„Când intri
în al treizecilea an de viaţă, ţi se spune în continuare că eşti tânăr. Dar tu însuţi,
chiar dacă nu poţi descoperi schimbări la tine, devii nesigur; te simţi de
parcă nu-ţi mai stă să te dai tânăr. Şi, într-o dimineaţă, te trezeşti, într-o
zi, pe care o vei uita şi zaci acolo, fără să te poţi ridica, lovit aprig de
raze de lumină, dezarmat şi fără de curaj pentru noua zi. Dacă închizi ochii,
ca să te protejezi, te scufunzi înapoi, târât într-un leşin împreună cu fiecare
clipă trăită. Te tot scufunzi, iar ţipătul ţi-e mut (şi el ţi s-a luat, totul
ţi s-a luat) şi te prăbuşeşti în abis, până când îţi pierzi cunoştinţa, până ce
totul se dizolvă, se şterge, este nimicit, tot ceea ce credeai că eşti. Când
îţi revii, îţi aduni gândurile tremurând şi prinzi iarăşi contur, redevii
persoană, care, curând, se va ridica şi va trebui să ia ziua-n piept, dar
descoperi în tine o minunată abilitate nouă. Abilitatea de a-ţi aduce aminte.
Nu-ţi mai aduci aminte ca până acum, pe nepusă masa sau voit, de una, de alta,
ci cu o dureroasă constrângere, de toţi anii tăi, superficiali sau profunzi şi
de toate locurile pe care le-ai avut în toţi anii. Arunci năvodul amintirii, îl
arunci peste tine şi te scoţi singur la suprafaţă, prădător şi pradă la un loc,
dincolo de pragul timpului şi spaţiului, ca să vezi cine-ai fost şi cine-ai
devenit.”
(Ingeborg
Bachmann: Das dreißigste Jahr, fragment,
Piper, München, 1991, pag. 17, traducere proprie)
