Fiindcă
m-am făcut un mare leneş şi pentru că lipsa timpului nu este o scuză viabilă,
reiau blogăreala. Mai ales că şi prietenul meu, Antoniu Zamfir, mi-a reamintit,
amical, promisiunea făcută de mine pe facebook, după Carmina Burana, de a scrie
despre acest eveniment şi pe blog. O să scriu, de fapt, despre trei evenimente,
care, în opinia mea, până în luna august 2014, au fost evenimentele de excepţie
ale Craiovei culturale.
„Nunc obdurat / et tunc curat”
Carmina Burana a Operei Române
din Craiova a încheiat apoteotic Zilele Craiovei 2014. Un spectacol de mare
calibru, greu de egalat vreodată ca desfăşurare de forţe şi calitate. În faţa a
câtorva mii de privitori s-a derulat un spectacol de muzică, balet, într-un
melanj uluitor cu alte arte vizuale, cu parade şi cu jocuri pirotehnice. Două
scene imense, o perfectă calibrare între ele, o coregrafie excelent adaptată nu
doar mesajului operei, ci şi intenţionalităţii interpretative muzicale. Pe
detaliile tehnice nu o să insist, s-a scris destul în presă. Nici pe „povestea”
în sine a Carminei, este, de altfel,
arhicunoscută. Vreau să mă refer, pe scurt, la designul interior al unui
simbolism extraordinar gândit pentru acest adevărat show, figurat plastic şi de
desenele pe nisip, proiectate în timpul spectacolul, care potenţau şi reconfigurau
mereu semantica derulării evenimenţiale. Nisipul, mesager al efemerului, al
unui memento permanent ancorat undeva în substraturile conştiinţei diurne,
integrează momentul în eternitate şi în redefineşte pe model palimpsestic,
rederulându-i coordonatele şi refăcându-le pe paliere oscilând de la imersia în
concret până la transcendere. Carmina
Burana în varianta craioveană mi s-a părut un spectacol iniţiatic,
tensiunea centrându-se, alternativ, pe rolul de neofit şi de mistagog, pe ideea
de pătrundere dincolo de esenţa lucrurilor. Cine s-ar grăbi să catalogheze
reprezentaţia ca pe un amestec eteroclit de elemente ce ţin de cultul soarelui,
de al lunii, de misterele eleusice, de cele ale piramidelor etc., nu este total
în eroare. Îi lipseşte, însă, viziunea integratoare a acestui spectacol, ideea
şi doctrina ce reunesc aceste elemente şi le adaugă altele, precum o Carte a
Cărţilor holistică, de dinainte de săvârşirea păcatului desprinderii matriceale
a omenirii. Pentru mine, Carmina Burana
craioveană are povestea ei independentă, reuşind să deruleze, pentru cel atent
şi centrat în sine însuşi, cu repeziciune şi precizie rafinate, toate etapele
unei călătorii gnostice revelatorii. Este una dintre mizele acestui spectacol
de gală, policentric, plurisemantic şi multilevel, cu inserţii şi disjuncţii de
sens circulând dialectic. Avem un circuit uman complet, un traseu al sufletului
care nu ratează nicio destinaţie, de la iad, până la Rai, reprezentaţia mergând
curajos pe disjuncţii de sens care polarizează şi refractă acte ingenue, acte
pure şi acte gratuite de cunoaştere umană dincolo de percepţia obişnuită.
Arsenalul simbolurilor utilizate nu ocultează înţelegerea, dispunerea şi
ponderea lor sunt atent regizate, astfel încât devin nemijlocit auxilii în
sprijinul neofitului, pentru ca acesta să-şi redescopere şi reveleze o întreagă
ştiinţă ocultată, adânc îngropată într-un inconştient individual racordat prin
miliarde de canale întortocheate la acela colectiv.
„this place
is an ambush for poetry”
Tot în
iunie, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” a fost gazda unui eveniment rarisim:
Chris Tănăsescu (Margento) a avut un performance la instituţia anterior
amintită. Deşi a fost fără trupa Margento, Chris, artist cunoscut şi recunoscut
pe toate continetele lumii, a reuşit să
ofere un spectacol de calitate. Este Tănăsescu un slamer? Un poet de sound? Da
şi da. Şi mult mai mult de atât. Chris Tănăsescu se întoarce la ceea ce
însemna, la origine, poezia, artă sincretică, regină a artelor, îmbrăcată în
formă postmodernă. Artistul merge nu doar pe poezia în forma sa tipică de
prezentare, ci o îmbină foarte pertinent cu muzica, artele vizuale etc. În
esenţă, un fel de şamanism, care aduce poezia, descoperită în orice lucru, de
pe alte tărâmuri, în vreme ce pe tine, în calitate de spectator activ, te duce
în alte zone, în alte lumi, te transportă spre alte zone ale creaţiei şi
conştiinţei.
