"Bună, ce faci?", sau prima mea experienţă de channeling

Voiam să scot telefonul din buzunar şi să mă înregistrez: „Astăzi, 13 decembrie 2011, am avut prima mea experienţă de channeling.” Pentru a reţine veşnic această măreaţă dată. Mâna hăituind buzunarele în căutarea telefonului.

          „Bună, ce faci?” Continui să merg. "Ce faci, n-auzi?" Privesc dreapta, stânga. Pustiu. Vocea era foarte clară. Ridic privirea spre cerul zburlit. Nori atârnând ca o burtă de chit pustiit. „Ce eşti aşa mirat?” Păi…sunt. Cum de n-aş fi? Nu-i normal să fiu? Schizofrenic nu sunt. Cred. Totuşi, vocea era cât se poate de clară. „Nu te face că nu ştii cine sunt.” Cunosc vocea feminină? Oare? De unde? Timbrul, inflexiunile…nimic recognoscibil. „Eşti surprins să mă auzi, aşa-i?” Surprins? Prea puţin spus. „De parcă nu m-ai fi auzit vreodată…”

          Mergeam printr-un stâlp albastru şi mi se părea probabil să pot auzi voci. Dar atât de clar? „Te faci că nu mă ştii…”Nu mă fac, chiar aşa e. Şi gândurile cu o pluralitate de direcţii încep să ia cu asalt craniul moale şi transparent ca o amintire de meduză. „De un’ să mă ştii? Din altă viaţă, fraiere!” Am ajuns la limită. Eu şi vieţile mele anterioare – separare prea mare. Egal problemă.

          „Acum stai şi-ascultă ce-ţi spun. Te-ai ales cu mine pe cap!” Problemă şi mai mare. Egal sau mai mare cu psihiatrie. Mă opresc. Încep să caut cu mişcări dereglate. Voiam să scot telefonul din buzunar. Dintr-unul din buzunarele în care s-ar fi putut odihni. Niciodată acelaşi buzunar. Să-l găsesc, să-l scot. Şi să mă înregistrez. Să eternizez clipa. „Astăzi, 13 decembrie 2011”. O zi de marţi. Pe la ora 15. Sub un cer scurs. Ca sufertaşul. Unui bolnav. Sleit. „Am avut prima mea experienţă de channeling.”

          Telefonul nu se dă găsit. Aşa de uşor. Mă opresc. Decis să caut temeinic. Femeia mă depăşeşte cu paşi uşori din spate. Trece plutind pe lângă mine. Odată cu ea, şi prima mea experienţă de channeling. Cuvintele se împlântă acum în altă ureche. Privesc perplex pe urmele uşoare ale primei mele experienţe de channeling. „Şi,da, o să te sun de o să te fac praf. O să ajungi să-ţi închizi telefonul. Şi dup’aia…să nu te mai….la fel ca ea…”
Later Edit: ca să lămuresc corect treaba, aşa cum poate nu reiese din context. Nu am canalizat nimic, "vocea"  din capul meu era, de fapt, vocea unei femei care mergea tare silențios în urma mea și care purta o convorbire telefonică. Atunci când voi avea prima experienţă de channeling, cu siguranţă nu o voi anunţa pe blog.

Oliver Shanti   Friends    - Well Balanced
    


 

"Galactici" vs. "Extratereştri"

Seara trecută am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. De prea multă vreme. Enorm de multă vreme. Din timpuri imemoriale (vorba comentariilor pentru treaptă şi bac, inepţii care trebuiau temeinic însuşite – ca să nu zic „tocite”). M-am uitat la un meci de fotbal. De când cu poveştile Mititelu-Ştiinţa, mi-a pierit cam orice interes pentru sportul cu băşica.  Am privit „El Clasico”, Real contra Barça. Oare ce-or mânca băieţii ăia şi câte picioare au? De pe ce planete or fi venit? Comparativ cu tipii ăia autointitulaţi „fotbalişti” din liga românească (îi ştiţi, indivizii aceia care fac cantonamente prin cluburi, aspiră la puritatea „Cruduţelor”, joacă pe manele infinit mai bine decât pe gazon, sunt mult mai des pe primele pagini ale ziarelor mondene decât pe cele ale celor de sport şi sunt cu conştiinciozitate ciuca tuturor bătăilor în partidele internaţionale), băieţii de aseară erau evident desprinşi din alt film. Cu totul şi cu totul altă peliculă. Frunzăream presa on-line azi şi se tot întrebau unii şi alţii cam din ce secol a fost confruntarea Real- Barça. Păi eu cred că din secolul al XXI-lea. Problema e cu împiedicaţii din România, care practică un simulacru ce cu greu poate fi numit fotbal, cu caracteristici de Ev Mediu

