joi, 9 august 2012

Despre Olimpiadă, cum altfel?


Trebuie să mă conformez trendului şi să scriu şi eu ceva despre Jocurile Olimpice de la Londra. Fiindcă au declanşat o nebunie generală, toată lumea scrie, se pricepe, e cuprinsă de febra bla-bla-urilor pe marginea a ceea ce se petrece prin capitala Angliei. Jurnaliştii ce relatează despre Olimpiadă se împart în două categorii total opuse: unii scriu despre cum o halterofilă s-a pişat pe ea când a ridicat nu ştiu câte kilograme, iar o atletă şi-a dat jos chiloţii pe pistă, fiindcă trebuia să se schimbe pentru cursă. Sunt cazurile de celenterate jurnalistice, fără a merita să fie băgate în seamă. Cealaltă categorie este elaborată, nene, e cultă, e metaforică, încearcă să găsească înţelesuri sublime, nirvanice aproape în gesturile sportivilor, caută înţelesurile absconse ale lumii într-un firesc care trebuie remarcat, dar nu ridicat la nivel absolut. Ei văd esenţe ale unei noi umanităţi în cutare sau cutare comportament, au revelaţii pe bandă rulantă la fiecare pas al atleţilor, salt al gimnastelor. Mi se pare la fel de abominabilă şi această a doua categorie jurnalistică. Dacă am ajuns să ne extaziem în faţa normalului, înseamnă că vieţile noastre şubrede sunt grav private de orice urmă de firesc.
Prima Olimpiadă de vară pe care mi-o amintesc este cea de la Los Angeles, din 1984. Aveam 6 ani şi pe ecranul alb-negru al televizorului Sirius, Carl Lewis devenea cel mai rapid om de pe planetă şi obţinea patru medalii de aur, fetele noastre de la gimnastică, în frunte cu Cati Szabo, Simona Păucă, Lavinia Agache arestau medaliile, Patzaichin şi Simionov erau maeştri ai caiacului, Maricica Puică, Doina Melinte, Anişoara Cuşmir alergau mai ceva ca etiopienii de acum, Nicu Vlad era un Atlas ce se juca lejer cu greutăţile, Mary Lou Retton devenea prima gimnastă ce se băga în afacerea est-europeană şi cucerea aurul la individual compus (enervantă fiinţă, cum nu făcea ea vreun pas înapoi după sărituri, trosneau podelele sub ea, dar rămânea înfiptă acolo unde ateriza, de parcă îi creşteau instantaneu rădăcini). România termina pe locul al doilea, după Statele Unite, ca număr de medalii (trebuie spus că URSS şi alte state comuniste au boicotat aceste Jocuri olimpice).
Ceea ce mi-a rămas mie fixat în creier din toate Olimpiadele de vară, ca pe un pin-up wall, este o fază de la Barcelona, 1992. Banală. Ultima cursă a unui alergător italian, Salvatore Antibo. Participase şi la Los Angeles, în 1984, şi la Seul, în 1988. Simpatic, arţăgos, necanonic, alergător la 5000 şi 10 000 de metri. Cu un an înainte, la Mondialele de la Tokio, Antibo a făcut o cursă ce a zguduit lumea: după ce a condus aproape întreaga distanţă de 10 000 de metri, a pierdut în faţa lui Tanui (parcă), terminând ultimul cursa. Se spune că a avut fie o criză de amnezie, ori una atipică de epilepsie. Cert e că nu şi-a mai dat seama unde se află şi ce face. După ce a învins etiopienii, Antibo a pierdut războiul cu un adversar nescontat: cu el însuşi.

Muse - Survival
   
  

2 comentarii:

  1. Se pare că ai ceva experienţă în ceea ce priveşte JO.
    Mda, mă abţin anul ăsta. Ai punctat foarte bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ceea ce parea firesc odata acum nu pare si viceversa. S-acum revad cursa lui Ben Johnson din finala de 100 metri de la Seul.

    RăspundețiȘtergere