sâmbătă, 31 octombrie 2009

Alo? Aţi greşit numărul!

Sâmbătă. Spre prânz. Revin de la vizita (aproape) săptămânală de la Vali. Vali e frizerul meu, un băiat de nota 10 nu doar în ceea ce priveşte priceperea în meseria sa, dar şi ca opinii referitoare la viaţă, în general. Părerile lui Vali fac, pentru mine, infinit mai mult decât opiniile unor aşa-zişi intelectuali, "filosofi" de doi bani, care au "descoperit" mersul pe jos şi roata rotundă. Îmi place să stau de taină cu Vali. Întâlnirile cu el sunt reconfortante, pentru că ajung să-ţi lipsească oamenii pur şi simplu normali.
Plec de la frizer. Îmi înfund căştile mobilului în urechi, caut prin cele circa 500 de melodii depozitate printre giga de memorie. În sfârşit, ajung la ceea ce-mi trebuie. Nimic mai frumos decât o zi însorită de toamnă, însorită atât cât trebuie, nici prea prea, nici foarte foarte. Printre covoarele de frunze face bine să te izolezi puţin de lume. Puţin. Pentru că melodia se întrerupe brusc în căşti. "Alo? Doamna Nicola?"; "Nu. Aţi greşit numărul!". "Mă scuzaţi!"; "Nu face nimic." Melodia îşi reia traseul firesc, doar pentru scurt timp. Se întrerupe din nou: "Alo! Doamna Nicola?"; "Doamnă", răspund cu bunăvoinţă, "aţi format greşit!". "Mă scuzaţi!"; "Nicio problemă!". Melodia nu apucă bine să se deruleze şi face iar o pauză: "Alo!"; "Doamnă, pe cine căutaţi?"; "Pe doamna Nicola."; "Doamnă, v-am spus că nu aţi format bine!". Închide.
Răbdarea mea are nişte limite extrem de generoase. Atât de generoase, încât e greu de ajuns la ele. Uneori, chiar şi mie mi-e teamă să nu mă transform în înger de câtă răbdare am :)) Însă când cineva mă întrerupe repetat din ascultat "Me and Bobby McGee" şi mă scoate din transa provocată de vocea lui Janis Joplin, aceste limite ale răbdării se ivesc periculos de rapid la orizont. "Freedom is another word for nothing left to lose" şi ghinion, Janis nu apucă să continue, fiindcă se întrerupe din nou cântecul. "Alo!", strig supărat în telefon. "Alo! Tot dumneavoastră sunteţi?", zice doamna după care închide dezamăgită profund.
Trag aer în piept, sperând ca Janis să reuşească să termine piesa: "And feeling good was easy, Lord, when we sang the blues" şi telefonul sună iarăşi. Nu apuc să zic nimic, fluxul verbal al interlocutoarei mă copleşeşte: "Alo! De ce naiba tot dumneavoastră îmi răspundeţi? Sunteţi sigur că ăsta e numărul dumneavoastră de telefon?" Poftim???? Adică dacă eu sunt sigur??? Faza e prea tare! "Doamnă, îmi cer scuze că răspund la propriul număr de telefon şi sunt al dracului de sigur că ăsta e numărul, din moment ce pe mine mă deranjaţi...". Interlocutoarea nu mă ascultă: "Şi eu cum fac să iau legătura cu doamna Nicola?". Rămân perplex, doamna închide.
Janis cea răguşită îşi reia povestea "Hey, feeling good was good enough for me...". Ghiciţi ce se întâmplă? Exact. Sună telefonul!!! Melodia ia din nou o pauză. Urlu în telefon: "Greşealăăăăăăăă! Termină, femeie nebună, lasă-mă-n pace". Imperturbabilă întreabă: "Doamna Nicola?". Fac un search rapid prin arsenalul meu cu înjurături, constat cu satisfacţie că proviziile sunt mulţumitoare şi încep să mă produc live. Fără efect. Doamna continuă: "Da' de ce aveţi numărul doamnei Nicola?" Dunărea şi toate fluviile cred că nu vor fi suficiente s-o spele de ceea ce a urmat.
Oricum, Janis Joplin s-a dus pe apa sâmbetei. Şi, deoarece în căşti îmi răsună acum vocea lui Mick Jagger cu al său "Sympathy for the devil" , devin diabolic. Exact ca în bancul cu Bulă (cu stările psihologice) sun la numărul de pe care fusesem apelat. Îmi subţiez vocea, asemenea lupului care dăduse iama în iezi, în absenţa caprei. Sună. "Alo?"; "Alo? Sunt doamna Nicola", zic, "tot aştept să mă sunaţi. Credeţi că am toată ziua la dispoziţie să vă aştept telefonul?" Blocaj total. Cred că procesorul interlocutoarei dă rateuri, coolerele cerebelului i s-au oprit pentru câteva secunde. Se bâlbâie: "Doamnă, eu v-am tot sunat, da' răspundea unu'...". Eu, pe post de doamna Nicola, o cert mai departe: "Vă rog să mă sunaţi imediat, eu nu vorbesc de pe banii mei!". Simt prin telefon cum HDD-ul interlocutoarei mai are puţin şi crapă. Reuşeşte să îngaime: "Pe ce număr să vă sun, doamnă?". Îi dau numărul meu, bineînţeles (aici trebuia să pun moaca aia de la mess, dracul ăla ce râde satisfăcut).
Normal că doamna a reînceput să mă sune cu obstinaţie, minute bune, până ce lipsa mea de politeţe (cât de calin mă exprim!) a convins-o să renunţe. Oricum, melodia celor de la Rolling Stones era şi ea compromisă, aşa că a meritat!