România vs. Românica. Literară

Făcând, cu câteva săptămâni în urmă, nişte „săpături” prin colecţiile revistelor româneşti de la sfârşitul deceniului 8 şi începutului deceniului 9 din secolul XX, am dat şi peste colecţiile României literare. Sorry, oricât m-aş strădui, nu pot să n-o spun: pe atunci, România literară era cu minim 142 de clase peste cea de astăzi. Şi dacă eliminăm toată politizarea existentă în paginile publicaţiei de atunci (tot mai accentuată, imbecilă, sufocantă), tot România literară de atunci câştigă în faţa Românicii literare de azi. Forţă, creier, cultură, scris temeinic, „sânge-n instrumentul critic”, perspectivă largă…Cam cu aceste „arme” o surclasează  (rău de tot) România pe Românica. Pe atunci, aproape fără încremeniri în proiect, fără tineri cu suflet agurit de bătrâni, fără creiere cu spoială de neuroni.

Cândva, când voi avea timp (asta nu ştiu dacă se va întâmpla în deceniul acesta, în următorul, sau în următoarele trei-patru existenţe) mi-am promis că o să reiau colecţiile României literare, să le citesc pagină cu pagină (minus inepţiile politice – vinovată mi-e idiosincrasia la aşa ceva). Că o să am cu ce hrăni urmele de circumvoluţiuni.

Povestea felinarelor

Dam foc felinarelor - Tatiana Stepa
    

O noapte furtunoasă

Şi a fost O noapte furtunoasă. Culmea: spectacolul de la care am avut cele mai reduse aşteptări, a ieşit, după a mea părere, cel mai bine dintre premierele toamnei jucate pe scena Naţionalului craiovean. Pentru deconectare, piesa e mai mult decât binevenită. Dincolo de măiestria textului în sine, de mult clamata sa actualitate (verificabilă până la nuanţă, pe alocuri), trupa aflată pe scenă a avut un parcurs coerent, legat, de la început până la final. Cu o regie care uneori apăsa inutil pedala umorului, forţând nejustificat efecte comice acolo unde nu era neapărat cazul, dar care, pe ansamblu, a fost onorabilă şi, de multe ori, inspirată, spectacolul convinge, are nerv, ritm, atitudine, prinde rapid sala.

Ion Colan dă multă culoare rolului său, devenim empatici cu Titircă, atunci când, foarte elocvent, îşi deplânge „ambiţul” şi presupus periclitata „onoare de familist”. Negustorul chiar suferă, iar Ion Colan are capacitatea de a transmite variaţiile sentimentale ale uni cap de familie, neliniştea şi enervarea sa, trecerea, fără prea multe şovăieli, de la ameninţarea verbală la cea fizică, precum şi întreaga nebuloasă din mintea sa, atunci când vine vorba despre decriptarea mersului politicii şi a scriselor adânci ale gazetei. Cu riscul de a supăra şi de a naşte controverse, mi s-a părut că abia în această piesă Cerasela Iosifescu îşi permite să joace un rol, nu pe sine. Veta ei este interesantă, se mişcă atent pe nişte paliere de expresie bine variate. Poate cea mai captivantă Veta pe care am văzut-o până acum. Replica i-o dă un Chriac bine „ochit” şi descifrat de către regizor şi transpus excelent de către Cătălin Băicuş, dezinvolt, modificând cu maximă lejeritate registrele: de la tonul golănaşului de cartier, la acela al omului de încredere al lui Dumitrache, la tonul amorezului de mahala şi al bărbatului jignit în sentimente şi care e capabil oricând de gesturi extreme (cel puţin la nivel declarativ). La fel de interesantă şi de comică este Ziţa, pe care jocul Ralucăi Păun o impune rapid nu doar în desfăşurarea piesei, ci şi în atenţia publicului. Raluca ştie să capteze „din prima”, inovează, plusează, îşi umple foarte bine personajele pe care le joacă. La fel ca şi Dragoş Măceşanu, un Spiridon de calitate, pliat salutar pe statutul personajului său. Şi lui Măceşanu i-a ieşit practic tot în această piesă.