În
spatele a ceea ce face Chris Tănăsescu, stă o întreagă filozofie, o concepţie
holistică a Poeziei, devenită permanent tărâm
al unui joc continuu între identificare, dez-identificare şi
reidentificare. Graful, locul de joncţiune, dar şi pauzele dintre aceste puncte
compun o strategie poetică ce percutează concomitent la diferite paliere ale
eului. Poezia este scoasă printr-o diversitate de strategii şi registre din
contextul său, este pulverizată, este „plimbată”, remodelată, instigată să se
lepede de ea însăşi şi să-şi croiască, aproape cathartic, un nou corp: unul
glorios, de lumină.
Deconstrucţie,
reconstrucţie într-o dialectică halucinantă uneori: sensul devine „nomad”,
translează înspre centri de forţă nicicând bănuiţi. Elementele constitutive ale
poezie sunt descompuse până în „atomii” lor, reconfigurarea se produce spontan
în structuri eclectice, aparent simple, ce induc şi deduc stări uneori vecine
cu taumaturgia. Schimbarea discursului duce la radicale modificări cognitive,
expansiunea spre alte arte produce necesarul şoc pentru regrupări
polisemantice. „Poemul este o reţea de alte poeme”, scrie Chris Tănăsescu,
vorbind şi despre poetul adamic ce încearcă să descopere şi să reinventeze
locurile care au generat aceste poeme. Forma de prezentare care se poate adapta
unor asemenea concepţii generează, la rându-i, partea „exoterică”, show-ul,
adică, spectacolul. În sensul cel mai profund al termenului. În sensul său
iniţiatic. Pentru că, de la astfel de spectacole, pleci transformat, repliat pe
noi nivele de gândire şi simţire, recalibrat. Locul de unde şi începe şi unde
se sfârşeşte poezia este într-o continuă relocare, redefinirea de statut ontic
şi poetic se produce determinant printr-un dezechilibru căutat, „meşterit” în
aşa fel încât să poată adera la cele mai subtile „nervuri” din straturile
profunde.
Rinocerii din noi
Rinocerii lui Ionescu au
reînviat sub suflul lui Robert Wilson. Însuşi faptul că marele regizor a montat
o piesă în România reprezintă un eveniment în sine. Iar Craiova este
privilegiată să aibă alături de ea un astfel de nume. Promovat asiduu, piesa a
trezit reacţii mixte în rândul publicului. Pentru cei „iniţiaţi” în stilul
artistic al lui Wilson, spectacolul nu a adus mari surprize. Şi nu spun asta în
sensul unei „bile negre”. Bob Wilson este consecvent sieşi, având, totuşi, genialitatea
de a nu se repeta, chiar dacă recunoşti, de la şapte poşte, ansamblul său
conceptual, centrat pe un fin şi exact calculat joc al luminilor, pe dis-punere
scenică, pe reasamblare perpetuă a ideaţiei într-o gamă ce se variază
permanent, aproape la infinit. De remarcat şi faptul că Wilson scoate mult
piesa ionesciană din zona politicului şi o deplasează către un spectru al
sondării interioare, al spaimelor refulate, al trăirilor reprimate şi capabile
să genereze haos, dezastru şi violenţă, atunci când îşi cer legitimare.
Regizorul american îşi configurează spaţiul convenţiei printr-un absurd
pulverizat, care se coagulează şi produce propria disoluţie într-un ritm
alarmant, de risc pentru un spectator mai puţin empatic.
Incursiunea
spre propriul sine al unor actanţi puşi în situaţii de implozie de mecanisme proprii
de generare a automatismelor este pavată cu intersecţii dintre cele mai
interesante, mai hilare şi mai absurde, efectul de tuşă forţată, nereală este forjat
la maxim, pentru ca tocmai dintr-o stridenţă şi din nefiresc, din răsturnarea stabilităţii ontice
să rezulte cel mai firesc cotidian. Masca nu există nici măcar la nivel de
forţare, acela de pe scenă este chipul nostru gol-goluţ, fie că ne place, ori
ba. Hiperbolizarea gestuală, maximizarea spre grotesc aduce cu sine tragismul
incompletitudinii, al neşansei eludării propriei fiinţe într-o abordare anomică
cu reducţie spre detaliu. Dar detaliul devine mai mare decât întreg universul,
pe care îl şi înghite. Cu forţa unei turme de rinoceri prăvălită din propria
aneantizare către o rezolvare mereu prea tardivă şi totdeauna înşelătoare.