Janis Joplin-Me And Bobby..........
Asculta mai multe audio Muzica

The Rolling Stones - Sympathy For The Devil
Asculta mai multe audio Muzica

vineri, 16 octombrie 2009

Republica Meltenia 2 -Protipendada de supermarket



Unde ieşi, în Craiova, dacă vrei să dai fiţe din tine? Unde te duci să crape fierea în prostime, să te vadă că ai cu ce, frate? Unde se face parada modei în satul urban Craiova? Unde te pui la curent cu ultimele cancanuri mondene? Exact...la supermarket!!! Era simplu, nu? Acolo se află protipendada Craiovei, o colecţie de melteni de cea mai joasă speţă, de fapt. Dar staţi aşa, nu la orice supermarket: există unul singur, unde te poţi etala, în toată splendoarea ta meltenică: Real (fără egal). Indiferent de oră, de zi, Realul e plin, te simţi în el ca în metrou. Nu pentru că ar avea marfă mai de Doamne-ajută, sau nişte preţuri mici mici, cât nişte licurici. Nooo. Aici s-a mutat sediul central al Melteniei craiovene.
Deci, frate, dacă vreau să îmi arăt ultimul tip dă Beemveu, vin cu el în parcare la Real, unde, fo' juma' de oră (pe puţin) mă fac că nu găsesc loc de parcare, dau ture, să vadă dracului toţi fraierii că mi-am tras maşină dă firmă. Ultimele ţoale, tot dă firmă, normal, puse pe cele mai scabroase ţoape, le vezi tot la Real. Unde tre' să te duci la patru ace, mai ceva ca la teatru, fiindcă e imposibil să nu te întâlneşti cu un sfert de oraş şi nu poţi fi văzut în jeanşi sau "treling".
Apoi, frate, sunt meltenii ăia cu cinci straturi de şuncă pe ceafă, mici, pitici, crăcănaţi, cu un pumn dă chei pe deşte, care se afişează cu piţipoance cu două capete mai înalte decât ei, spoite pe faţă ca mumiile. Dar şi piţipoanca tencuită pe moacă e tot un accesoriu, din categoria "am cu ce!" Oare? Cine are, cu adevărat, nu simte nevoia de a epata.
Aşadar, dacă vreiţi o cură cu melteni, la orice oră din zi, faceţi un drum la Real. Înarmaţi-vă cu multă răbdare, luaţi în prealabil un antivomitiv, puneţi-vă hainele ăle bune, mergeţi înainte la cosmetică, hairstylist şi, apoi, avântaţi-vă în meandrele Realului.

marți, 13 octombrie 2009

Femeia-bărbat



Ce-mi place categoria aceea de muieri care folosesc deodorante de bărbaţi. E o specie aparte, o recunoşti uşor: vârsta se cifrează unde în jurul 30 (cu plus-minus de rigoare), de obicei ţin un copil de mână, în mâna cealaltă au punga de seminţe, din care se servesc cu o dexteritate ieşită din comun. Pantalonii de trening se asortează cu şlapii. La brâu, ca un cuţit de piatră din epoca primitivă, se zăreşte ameninţător Digimobilul. Iar deasupra a tot şi a toate, über über alles, mirosul de dedorant masculin.
OK, sunt capabil să înţeleg rafinamentul acestor femei-bărbat-bine, elevata lor concepţie privind refacerea androginiei originare, influenţele de sorginte platoniciană, efluviile jungiene ale lui Animus şi Anima, recontopite prin intermediul eternului şi infailibilului deodorant.
Acum să nu credeţi că o fi vreo esenţă Armani, sau Carolina Herrera. Nu, este indestructibilul Athos, deodorantul naţional, care, la cum este utilizat, cred că a devenit unisex, multisex, tuttisex. Cinste ţie, femeie româncă, vajnică brigadieră, egala bărbatului. Athos beau, Athos mănânc, seara pe Athos mă culc. Parcă aşa ceva zicea cântecul popular...

vineri, 9 octombrie 2009

Herta Müller-Nobel pentru literatură (m-am scos, fraţilor!!)




