„Domn’ profesor, veniţi încoace!”.
Cuvintele m-au lovit în moalele capului. Bătrânul cu părul alb prins în coadă,
rezemat de icoana Sfântului Nicolae, mă privea cu ochii săi clari şi blajini.
Nu mă văzuse în viaţa lui. Straiele aspre de călugăr şi cuvintele sale. Nu mă
cunoştea. Cu toate acestea, îmi numise meseria. Îmi dă crucea lui de lemn, de
la gât, să o sărut. Mă binecuvântează şi cuvintele ies şoptit din gura lui, în
perfect acord cu nevoile, dorinţele, sau ofurile mele. „Macarie mă cheamă.
Macarie.” Repetă. Faceţi un acatist cu viii şi morţii şi aduceţi-l la mine.
Mă îndepărtez cu spatele la el,
încă nevenindu-mi să cred. Acatistul făcut. Predat în mâinile monahului. „După
ce terminaţi în biserică, veniţi la mine. Acolo unde e crucea, e chilia mea.” Căutăm
chilia bătrânului. Nu o dibuim. Îl întrebăm pe băiatul care pare a avea grijă
de bunul mers al treburilor mici din mănăstire. „Veniţi cu mine”, ne spune
scurt. Ajungem la chilie. O cruce de lemn, făcută din scânduri ne dă semn că
acolo sălăşluieşte monahul. Suntem invitaţi să pătrundem în incinta scundă.
Două cămăruţe pline de icoane şi cărţi sfinte. Ticsite de icoane. Pe pereţi,
sunt toţi prietenii monahului Macarie de la mănăstirea din Popânzăleşti.
E aspru postitor. Şi rugător.
Ţine post negru lunea, miercurea şi vinerea. Face rugăciuni noaptea. Ziua.
Oricând. Mănâncă doar puţină pâine, lămâie şi bea câte o gură de apă. Şi se
roagă continuu. Trecut prin viaţă (navigator, de meserie) a ales, acum 22 de
ani, calea călugăriei. Se roagă prin cuvinte. În gând. Se roagă prin lacrimi. „Mă
uit la icoana Maicii Domnului şi plâng”, ne spune. Ne pofteşte să luăm loc pe
patul său tare, în vreme ce el se aşază pe un scăunel jos. Văd o poză şi
întreb: „Părintele Argatu?”. „Da!” Ochii i se înveselesc brusc. „Prietenul meu!”.
Bătrânul, de loc din părţile Banatului, ne povesteşte despre părintele Argatu. Cele
aflate din cărţi despre Ilarion Argatu devin reale în povestirile monahului
care stă în faţa noastră.
Viaţa aspră nu i-a răpit bucuria.
„Bucuria mea sunt oamenii”, ne zădărniceşte orice tentativă de a pleca, spre a
nu-l deranja. Zeci de acatiste lăsate de oameni, fotografii, nădejde, disperare
strânse în chilia bătrânului. „Mă trezesc noaptea, la două şi mă rog pentru cei
care mi-au cerut-o. Pentru toţi. Aprind lumânări pentru cei morţi, să aibă în
lumea de dincolo.”
A trecut prin chinul spitalelor.
Operaţii. Boli. Abia a venit din spital, din Craiova. Peste o săptămână, pleacă
în spital, la Bucureşti, unde va sta o lună. „Pe 19 ianuarie e ziua mea sfântă.
Sfântul Macarie. Iar pe 9 martie împlinesc 80 de ani.” În spital, deşi nu se
putea deplasa, se ridica din pat şi ieşea pe coridor, să-şi citească
rugăciunile. Îl deranja televizorul din salon.
Cât Dumnezeu încape între nişte
pereţi joşi şi sub nişte geamuri acoperite cu pânză! Şi cât har în oamenii
aleşi de Dumnezeu. Nu de ierarhii strâmbe. Lumeşti. Popeşti. Cum or fi ele. Zăresc
o fotografie cu Părintele Arsenie Boca. Întreb: „Chiar dacă biserica nu l-a
declarat sfânt” (de parcă sfinţenia stă în decrete!) „credeţi că Părintele
Arsenie e sfânt?”. Se opreşte din căutatul prin hârtii, se îndreaptă şi spune
răspicat ceea ce mai toţi ştim: „Părintele a fost sfânt din timpul vieţii. A
fost şi este!”
Dialogul trece dincolo de orice
canon. Că aşa binevoieşte Divinitatea. Să nu se lase încorsetată. Şi să
izvorască din oameni curaţi. Fiindcă mie nu-mi iese din cap că Iisus a fost unul
dintre marii anticanonici. În chiliuţa călugărului Macarie, e Dumnezeu cel viu.
Nu cel mort, făcut de oameni, sinoade şi alte rigori.
