Despre instituţii şi manageri

Orice instituţie începe de la intrare. Iar primele impresii sunt decisive, în orice interacţiune. Orice occidental îţi va spune că întregul este făcut din detalii şi că ansamblul stă în particular. Aceasta este educaţia lor. De aici şi atenţia acordată de ei (de neînţeles pentru mioritici) detaliului.

Cred că cea mai ingrată funcţie este aceea de manager. Indiferent că este vorba despre o instituţie publică, ori privată. Responsabilităţile sunt enorme, iar consumul de energie, timp şi nervi nu sunt sigur dacă se compensează benefic întotdeauna. Managerul unei instituţii este omul cel mai vizibil. Mai pe româneşte, omul în capul căruia se sparg toate. În instituţia unde lucrez, de exemplu, orice mizerie de pe holuri nu le este imputată femeilor de serviciu, ci decanului, respectiv rectorului. Orice neajuns devine, inductiv, culpa unui şef. Este adevărat, lucrurile bune, în mentalul colectiv, nu li se mai datorează managerilor, ci se transformă în laudă individuală.

Scriu aceste câteva rânduri lămuritoare, pentru cei câţiva care au înţeles în mod eronat, din postarea mea precedentă, că aş avea ceva personal cu directorul Teatrului Naţional din Craiova „Marin Sorescu”. (Trec sub tăcere zecile de mailuri entuziaste pe care le-am primit, de la cunoscuţi, ori de la necunoscuţi care se simţeau oarecum răzbunaţi). Nu este o vendeta. Faptul că am pomenit numele domnului director de câteva ori, alături de cel al Teatrului Naţional se datorează faptului că cele două au ajuns să formeze o entitate nu doar lingvistică de sine stătătoare. Pe orice afiş, făcut cu orice ocazie, în orice menţiune efectuată, după numele Teatrului apare, de fiecare dată, în paranteză: director Mircea Cornişteanu. Şi, dacă această osmoză, această simbioză oarecum pretabilă psihanalizei funcţionează perfect la bine, atunci trebuie să funcţioneze şi la greu. E ca în căsnicie, nu? Teatrul Naţional Craiova şi necesara paranteză (director Mircea Cornişteanu) au devenit, pentru oraşul în care trăiesc, pentru zona Olteniei, dar şi pe plan naţional şi internaţional, un brand (probabil brandul care ar şi trebui exploatat, valorificat şi susţinut cel mai mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Un brand, cât ar fi el de brand, are şi părţile sale mai puţin finisate, uneori. Nu îi faci vreun serviciu trecându-le sub tăcere.

Legarea indisolubilă a numelui propriu de un brand presupune responsabilităţi infinit sporite. Şi consecinţe de tras şi la bine, şi la mai puţin bine.

Orice instituţie presupune un sistem de vase comunicante, legate intrinsec, de la cel mai mic ax, până în vârful piramidei. Bucuriile şi necazurile se distribuie şi se împart direct proporţional. Şi orice instituţie începe de la poartă. La fel cum fiecare ţară începe de la aeroport.