Jocurile minţii, jocurile realităţii

Dacă luna aceasta am avut parte de domiciliu forţat, părăsind camera doar de două ori, am făcut o cură serioasă de filme. Mă bucur că am văzut şi două dintre nominalizările la Oscar (Black swan şi Inception), iar la pelicula aia cu Facebook-ul nu o să mă uit în ruptul capului (deşi parcă văd că interesele vor face ca tocmai acel film să primească Oscarul).

Totul a pornit de la Inception. Şi de la regizorul său, Christopher Nolan. Şi de la preocuparea lui obsesivă legată de realitate şi de modul în care ea este produsă de către subconştient. Mă refer aici la trei dintre peliculele regizate de către Nolan: Memento (2000), The Prestige (2006) şi Inception (2010). Crezul de căpătâi al lui Christopher Nolan pare a fi 100% de sorginte new-age, materializat în sentinţe precum: „tu eşti creatorul propriei realităţi”, „puterea ta de creaţie este infinită” şi „nu există limite”. „Tu eşti Dumnezeu!”

În toate cele trei filme amintite, realitatea apare ca proiecţie a subconştientului sub diverse forme: ca vis (Inception), ca stare alterată a memoriei (Memento) sau făcând apel la lumea magiei autentice (Prestige), nu la iluzionismul ieftin. În Inception, Nolan se arată foarte bine pus la punct cu psihanaliza, cu metodele moderne de intrare în subconştient, de regresie cerebrală pe undele alpha, beta şi theta, dar şi cu tehnicile de „lucid dreaming”. Deşi adesea tributar comercialului hollywoodian, Inception este o piesă absolut redutabilă, de clasă. Avem aici o imagine detaliată a subconşientului, redat la modul arhitectural corect de către regizor. Ideile se leagă pertinent, relevând faptul că realitatea nu este altceva decât propria noastră construcţie, pe care o putem modifica (ştiu cât de aiurea sună pentru cineva nefamiliarizat măcar cu metode elementare de imersiune în propria minte). O realitate în care putem construi la nesfârşit, o putem multiplica, putem merge la izvorul ei (subconştientul) trecând de toate proiecţiile sale (pe care indienii le-au numit, cu un termen unificator, „maya”). Inception este o proliferare eclatantă de vise, de realităţi, ai căror arhitecţi suntem. Totul este să nu pierzi „firul Ariadnei” şi să cazi în capcană, crezând că lumea proiectată de tine ar fi şi cea reală. Foarte bine structurat şi construit este subconştientul în viziunea lui Nolan, imaginea propusă de regizor se susţine prin teorii psihanalitice elaborate de-a lungul timpului. Coborârea în infern (în propriul subconştient) se face prin intermediul visului (o combinaţie de „lucid dreaming”, precum ne propune filmul lui Jake Paltrow, The good night şi metode parapsihologice actuale – intrarea pe frecvenţe cerebrale reduse). Nolan conduce foarte sigur toate aceste trasee, iar finalul este magistral, deschis interpretării: poate că toate visele şi visele în vise fuseseră doar visul altcuiva, al bătrânului (interpretat de un actor favorit al lui Christopher Nolan, Michael Caine). Cu nimic mai prejos decât Abre los ojos al lui Amenábar. Foarte reuşit jocul echipei de actori, în sfârşit îmi place de Leonardo di Caprio (al doilea rol reuşit, după părerea mea, după Catch me if you can), intrat bine în rol (sigur că se putea şi mai bine, dar se achită de sarcini onorabil şi chiar mai mult decât atât); Ellen Page, Joseph Gordon-Levitt şi Tom Hardy întregesc echipa lui Dom Cobb (di Caprio) şi sunt superb pliaţi pe personajele pe care le interpretează.

Memento este mult mai puţin comercial decât pelicula nominalizată la Oscar, dar ideea este, în mare, aceeaşi, indusă însă pe un alt palier: realitatea se naşte în fiecare clipă, noi îi suntem arhitecţi, o construim şi deconstruim continuu. Guy Pearce se mişcă foarte convingător în rolul amnezicului Leonard Shelby, implică privitorul cu mult aplomb, iar Carrie-Ann Moss este suverană în rolul lui Natalie, cel puţin la fel de bine cum a făcut-o pe post de Trinity în trilogia Matrix.

