Ploaie într-o altă lună decât cea a lui marte

Blogul trebuie hrănit, altfel moare. Tre’ să ai grijă de el, să-l mângâi (virtual), altfel se ofileşte. E ca un tamagotchi. Trebuia de ceva vreme să îmi continui periplul prin personalitatea mea şi să vorbesc despre înflăcărare în cadrul chestionarului Proust. Dar nu am chef. Fiindcă azi a bătut vântul şi a plouat şi m-am amăgit, fie şi pentru o frântură de clipă, că se apropie toamna, nu imunda vară. Pastişa la realitate poate fi uneori din cale afară de plauzibilă. Până când ajungi să te complaci. Ucigaşii de cuvinte şi cititorii din colţul buzelor. Gândurile sunt nişte micuţi tamagotchi. Las’ să fie acolo, în lumea lor.

Lăsam ploaia să execute un dans pe mine (intenţionat am lăsat fraza aceasta atât de savantă şi de fadă, în acelaşi timp, preţioasă şi nulă în privinţa conţinutului) şi mă gândeam, Dumnezeu ştie de ce, în ordine, la următoarele: 1. la scaunul dintr-una din curţile interioare ale Universităţii, pe care l-am pozat cu telefonul mobil acum câteva săptămâni (şi, într-o bună zi, o să vi-l şi arăt). Un scaun rupt, singur. Mă gândeam dacă nu i-o fi frig, ca unui câine rebegit în ploaia aceasta; 2. la Mititelu (cretinul cu echipa de fotbal); 3. la Windows 7; 4. la un plic (un plic oarecare, nu unul anume, nu contează culoarea, sau mărimea, un plic. Plicul per se, wow, cum sună! Plicul kantian!); 5. la vulcanul din Islanda; 6. la Oltchim (echipa de handbal feminin); 7. la doamna Nela, de la Agro. 8. la Sf. Anton de Padova

Şi, dacă aş fi văzut mai devreme faza, m-aş fi gândit şi la o pălărie. Ca un grup statuar rezistăm inocenţi şi incomod la coada creată la Oficiul Poştal de la „Jiul”. Un domn în vârstă insistă să achite o factură Digi, care nu se poate plăti la Poştă. Explicaţiile funcţionarei sunt total zadarnice. În fapt, omul nu ştie sigur dacă are televiziune prin cablu, sau antenă digitală. „Aveţi antenă parabolică şi receiver?”. „Habar n-am”, răspunde candid bătrânul. La unul dintre multele capete ale răbdării, funcţionara utilizează o ultimă argumentaţie care să-i faciliteze identificarea: „Aveţi cablu sau pălărie?”. Domnul, luminat la chip şi iluminat în gânduri, dezlegând, într-un final, misterul face un gest de adâncă reverenţă şi cu o mişcare largă îşi dă jos pălăria din cap: „Domniţă, pălărie! Am pălărie! Nu plec niciodată din casă fără pălărie!”. Funcţionara cedează şi izbucneşte într-un râs isteric, nervos, acoperit de hohotele celor aflaţi la coadă.

M-aş fi putut gândi şi la o pălărie dacă aş fi ştiut că vine toamna şi că aceasta nu este doar o ploaie trecătoare…