Orice instituţie începe de la intrare. Iar primele
impresii sunt decisive, în orice interacţiune. Orice occidental îţi va spune că
întregul este făcut din detalii şi că ansamblul stă în particular. Aceasta este
educaţia lor. De aici şi atenţia acordată de ei (de neînţeles pentru mioritici)
detaliului.
Cred că cea mai ingrată funcţie este aceea de
manager. Indiferent că este vorba despre o instituţie publică, ori privată.
Responsabilităţile sunt enorme, iar consumul de energie, timp şi nervi nu sunt
sigur dacă se compensează benefic întotdeauna. Managerul unei instituţii este
omul cel mai vizibil. Mai pe româneşte, omul în capul căruia se sparg toate. În
instituţia unde lucrez, de exemplu, orice mizerie de pe holuri nu le este
imputată femeilor de serviciu, ci decanului, respectiv rectorului. Orice
neajuns devine, inductiv, culpa unui şef. Este adevărat, lucrurile bune, în
mentalul colectiv, nu li se mai datorează managerilor, ci se transformă în
laudă individuală.
Scriu aceste câteva rânduri lămuritoare, pentru
cei câţiva care au înţeles în mod eronat, din postarea mea precedentă, că aş
avea ceva personal cu directorul Teatrului Naţional din Craiova „Marin Sorescu”.
(Trec sub tăcere zecile de mailuri entuziaste pe care le-am primit, de la
cunoscuţi, ori de la necunoscuţi care se simţeau oarecum răzbunaţi). Nu este o
vendeta. Faptul că am pomenit numele domnului director de câteva ori, alături
de cel al Teatrului Naţional se datorează faptului că cele două au ajuns să
formeze o entitate nu doar lingvistică de sine stătătoare. Pe orice afiş, făcut
cu orice ocazie, în orice menţiune efectuată, după numele Teatrului apare, de
fiecare dată, în paranteză: director Mircea Cornişteanu. Şi, dacă această
osmoză, această simbioză oarecum pretabilă psihanalizei funcţionează perfect la
bine, atunci trebuie să funcţioneze şi la greu. E ca în căsnicie, nu? Teatrul Naţional
Craiova şi necesara paranteză (director Mircea Cornişteanu) au devenit, pentru
oraşul în care trăiesc, pentru zona Olteniei, dar şi pe plan naţional şi
internaţional, un brand (probabil brandul care ar şi trebui exploatat,
valorificat şi susţinut cel mai mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Un
brand, cât ar fi el de brand, are şi părţile sale mai puţin finisate, uneori.
Nu îi faci vreun serviciu trecându-le sub tăcere.
Legarea indisolubilă a numelui propriu de un brand
presupune responsabilităţi infinit sporite. Şi consecinţe de tras şi la bine,
şi la mai puţin bine.
Orice instituţie presupune un sistem de vase
comunicante, legate intrinsec, de la cel mai mic ax, până în vârful piramidei. Bucuriile
şi necazurile se distribuie şi se împart direct proporţional. Şi orice
instituţie începe de la poartă. La fel cum fiecare ţară începe de la aeroport.