În The Prestige (cu un trio de mare clasă, interpretând magnific: Hugh Jackmann, Christian Bale – care m-a entuziasmat aici – şi Scarlet Johansson, secondaţi de acelaşi venerabil Michael Caine) realitatea este produsul magiei, iar aceasta, la rândul ei, este o chestiune interioară, ce se identifică până la epuizare cu însăşi viaţa.

Linia care traversează creaţia cinematografică a lui Christopher Nolan este constituită de realitate şi de crearea sa de către minte. Mecanismele subconştiente sunt aduse ingenios în prim-plan, ideaţia regizorală este foarte profundă şi vastă, te pune la mare încercare pentru a-i putea prinde subtilităţile. Noi suntem produsul realităţii. Iar ea este produsul nostru. Numai că, de cele mai multe ori, nu realizăm acest lucru.

Mythos - ''The reality of a dreamer'' - ''Alchemy''

Da' trenu' tuc-tuc-tuc

Dimineaţa zilei de Bobotează. Ger. Ora 7. Acceleratul 1724. Cam subţire de la Tg.Jiu. Şi de la Craiova. De la Caracal şi Drăgăneşti de Olt urca voios grosul pasagerilor. Toţi fără „belet”. Fireşte. Toţi se duc să negocieze cu „naşul” şi „naşa”. Aceştia, cu mutre îngrijorate, îi potolesc pe nerăbdătorii de a oferi mita. „Naşul” vorbeşte pe mobil cu conductorii din alte trenuri, întrebând dacă este supracontrol. Se interesează de zor. „Naşa” aşteaptă resemnată rezultatul întrebărilor. Roade seminţe. În tren. Cojile aterizează pe podea. Ne mai mirăm de ce arată trenurile „cheferiste” aşa cum arată. La finalul interogaţiilor, „naşul” vine triumfător. Nu-i supracontrol. Voioşi, pleacă amândoi legănându-se într-un echilibru fragil să colecteze mita. Seminţe şi blat. Imaginea perfectă a unei ţări. În România, orice tren vine din afara civilizaţiei şi duce tot în afara ei.

Mă uitam tot azi în avion în cotidianul austriac Die Presse. La rubrica „Vremea în Europa”. Pentru austrieci, Europa se oprea la Varşovia. Urma o zonă gri. Haşurată. La propriu. O zonă inexistentă în tratatele de civilizaţie. O lume în afara lumii. O lume călcând legănat pe coji de seminţe. Şi burduşind buzunarele la spate.

Nelu Stratan - Da' trenul tuc tuc tuc

Ieslea de Crăciun

Krippe este Sfânta Iesle reconstruită în casele catolice din spaţiul germanic în preajma Sărbătorii Naşterii Domnului. Este o tradiţie veche, iar alcătuirea Ieslei se realizează atât individual, cât şi instituţionalizat. Componenţa scenei biblice variază de la persoană la persoană, singurele limite fiind impuse de imaginaţie. Mai jos câteva modele de Krippe din Innsbruck, de la cele cla la cele moderne.

Gheorghe Zamfir - Ave Maria

Piaţa de Crăciun din Salzburg

Christkindlmarkt din Salzburg, din Piaţa din jurul Domului

Nat King Cole - Adeste Fidelis

Salzburg

Când am plecat din Innsbruck, în zorii zilei, vremea se anunţa frumoasă. Apoi, cu câteva minute înainte de plecare, am văzut pe geam primii fulgi timizi şi nehotărâţi. La Kufstein (oraş la circa o oră de Innsbruck, supranumit şi „Perla Tirolului”) era deja iarnă în toată regula, cu un viscol ce reducea dramatic vizibilitatea. Pe şosea, o coadă incredibilă de tiruri (de circa 30 de kilometri, blocate între Germania şi Austria). În Bavaria, tot iarnă. Salzburgul ne-a întâmpinat cu ninsoare şi cu un ger cumplit. Dar asta nu împiedica miile de turişti să-şi vadă tacticos de treabă, să colinde străduţele strâmte medievale din centrul vechi, să viziteze orice poartă inscripţia „Mozart” (iar genialul compozitor - pe numele său complet de botez Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart - a încetat a mai fi marele muzician, devenind un brand care vinde. Iar „Mozart” este orice în Salzburg: bomboane, parfum, tone de suveniruri de prost gust, burgeri, hot-dogs, castane coapte, brazi de Crăciun – totul are supranumele de „Mozart”). Salzach-ul, râul care traversează oraşul, curgea plictisit, îngheţat la maluri. Salzburg-ul păstrează istoria, o fructifică, iar totul stă mărturie mândriei şi potenţei fostei regiuni independente, încorporată Austriei în 1803, apoi disputată între Bavaria şi Austria. Religia catolică joacă încă un rol determinant în viaţa oraşului, Domul din Salzburg, monumental, impunător, strivitor, cu o lungime de 101 metri, ridicat în stil baroc la începutul secolului al XVII-lea, are aspectul unei fortăreţe. Salzburg a fost unul dintre cele mai importante centre ale Contrareformei. Salzburg stârneşte curiozitatea şi celor care vor să pornească pe urmele reale ale familiei von Trapp din celebrul muzical The sound of music (1965), filmat în Salzburg şi în împrejurimi. Despre Piaţa de Crăciun din Salzburg, în postarea următoare.

