămân prieteni chiar şi atunci când tu nu le mai eşti prieten. Când, cu faţa întoarsă spre cioburi, inima ţi se preface în cioburi şi continui să zâmbeşti şi să strângi o mână caldă, chiar dacă a ta e rece. Prietenul e cel care îţi acceptă zâmbetul, fie el şi fals. Şi cam gata cu deplorabila filosofare melancolică.

Dar îţi voi spune, dragă cetitoriule, momente unice în viaţă, în care un om sau foarte mulţi oameni necunoscuţi îţi pot intra brusc în suflet, de parcă ar fi fost acolo de o viaţă. E vorba, iubite cetitor, de clipe de graţie, indiferent în ce domeniu s-ar manifesta ele. Că sunt de ordin mistic, religios, artistic sau de altă natură, ele există. Şi între ele nu sunt diferenţe ontologice.

Aşadar, preaiubite cetitor, era o duminică friguroasă, cu ceaţă: 5 noiembrie 1989. Vârsta subiectului: 11 ani. Poate că unii abia se născuseră de o zi, alţii tocmai treceau dincolo în acea duminică urâtă, aşa cum se întâmpla cu cineva de la un bloc vecin şi era lume atât de multă şi lumânările care ardeau la intrarea în imobil şi toate eşarfele negre şi batiste şi prosoape. 5 noiembrie 1989. Meci pe „Central”. A fost una dintre dăţile în care s-a scris istorie. Când am simţit pentru prima oară, copil fiind, că sistemul se clatină, că regimul nu e de neclintit, că există fisuri, există curaj. Că se poate.

Ne-am dus pe stadion de la ora 9 dimineaţa, deşi meciul era după-amiaza. La ora 9 erau deja câteva zeci de mii de oameni adunaţi în faţa „Centralului”. Pe maşini vedeam plăcuţe de înmatriculare din Argeş, Vâlcea, Satu-Mare, Mehedinţi, Olt, Gorj, Alba, Brăila, Giurgiu, Iaşi, Sibiu, vedeam autocare şi autobuze venite din Cluj, Teleorman, Ialomiţa, Constanţa, Buzău. Era meciul cu Dinamo. Era ceva în aer în toamna aceea. Şi parcă toţi simţeau. Practic, toată ţara era prezentă în Bănie să vadă meciul contra echipei ce reprezenta cel mai bine sistemul comunist, cu toate cutumele şi defectele sale: Dinamo, echipa Miliţiei.

50 000 de spectatori. Se rupea stadionul. Încă de două ori pe atâţia oameni au rămas la porţile stadionului, nemaiavând loc, totul fiind plin până la refuz. Era multă înfrigurare. Şi se simţea asta. Nu doar de la frigul de afară. Era ceva „în aer”. Încordare. Şi a venit minunea: golul „Piticului”,. Al lui Gigi Ciurea, care a marcat începutul sfârşitului pentru regimul ceauşist. Fără exagerare. La început, nu am înţeles că a fost gol: ţin minte exact drumul balonului până la genunchiul „Piticului”, apoi filmul s-a rupt. Am simţit cum se prăbuşeşte stadionul, senzaţia clară de prăbuşire şi, în acele secunde, în acele câteva clipe, am simţit cert cum 50 000 de oameni sunt toţi prietenii mei, parte din sufletul meu, eram cu toţii una. Şi era acel sentiment cert că toţi simţeau exact asta.

A fost 1-0 pentru Ştiinţa. Un lucru nemaiauzit în dictatura ceauşistă. Sfârşitul începea să se evadă. S-a lăsat cu demiteri printre generalii de Miliţie din Dolj, băieţii lui Cârţu au avut şi ei de suferit. Pentru prima oară, pe stadion, la 1-0 pentru Craiova, 50 000 de piepturi au început să strige la unison: „Moarte, Ceauşescu!”, „Ceauşescu, nu uita, / Va veni şi ziua ta!” , „Jos Ceauşescu!”. Mintea mea de copil rămăsese înmărmurită. Miliţia încerca să intervină şi ceva o oprea. Era, probabil, magnetismul unificat al acelor mase de oameni care îi împiedica pe miliţienii cu bastoane să intervină.

Tovarăşa profesoară, acesta a fost cel mai frumos moment din copilăria mea, până la evenimentele din 22 decembrie. Tovarăşa profesoară, am simţit atunci ce înseamnă un prieten. Unul singur făcut din zeci de mii de oameni. Sunt clipe unice, tovarăşa profesoară. Echivalente cu o revelaţie. Momente pe care, precucernice părinte, le poţi trăi şi pe băncile de lemn jegoase ale unui stadion, nu doar în strană sau în altar.

Următoarea întrebare: Principalul meu defect: înflăcărarea.