Pentru rolul lui Rică Venturiano, m-am aşteptat la Nicolae Poghirc. De aceea, l-am privit, la început, cu suficiente reticenţe pe tânărul George Albert Costea în rolul „studintelui în Drept şi publicist”. La început. Fiindcă jocului său a avut darul să îmi spulbere imediat orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte justeţea distribuirii sale în acest rol. În rest, n-am înţeles, cum spuneam, forţarea umorului pe alocuri, sau explicitarea „mură-n gură” a unor situaţii de limbaj sau scenice, care, în acest mod, îşi pierdeau orice farmec natural. Însă piesa se susţine, merită vizionată. Eu, personal, m-am simţit bine la ea.

Jupîn Dumitrache…………….….ION COLAN
Nae Ipingescu……………….…..VALENTIN MIHALI
Chiriac…………………………....CĂTĂLIN BĂICUŞ
Spiridon…………………………..DRAGOŞ MĂCEŞANU
Rică Venturiano………………....GEORGE ALBERT COSTEA
Veta…………………………….....CERASELA IOSIFESCU
Ziţa……………………………..…RALUCA PĂUN

Regia şi ilustraţia muzicală:: MIRCEA CORNIŞTEANU
Scenografia: LIA DOGARU

Frunze şi morţi

Copilul privea cu ochi mari şi foarte serioşi. Piciorul lui se juca prin grămada informă de frunze. Un mix de frunze. Un remix. O toamnă ca toate cele care nu vor veni. Şi de la statura lui de vajnic Piticot, ridică spre mine cea mai solemnă privire posibilă. Mă scrutează atent. Pedant, aproape. Peste drum, cimitirul. Cele din urmă lumânări intră pe poartă. Paşi osteniţi. Traşi pe asfalt. Ceară picurată pe inimi.

Copilul. Privirea lui. Pendularea privirii lui. Pendularea privirii lui între frunze şi cele din urmă petece de stofă care se mai zăresc  în cortegiu. Stau de secunde bune în faţa lui. Vrăjit. De frunzele care îi încolăcesc picioruşele. De culorile vii ale frunzelor moarte ce-i cuprind pantofii. Grăieşte cu o voce joasă. Egală. „Avem frunze pentru un secol de-acu’-nainte. Şi morţi. Tot pentru un secol.”

Azure Ray - November
   
 

Îmi place de...

…Adrian Cioroianu. L-am văzut sâmbătă, cu ocazia celei de a XIV-a ediţii a Colocviilor Mozaicul. Până acum, îmi plăcea cu oarecare (destule) limite ex-ministrul de externe. După ce o perioadă suficient de lungă a ieşit din aria mea de interes, l-am redescoperit sâmbătă pe Cioroianu cu un discurs seducător prin curajul de a spune cu cărţile pe masă tot ceea ce gândim, dar ne reprimăm din teamă, din fariseism, din n motive, prin arta argumentării foarte solide, prin translarea elegantă şi subtilă între teme şi idei, prin forţa motivaţională. A fost ca o gură de aer proaspăt în toată mizeria sufocantă din jur. Cu rafinament al observaţiei şi cu multă siguranţă, Adrian Cioroianu a arătat principalele deficienţe ale sistemului de învăţământ, ale producţiei de carte, ale culturii şi societăţii româneşti în ansamblu, dovedind, dincolo de pertinenţa abordării, apetenţă pentru analiza cauzală, foarte just pliată mediului luat în vizor. De foarte multă vreme nu m-a mai uns pe suflet şi minte un discurs, aşa cum a reuşit sâmbătă Cioroianu, mult maturizat şi schimbat în bine. Chapeau!