Fusei la nişte premii. Nu să iau. Să asist la
decernarea lor. Adicătelea asistent. Scriitori peste scriitori. Şi a lor
uniune. Notabilităţi locale în domeniu. Dinozăuret ineficient duium. Dar cu
veleităţi şi ambâţ. Ceea ce contează în economia fiecărei vieţi autouzurpate. Tineri
şi extrem de tineri aspiranţi la cununile de lauri ale lui Erato, Euterpe, Calliope,
Melpomene, Polyhymnia (şi să mă ierte distinsele dacă am omis-o pe vreuna din
gaşca Domniilor Lor), debutanţi fără de etate, de-o vârstă sau chiar mai aduşi
de ani decât mai sus menţionatele muze.
Premiile au fost însă jos pălăria. Mai schimbaţi
laureaţii, frăţioare, că doar îi rotiţi, mai abitir ca la rotaţia comunistă de
cadre! Excepţie face premiul de debut, că la el nu se pot roti (deşi, cu puţină
inventivitate, s-ar găsi şi „acilea” o modalitate). La fiecare anunţare de
premiu mintea mea nu se putea abţine să nu-şi urle în culmea disperării, deşi io-i
spuneam să facă pe mortu’n păpuşoi: are you fucking serious? Îmi dădeam palme
(mental, fireşte) să mă conving că nu visez. Lumea tânără mulţumea cu temenele „profesorilor mei” (ai lor, nu ai
mei, ca io-s autodidact şi nici nu stau sluj la lins dosuri academice), nişte
fiinţe feminine angelice (în sensul că erau de-o vârstă cu îngerii şi celelalte
puteri cereşti) se apucaseră, ca la Oscar, să mulţumească fanilor (ok,
recunosc, nu foloseau acest cuvânt, dar asta era ideea), un nene, în loc să
facă o laudatio unui volum de altfel nu rău de versuri, începu să citească
recenzia pe care o publicase în nu-ştiu-ce-revistă-de-cultură, de ne dădurăm
toţi cu roatele-n sus de plictiseală şi uimire şi iarăşi mai mulţumirăm
profesorilor mei şi iarăşi o dădurăm în encomioane, sub privirile uneori
stupefiate ale amfitrionilor, care, în ciuda eforturilor vizibile de a struni
patetismele, nu reuşeau să stăvilească aluviunile sentimentale slugarnice,
scăpate de sub orice control.
Apoi a pornit un şuvoi de oameni să încarce
farfuriile cu haleală, de parcă venea foametea de o mie de ani. Şi unii simţeau
nevoia imperioasă să se năpustească spre mine şi, cu fălcile trosnind, printre
înghiţituri care l-ar fi făcut invidios pe însuşi lupul din Capra cu trei iezi, îmi întindeau nişte
degete soioase şi se recomandau, spunându-şi numele şi adăugând, invariabil
aproape, titulatura „scriitor”. Unii mai făceau şi precizarea „poet” şi înşirau
nişte cifre impresionante, sensibil mai mari decât vârsta mea, reprezentând cantitatea
de maculatură dejectată de ei până acum pe piaţă şi căreia ei îi spuneau cu o
admiraţie sacră, vecină cu orgasmul mistic, volume. După ce scăpam din
strânsoarea mâinilor unse cu grăsimea fragmentelor de hoituri prăjite ingurgitate,
mulţumeam Proniei cereşti că nu-mi uitasem acasă gelul dezinfectant de mâini.
De ce majoritatea celor care îşi zic „scriitori”
put? De ce sunt în grevă radicală de apă şi săpun?
De ce mă durea capul după fiecare premiu acordat?
De ce-mi vine să vomit şi acum, la ore bune după
desfăşurarea evenimentului? (nu grăiesc metaforic, ci la propriu)
Ce aghiuţă mă puse să mă duc?
De ce „scriitorilor” le e permanent foame? Şi sete.
O fi setea de creaţie transpusă în realitatea încă 3d.
Un astfel de eveniment e suficient să producă
declicul necesar să te facă să te laşi pentru totdeauna de scris. Să ţi se taie
pentru veşnicie. Eufemistic, blând, roz, corect politic se spune la finalul
unor astfel de scârboşenii ceva de genul „mi-a lăsat un gust amar.” Amar ar fi
fost bine. Şi mă abţin.
Pe viitor voi şti să mă menajez. (mai bine mă duc la concert Inna, aş fi mai pe plus)
Şi nu vreau să mă fac niciodată scriitor.