Hotarele limbii - hotarele lumii

În arhivele din Innsbruck descopăr un document interesant. Prin secolul al 17-lea, în Steiermark, negustorul de minereu de fier Ignatius (probabil varianta latinizată a unui Ignaz) se decide să-şi extindă veniturile. Drept urmare, încarcă 40 de care (un număr absolut fabulos la vremea respectivă) cu minereu de fier şi pleacă spre Polonia de astăzi, unde, auzise el, ar obţine un preţ mult mai bun decât se oferea în zona austriacă pentru marfa sa. Drumul e lung, Ignatius este escortat de circa 100 de slujitori, care aveau şi misiunea de a apăra preţioasa încărcătură. Trec luni de zile anevoioase pentru convoiul negustorului. Abia ajuns în zona Cehiei de astăzi, Ignatius ia decizia uluitoare de a se întoarce în Stiria natală. Cu marfa nevândută, cu peste 30 de oameni morţi pe drum în diverse împrejurări, Ignaz ajunge acasă şi, până îşi va da obştescul sfârşit, nu va sufla o vorbă despre motivele care l-au determinat să facă brusc cale întoarsă. Paguba pe care i-o produce această întoarcere este imensă, îi trebuie cam un deceniu să-şi revină din punct de vedere financiar.

La moarte îi lasă fiului său un lung manuscris care, pe lângă multe şi plictisitoare indicaţii privind administrarea afacerii, conţine şi dezvăluirea motivului întoarcerii precipitate din urmă cu ani buni. Ignatius nu ieşise niciodată din graniţele ţării sale. Ajuns pe teritoriul actualei Cehii, are de-a face cu oameni care nu-i ştiu limba sa maternă. Nici el nu înţelege ce vorbesc ei. Se îngrozeşte. Îi lasă scris fiului: „Să nu treci niciodată graniţa. Acolo nu trăiesc oameni!”

Fruntariile limbii au fost adesea sinonime în istoria umanităţii cu hotarele civilizaţiei. Cine nu-mi vorbeşte limba, acela nu-i om. Omul se defineşte prin limba sa. Aici se face joncţiunea cu teoriile cognitiviste moderne, conform cărora limba influenţează realitatea. Limba a fost şi este resimţită acut ca fiind unul dintre cei mai importanţi factori identitari (dacă nu cel mai important). Identitatea şi lumea mea nu ajung dincolo de limitele propriei mele limbi. Eu sunt eu atâta timp cât mă fac înţeles şi cât timp îl înţeleg pe celălalt. În Antichitate, „barbaros” erau numiţi de greci cei care „bolboroseau”, vorbeau o limbă neînţeleasă lor, nu cunoşteau o limbă elevată, precum elina. Barbarilor le erau atribuite toate epitetele lipsei de civilizaţie, erau „scursurile”, ca să o spunem mai pe şleau. Totul pornind nu de la elemente ale civilizaţiei materiale sau spirituale, ci de la faptul că nu cunoşteau limba. Pentru Ignatius, om simplu, cei care nu-i vorbesc limba nu sunt nici măcar indivizi care cumulează toate trăsăturile abominabile, ca barbarii, ci, pur şi simplu, nu sunt oameni. Sunt orice altceva. De aceea, zona aceasta necunoscută şi dez-umanizată este absolut de evitat de către urmaşi.

Fiecare popor se definea în funcţie de altul mai întâi prin diferenţele lingvistice, apoi pe baza altor deosebiri. Cele mai importante graniţe nu erau cele politico-administrative, ci cele lingvistice. Sau, cum spunea Wittgenstein: „Die Grenzen meiner Sprache sind die Grenzen meiner Welt” („Hotarele limbii mele sunt hotarele lumii mele.”)

enigma - the language of sound