luni, 12 aprilie 2010

Chestionarul lui Proust (4)

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: sinceritatea, ca la orice om de altfel. Acum aş putea discuta pana se crapă tastatura ce înseamnă prieteni, criterii, clasificări şi tot nu aş ajunge nicăieri. Prieteni sunt cei care îţi rămân prieteni chiar şi atunci când tu nu le mai eşti prieten. Când, cu faţa întoarsă spre cioburi, inima ţi se preface în cioburi şi continui să zâmbeşti şi să strângi o mână caldă, chiar dacă a ta e rece. Prietenul e cel care îţi acceptă zâmbetul, fie el şi fals. Şi cam gata cu deplorabila filosofare melancolică.

Dar îţi voi spune, dragă cetitoriule, momente unice în viaţă, în care un om sau foarte mulţi oameni necunoscuţi îţi pot intra brusc în suflet, de parcă ar fi fost acolo de o viaţă. E vorba, iubite cetitor, de clipe de graţie, indiferent în ce domeniu s-ar manifesta ele. Că sunt de ordin mistic, religios, artistic sau de altă natură, ele există. Şi între ele nu sunt diferenţe ontologice.

Aşadar, preaiubite cetitor, era o duminică friguroasă, cu ceaţă: 5 noiembrie 1989. Vârsta subiectului: 11 ani. Poate că unii abia se născuseră de o zi, alţii tocmai treceau dincolo în acea duminică urâtă, aşa cum se întâmpla cu cineva de la un bloc vecin şi era lume atât de multă şi lumânările care ardeau la intrarea în imobil şi toate eşarfele negre şi batiste şi prosoape. 5 noiembrie 1989. Meci pe „Central”. A fost una dintre dăţile în care s-a scris istorie. Când am simţit pentru prima oară, copil fiind, că sistemul se clatină, că regimul nu e de neclintit, că există fisuri, există curaj. Că se poate.

Ne-am dus pe stadion de la ora 9 dimineaţa, deşi meciul era după-amiaza. La ora 9 erau deja câteva zeci de mii de oameni adunaţi în faţa „Centralului”. Pe maşini vedeam plăcuţe de înmatriculare din Argeş, Vâlcea, Satu-Mare, Mehedinţi, Olt, Gorj, Alba, Brăila, Giurgiu, Iaşi, Sibiu, vedeam autocare şi autobuze venite din Cluj, Teleorman, Ialomiţa, Constanţa, Buzău. Era meciul cu Dinamo. Era ceva în aer în toamna aceea. Şi parcă toţi simţeau. Practic, toată ţara era prezentă în Bănie să vadă meciul contra echipei ce reprezenta cel mai bine sistemul comunist, cu toate cutumele şi defectele sale: Dinamo, echipa Miliţiei.

50 000 de spectatori. Se rupea stadionul. Încă de două ori pe atâţia oameni au rămas la porţile stadionului, nemaiavând loc, totul fiind plin până la refuz. Era multă înfrigurare. Şi se simţea asta. Nu doar de la frigul de afară. Era ceva „în aer”. Încordare. Şi a venit minunea: golul „Piticului”,. Al lui Gigi Ciurea, care a marcat începutul sfârşitului pentru regimul ceauşist. Fără exagerare. La început, nu am înţeles că a fost gol: ţin minte exact drumul balonului până la genunchiul „Piticului”, apoi filmul s-a rupt. Am simţit cum se prăbuşeşte stadionul, senzaţia clară de prăbuşire şi, în acele secunde, în acele câteva clipe, am simţit cert cum 50 000 de oameni sunt toţi prietenii mei, parte din sufletul meu, eram cu toţii una. Şi era acel sentiment cert că toţi simţeau exact asta.

