"Inception" în variantă manga?

Nici pe departe. Sucker Punch e o surpriză extraordinară pentru mine. Deja filmul, lansat abia de câteva zile, a declanşat interminabile polemici virulente pe net. În general, este vorba, grosso modo, de două categorii: unii adoră filmul, alţii îl consideră prea slab. A doua categorie trece pelicula în capitolul efecte spectaculoase, manga, jocuri pe calculator.

Filmul e de mare efect, merge pe structura Inception, dar mult mai dramatic, fiindcă aici este vorba despre crearea altei realităţi ca nevoie obstinată de evadare, de substituire a uneia înfiorătoare. Regizorul Zack Snyder joacă pe planuri mari, derulează mecanismului realităţii create din realitatea creată. Şi aici intervin efectele speciale, făcute intenţionat (subliniez, intenţionat) după modelul jocurilor de PC. Metamorfozarea în personaje manga de tip RPG are substanţă, nu e gratuită. Nu am putut să nu remarc mereu atemporalitatea apocaliptică în care sunt inserate aventurile fetelor, o atemporalitate cu referinţe care te momeşte s-o plasezi, s-o contextualizezi, dar care îţi scapă mereu printre degete. O realitate proliferantă, fireşte, la final, efectul fiind de profundă dereglare a receptării privitorului.

Aceia care au priceput dina cest film doar fustiţe, chiloţei, manga, fete frumoase şi-au pierdut timpul de pomană. Mulţi contestatari acerbi ai lui Sucker Punch se declarau scârbiţi de faptul că, prin oricâte aventuri ar trece Baby Doll, nu păţeşte nimic, e mereu teafără şi nevătămată, face acrobaţii neverosimile. Aici e unul dintre punctele de forţă ale filmului: în realitatea pe care ţi-o creezi şi în care eşti personajul central, nu ţi se poate întâmpla nimic. Orice presupusă „defecţiune”, care se soldează cu daune la adresa creatorului acelei realităţi, se remediază prin „ieşire”, prin aruncarea în altă realitate (cine ştie dacă aceea e cea reală, asta n-o putem şti niciodată, la fel cum sintagma de „realitate reală” e atât de comică şi inadecvată…). În realitatea ta, eşti Dumnezeu, eşti Creatorul, ai toată puterea şi controlul, legile aşa-zis obiective dispar în faţa celor profund intime, subiective.

Sucker Punch este revelaţia primăverii pentru mine. Un film despre puterea minţii de a te elibera, despre capacitatea de sacrificiu, despre încredere şi forţa de a transcende, despre artă ca soteriologie (de ce nu? Şi aici mă refer la catharsisul dansului, cu arhetipuri generante şi reproductive în toate realităţile create). Un film care naşte întrebări şi care, în ciuda dramatismului uneori greu digerabil, e dătător de speranţă. Emily Browning, în ciuda tinereţii, este într-un rol formidabil, la fel şi Carla Cugino (dna. Gorski), Abbie Cornish (Sweet Pea), Jena Malone (Rocket), Oscar Isaac (Blue), Vanessa Hudgens (Blondie). Şi nu în ultimul rând, sound-track-ul este uluitor, o delectare pentru cei care se pricep cu adevărat la muzică, o coloană sonoră fabuloasă (Emily Browning însăşi are două interpretări de excepţie: Sweet dreams – într-o manieră deosebită, ce rămâne undeva în meandrele creierului - şi Where is my mind?, cea din urmă împreună cu Yoav).