Palatul Mirabell (ridicat în 1606), celebru prin grădinile sale (în fotografie, grădina principală)

Statuia lui Wolfgang Amadeus MozartCasa în care s-a născut Mozart, situată în centrul vechi, pe Getreidegasse, numărul 9
Casa în care s-a mutat Mozart, către vârsta adolescenţei, împreună cu familia

În fundal, fortăreaţa din Salzburg, una dintre cele mai mari din Europa (împreună cu bastioanele măsoară circa 14 000 de metri pătraţi). Construită în secolul al XI-lea, fortăreaţa Hohensalzburg este cetatea medievală cel mai bine păstrată din Europa şi locul cel mai vizitat din întreaga Austrie (după Viena), cu circa un milion de vizitatori anual.

Salzach, cel mai important afluent al Inn-uluiGetreidegasse, una din străzile medievale din centrul oraşului

Domul Din Salzburg, cu hramul sfinţilor Rupert şi Virgil

Alte Residenz, fostul palat arhiepiscopal şi princiar, atestat în 1120, refăcut în secolele următoare

Artă modernă în centrul vechiVarianta modernă a Pieta, aparţinând sculptoriţei de origine cehă Anna Chromy.

Wolfgang Amadeus Mozart - ''Piano Concerto No. 21 in C - Elvira Madigan''

Piaţa de Crăciun din Viena

Christkindlmarkt, Viena- 6 decembrie 2010

Andrea Jurgens -O Tannenbaum

Krampus

Data de 5 decembrie este dedicată în Tirol (ca în mai toată Austria, sudul Germania, părţi din Cehia şi Ungaria, nordul Italiei) lui Krampus, înfricoşătorul însoţitor al lui Moş Nicolae. Cu o figură înspăimântătoare, Krampus aduce „daruri” copiilor neascultători. La cei cuminţi vine Moş Nicolae. La începuturi, Krampus şi Moş Nicolae formau o „echipă”: Krampus era însoţitorul Moşului, dându-o o zdravănă mână de ajutor în dificila treabă a împărţirii darurilor (de aici şi denumirea de Knecht Nikolaus - Sluga Moşului Nicolae – pe care Krampus o are în unele părţi ale Germaniei). Abia la finalul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, Krampus a dvenit o figură de sine stătătoare, despărţindu-se de blajinul şi darnicul Moş. Costumaţia Krampus-ului cuprinde o blană de animal, o mască înfiorătoare, coarne, tălăngi ataşate in jurul brâului şi o lădiţă deschisă în spate (unde îi ia pe copiii neascultători). Cetele de Krampus colindă prin oraşe şi sate, lovind trecătorii cu mătura lor de nuiele sau cu biciul (lovituri aducătoare de noroc, zice-se). Pe unde trec, fac o gălăgie infernală, instaurând haosul. Oricât ar părea de ciudat, rolul Krampus-ilor este acela de alungare a spiritelor iernii (deşi suntem abia la începutul ei, nu?), de aducere a unei noi energii (mătura din dotare este un instrument magic de purificare spaţială şi personală extrem de familiar celor cu preocupări legate de magie sau de practicile „neopăgâne”). Mai jos sunt câteva fotografii şi filme producţie proprie de la „Alergarea Krampus-ilor” de la Igls, un sat extrem de cochet de lângă Innsbruck. Anul acesta au participat câteva mii de oameni la această manifestare tradiţională, pe lângă austrieci sosind autocare întregi cu italieni, australieni, ruşi, polonezi, francezi etc.