A fost 1-0 pentru Ştiinţa. Un lucru nemaiauzit în dictatura ceauşistă. Sfârşitul începea să se evadă. S-a lăsat cu demiteri printre generalii de Miliţie din Dolj, băieţii lui Cârţu au avut şi ei de suferit. Pentru prima oară, pe stadion, la 1-0 pentru Craiova, 50 000 de piepturi au început să strige la unison: „Moarte, Ceauşescu!”, „Ceauşescu, nu uita, / Va veni şi ziua ta!” , „Jos Ceauşescu!”. Mintea mea de copil rămăsese înmărmurită. Miliţia încerca să intervină şi ceva o oprea. Era, probabil, magnetismul unificat al acelor mase de oameni care îi împiedica pe miliţienii cu bastoane să intervină.

Tovarăşa profesoară, acesta a fost cel mai frumos moment din copilăria mea, până la evenimentele din 22 decembrie. Tovarăşa profesoară, am simţit atunci ce înseamnă un prieten. Unul singur făcut din zeci de mii de oameni. Sunt clipe unice, tovarăşa profesoară. Echivalente cu o revelaţie. Momente pe care, precucernice părinte, le poţi trăi şi pe băncile de lemn jegoase ale unui stadion, nu doar în strană sau în altar.

Următoarea întrebare: Principalul meu defect: înflăcărarea.



13 comentarii:

  1. Eterna Terra Novaaprilie 13, 2010

    Bravo, cumpanero! Am fost si eu la acel meci! Exact asta am simtit si eu. 29 noiembrie 1989 iti spune ceva?

    RăspundețiȘtergere
  2. Cam abrupta trecerea de la teatru la meciuri. de ce oare?

    RăspundețiȘtergere
  3. Alt Anonim (nu acelasi dinaintea mea)aprilie 14, 2010

    ca sa se mire anonimi ca tine, de aia!

    RăspundețiȘtergere
  4. @Eterna: cum sa nu? Era o zi urata de miercuri. Craiova a semnat o alta victorie gigantica, 2-1 contra Stelei, chiar la Bucuresti. Eveniment unic inainte de Revolutie.Partida nu a fost televizata, ascultam cu totii infrigurati la radio desfasurarea intalnirii. La pauza s-a intrat egal, 0-0. Imediat dupa reluarea partidei, Steaua a marcat (Balint). Apoi arbitrul acela Moroianu, o varza stricata, a acordat 11m Stelei, dar Fane Crisan a aparat. Celalalt Fane (Stoica) a egalat prin minutul 70, iar Bica (din pasa lui Gica Popescu)a pus bomboana pe coliva si Stiinta a plecat cu toate punctele. Un act inimaginabil de curaj, de cate ori marca Unievrsitatea auzeam intregul cartier cum urla, ascultand transmisia radio a meciului, se zguduiau blocurile de tipete, iar la finalul intalnirii parca era cutremur in Banie, atata bucurie era.
    @Anonim (cel dintai): Anonimul secund ti-a dat un raspuns mai mult decat pertinent.

    RăspundețiȘtergere
  5. O Anonima (dar cu totul alta decat cei doi dinaintea ei) :)))aprilie 14, 2010

    Barbatii...ce pot discuta ei in afara de fotbal?

    RăspundețiȘtergere
  6. Ce rau imi pare ca nu sunt si eu o anonima :)))))
    glumeam... Cred ca daca ai citi putin in spatele cuvintelor ai vedea ca e mai mult decat fotbal...e libertate LIBERTATEA care pe vremea "aceea" insemna mult...fotbalul era una din singurele bucurii care existau pe atunci...sau ma insel, Cosmin?

    RăspundețiȘtergere
  7. @Lost: da, ai vazut bine, ca de obicei. Fotbalul e doar un pretext aici. Ideea era cea a unor manifestari de libertate, intr-o epoca in care, aproape ca si acum (mai avem foarte putin si ajungem tot la dictatura de atunci, de fapt la una mult mai rea), asa ceva era de neimaginat. Plus la sentimentul spontan dezvoltat al unei unitati. Si tocmai asta spuneam: nu iti trebuie meditatii, initieri, locuri speciale: revelatiile se pot obtine oriunde, oricand. E vorba despre "acel" moment, cand se deschid cerurile.

