Luni a fost o zi în care mi s-au cerut bani. Bani în plus. Nu ştiu dacă e o regulă pentru ziua de luni. Mie aşa mi s-a întâmplat.
1. Taxi
„Dă şi tu cinci lei în plus că te-am cules de pe stradă!” zice şoferul burtos, care, privindu-mă pe jumătate întors, se lăfăia pe ambele scaune din faţă, puternic date în spate. Paranteză: sunt înnebunit după şoferii de taxi care îşi aruncă scaunele în spate, iar clientul stă chircit, schimonosit, chinuit ca toţi dracii. Îi ador, le-aş da şi un premiu. Cu toată forţa în cap l-aş da! Am închis paranteza.
Mai devreme în dimineaţa respectivă: Niciun taxi nu vine la comandă. Alte firme nu răspund la telefon. E luni, e dimineaţă, e prima oră, e frig, e zăpadă. Toate eforturile, inutile. Niciun taxi.
Un pic mai târziu în dimineaţa respectivă: plec pe jos să găsesc un taxi într-una din staţiile din apropiere. Fără succes. Staţiile, goale.
Ulterior: plec de nebun pe stradă, să găsesc un taxi. Dat din mâini, semne. Geaba. Noroc că trece individul burtos fără pasageri şi mă ia. E puţin cam târziu şi nu-i frumos să-i laşi pe copii să aştepte când au examen.
Revenim: „Te-am cules de pe stradă.” Zice el şi îndată mă simt ca unul dintre homeleşii adunaţi de prin cartoane de vreun binefăcător. „Şi am mai pus şi ceasu’, adică puteam să nu-l pun.” Zice burta care se lăfăieşte pe scaune. „Deci dă şi tu cinci lei în plus.” „Nu vă dau nimic. Nu dau când mi se cere.” „Atunci o să te blestem!”, spune osânza întoarsă acum complet spre mine, atârnând peste scaune. „Aoleu”, îi spun „păi nu-i frumos ce faceţi.” „Frumos, nefrumos, asta e. Eu te blestem, dacă nu-mi dai. Auzişi?” „De auzit, auzii. Dar tot nu-i frumos şi nici nu dau.” „Bă, treaba ta, îţi zic că te blestem. Şi se prinde, să vezi tu, mereu se prinde, pe cuvântul meu!” „Aoleu”, zic, „nici asta nu-i frumos.” „Bă, ştii cum se prinde de la mine? Treaba ta!”. Treaba mea. Plătesc (fără cei cinci lei în plus ceruţi). Cobor. Până să închid portiera, mă aplec spre blestemător şi îi şoptesc cu toată suavitatea de care sunt în stare: „Dacă nu mi-ai fi cerut cinci lei, îţi lăsam eu zece. Păcat!” Văd cum i se bulbucă ochii şi mi-e teamă să nu-i sară cumva din orbite, aşa că plec spre Universitate.
2. Tonomatul
Pe holurile Universităţii există nişte automate de unde poţi servi, contra unor sume modice, Pischwasser cu diferite denumiri: cafea, ceai, cappuccino, mokaccino şi alte spălături de vase. Majoritatea covârşitoare numeşte aceste automate „tonomate”. Trec spre Secretariat. În drumul meu, un astfel de automat. La automat, el. Tipul. Prototipul studentului de tip nou. Se întoarce brusc spre mine şi, fiind singura persoană de pe hol, mi se adresează frust: „Dă o hârtie de-un leu. Să bag în tonomat.” Observând evidenta mea ezitare, se precipită în explicaţii: „Avusăi o hârtie, da’ mi-o mâncă tonomatu’. D’aia cer.” Îmi revin: „Îţi dau şi trei hârtii de-un leu, dacă-mi pui la tonomat Nirvana sau Janis Joplin.” Bang! Perplexitatea bizonului în toată splendoarea ei. O savurez. „N-auzi, mi-o mâncă tonomatu şi îmi…’” Dar nu mai sunt dispus la dialoguri cu cocălărimea şi îl întrerup: „Ştii care-i treaba? Eu te trimit acum la mămica ta din mai multe motive, printre care să te educe şi să-ţi explice ce-i acela un tonomat.”
3. Suraj
Suraj e fostul meu cerşetor. Fostul, pentru că m-am mutat de ceva vreme din zona unde rezida el pe la biserici, iar întâlnirile noastre au devenit sporadice şi fortuite. Luni. Mă întorceam spre casă. Suraj amplasat inteligent în zona Schmidt. Inteligent în sensul că stătea în singurul loc pe unde pietonii puteau circula (restul trotuarelor fiind o masă indistinctă de nămeţi mizerabili). Toţi treceau pe la el. Îmi place discursul lui Suraj. Adică: foloseşte apelativul „băiatu’” atunci când mi se adresează, dar verbul e mereu la plural. Mă reperează şi vine bucuros spre mine: „Băiatu’, ce faceţi băiatu’? Nu v-am mai văzut de mult.” „Păi nu-ţi tot spun că m-am mutat şi că nu mai trec pe la biserica unde stai tu?” Caut în buzunar şi îi dau un leu. Se uită jignit la leu. „Haideţi, băiatu’, măcar zece lei să-mi daţi!”. Mă gândesc că a crescut şi la ei preţul, s-or fi actualizat taxele. „De ce, Suraj?” „Păi dacă vă văd aşa rar, băiatu’, să-mi daţi şi pentru când nu vă văd.” Asta-i taxa pe absenţă, mă gândesc. „Al’dată, Suraj.” „Când?” mă interpelează el. „Că mă mut înapoi la biserică, băiatu’, nu mai stau p’aci”. „Te duci iar la Sfântul Nicolae?” întreb mai mult ca o formulă de încheiere. „Da. Sâmbătă e duminica morţilor şi primesc de toate, băiatu’.” Nu mă pot abţine: „Sâmbătă e duminica morţilor?” „Da, băiatu’. Aş vrea să moară toţi oamenii şi să rămână numa’ doi oameni vii, care să-mi dea mie bani şi pomană pentru toţi ăi morţi!”
Pink Floyd - Money