Iată că s-a întâmplat şi minunea minunilor: Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat unei scriitoare care are legătură cu Românica: Herta Müller, originară din Niţchidorf (judeţul Timiş), unde s-a născut în 1953. Românii au preluat-o fără rezerve, e Nobelul nostru, fraţilor, ne-am scos pârleala, în sfârşit suntem recunoscuţi, valoarea noastră triumfătoare (valoarea mea, valoarea mea, vorba maneliştilor), bla bla bla. Până în urmă cu 10 ani, numele scriitoarei nu era deloc agreat de conducerea cripto-comunistă a ţării, iar critica sa constantă la adresa regimului post-decembrist din România au transformat-o într-un personaj incomod.
Cert e că, acum, e de-a noastră, din moment ce a câştigat Premiul Nobel. Die Zeit titrează "scriitoarea de limbă germană", nu spune "scriitoare germană". Diferenţele sunt sesizabile si rămân bine ancorate. Dacă nemţii nu şi-o revendică în totalitate, las' că ne-o revendicăm noi. Ca de obicei, la un astfel de eveniment, toţii specialiştii lui peşte încep să declame cu aer competent generalităţi, lucruri neaplicabile just la subiect, opinii sforăitoare. Oameni care nu au citit în viaţa lor ceva de Herta Müller, dar merge să scoţi din arsenalul de lucruri comune tirade imbecile.
Numai că domnii specialişti din sublima ţară mioritică habar nu au că Herta Müller şi-a făcut renumele şi numele tocmai pe promovarea unei imagini negative a României. Pe scoaterea în evidenţă a unor lucruri şi stări de fapte incomode. A reliefat teroarea şi impostura, falsitatea vieţii la orice nivel. Implicit, i-a demascat şi pe deontologii lui scrumbie afumată. Dar ei "e" fericiţi acu'.
Literatura de limbă germană a mai dat o lovitură: al treilea premiu Nobel în decurs de 10 ani (Günter Grass -1999, Elfriede Jelinek-2004, Herta Müller - 2009). Prin cea mai recentă laureată a celebrului premiu, literatura germană din România (rumäniendeutsche Literatur) şi-a statuat locul bine definit în literatura mondială şi nu mai poate fi privită ca un "moft" al unor freaks împătimiţi de lucruri exotice. Este nu numai victoria doamnei Müller, ci a unor generaţii întregi de scriitori şi critici, un triumf al unor eforturi susţinute. Avem ce învăţa de la nemţii noştri din România.
PS1: dacă ne-o asumăm atât de entuziast pe Herta, înseamnă că şansele lui Mircică (Cărtărescu) la Nobel, precum şi interesul naţional pentru această obsesie vor scădea considerabil. Pe bună dreptate, de altfel.
PS2: pe site-ul Realităţii scria că Herta Müller a fost membră a Akţionsgruppe Banat. Ce-ai aia, frăţică? E un furculision românesc. E vorba despre Aktionsgruppe Banat (trecem dincolo de aspectul că nici măcar nu a fost membră a grupării)
PS3: m-am scos, dragi tovarăşi, o parte a succesului se revarsă măreţ şi asupra mea, resimt mirosul laurilor victoriei scriitoarei: încă o dovadă a magnificenţei mele. Herta Müller- metamorfozele terorii, prima monografie în limba română a operei laureatei premiului Nobel a apărut cu fix 2 ani înainte de acest eveniment (2007). Sunt important, da? Iar editura Aius şi revista Mozaicul cred că se felicită înzecit, pentru curajul de a o publica şi pentru premiul acordat pentru ea. Spuneţi-mi că-s genial, vă rog!!

duminică, 4 octombrie 2009

Începură cursurile universitare

1 octombrie 2009. Pe holurile Universităţii craiovene, puhoi de lume. Doar în prima zi şi la licenţe mai e atâta populaţie. În rest, Universitas craiovensis e un loc destul de liniştit. Stoluri de piţi şi turme de coca grohăiau patetic pe holuri, sub holuri, pe holuri, în faţa clădirii. Majoritatea, cu o mină preopcupată, afişând o grabă caracteristică omului modern, îşi făceau loc printre cei care chiar voiau să ia orarul (ce tupeu din partea lor, huooo, tocilari nenorociţi!!!), ocheau câte o persoană care, în mintea lor, aducea a prof, se duceau ţintă la ea şi lansau gutural (sau fonfănit) întrebarea: "Nu vă supăraţi, unde e barul Universităţii?" Axis mundi, barul Universităţii, alfa şi omega vieţii de coca-student. Ştiu că încep să grăiesc asemenea octogenarilor, dar, pe vremea mea (ăhăhă, taică, în paleolitic, mezozoic, neogen, cretacic, cam pe atunci) în prima zi de facultate umblam înnebuniţi să întrebăm unde e sala unde are loc deschiderea festivă, unde e biblioteca etc.
Viitor dă haur ţeara noastră hare. Doamne apără şi fereşte pe toată lumea!