    RăspundețiȘtergere
  8. se vede ca erai tanar pe vremea dictaturii comuniste! nu vad ce dictatura te impiedica acum sa scrii ce vrei pe acest blog, sa scrii/citesti ce vrei in ziare, sa vezi ce vrei la televizor, sa asculti ce vor unul si altul sa spuna pe la tv.pe atunci toate aceste lucruri erau interzise, iar momentul de care vorbesti tu a fost doar zile inaintea caderii comunismului, de asta s-a si intamplat, altfel erati tot stadionul la mititica.

    RăspundețiȘtergere
  9. @Anonim: Imi pare rau sa te contrazic: sa citesc ce vreau in ziare? Poate ce vrea Dictachioru'. Ce presa libera mai avem? Ziarele anti PDL au fost desfiintate, in marea lor majoritate, EVZ si RL sunt goarne de partid, ca si B1TV, TVR-ul va fi si el aservit. Au ramas Jurnalul si Antenele, cat vor mai fi si ele. Directorii institutiilor sunt toti pidilici, angajatii sunt obligati sa ingroase coloanele partidului de mase, la vot aceeasi angajati sunt scosi cu forta sa voteze portocala, tot pentru ca directorii sa nu-si piarda posturile. E un santaj nesimtit, cum nici partidul lui Nastase si Iliescu nu reusise sa faca. Opozitia e desfiintata, visul lui Nea Nicu Ceausescu si Carol al II-lea e pe cale sa fie depasit de pidilici. Asa-zisii patroni sunt si ei aserviti din plini puterii, pentru ca datorita magarilor din fruntea tarii isi fac toti afacerile frauduloase. Numai un neghiob nu vede ca suntem in plina dictatura prezidentiala. Ca sa poti accede intr-o functie, trebuie sa faci parte dintre oranjgutani. Nici macar la Ceausescu nu era atat de negru' dracu'. Scuze, da, am trait doar 11 ani intr-o dictatura si tocmai de aceea nu vreau sa ma reintorc in alta, unde toate scursurile au iesit in fata, numai pentru ca fac parte din tagma analfabetilor oranjgutani.

    RăspundețiȘtergere
  10. astept articolul despre inflacarare

    RăspundețiȘtergere
  11. Presa din Franta vorbeste de ceva vreme despre dictatura care se instaureaza in Romania, tragand semnale serioase de alarma si vorbind despre toate acestea in termeni deloc elogiosi. Inteleg de la prietenii ramasi in Romania ca in tara nu se spune nimic despre ecourile in presa franceza ale dictaturii basesciene. Romanii sunt tinuti in mizeria necunostintei, mai rau ca in epoca Ceausescu. Numai cine mai are ceva minte in cap si nu se uita doar la B1TV (imposibil acest post, e pentru cretini!)mai deschide cate o pagina de net (cata vreme va mai fi posibil si acest lucru, pana nu vor intra in vigoare vehiculatele restrictii de accesare a web-ului) si vede la altii care e realitatea din tara proprie.

    RăspundețiȘtergere
  12. B1tv se prinde in Franta?
    eu sunt ala injuratu'. de fapt voiam sa spun ca exista mai multe forme de exprimare a dictaturii. una e sa se planga toata lumea ca e dictatura, prin ziare, pe al tv, prin piata, pe bloguri si sa nu ti se intample nimic, dar chiar nimic. asta e o dictatura alba, in care crezi, sau nu crezi, ce spun unii sau altii. si cu totul altceva e sa nu existe absolut nici o posibilitate de exprimare a dezacordului cu centrul, pentru ca se poate sa nu-ti mai vezi familia multi ani.asta e dictatura neagra. cine nu a trecut prin a doua, poate sa zburde prin prima plin de frustrari pe care, de fapt, nu le are decat la modul ipotetic. si e greu sa-ti fie frica ipotetic.

    RăspundețiȘtergere