Unde se termină Faust şi de unde începe Prospero

Este şi nu este bine venită o piesă a lui Purcărete pe scena Naţionalului craiovean. Este bine venită pentru că mai avem ocazia să i vedem teatru. În rest, după astfel de piese, ar fi necesară punerea lacătului pe Teatrul „Marin Sorescu”, pentru că discrepanţa dintre piesele lui Silviu Purcărete şi mizilicul servit în rest pe post de „stagiune” e atât de mare, încât o ultimă fărâmă de bun simţ care mi-a mai rămas mă împiedică s-o descriu aşa cum s-ar cuveni.

Dincolo de jocul excelent al lui Sorin Leoveanu (Miranda / Caliban) şi al lui Ilie Gheorghe (Prospero), secondaţi bine de restul trupei, motivant la Purcărete rămâne spaţiul scenic, autonom, care se joacă pe sine însuşi, autoreflexiv, autogenerant, el însuşi personaj. Un spaţiu care dispune eroii, devenind sinonim cu însăşi viaţa şi cu mecanismele sale de certificare şi de abducţie. Lumea /spaţiu e proliferantă, polistratificată, planurile îşi modifică din mers ontologia. Totdeauna am admirat ceea ce ştie sa facă Purcărete cu spaţiul. Axele spaţiale din O furtună intuiesc teroarea intrinsecă sufletului, o scot la suprafaţă, o potenţează. Şi încearcă s-o rezolve cathartic. Încearcă în sensul că oferă premisele pentru aşa ceva. Restul, e treaba privitorului, dacă se poate purifica, sau ba. Ritmic prin umplerea, dispariţia, absorbţia şi transformarea imprimată eroilor, spaţiul devine o proiecţie a unui subconştient pulverizat de dihotomia creator-creatură, nicicând rezolvată sau măcar atrasă către calea unei soluţii de acceptare. Şi încă o dihotomie care calibrează intens conflictul: cea între natură şi civilizaţie, între a stăpâni natura prin raţiunea actanţială şi a trăi „inconştient” starea paradisiacă.

În rest, Purcărete l-a construit pe Prospero poate puţin prea faustic, Ariel, spirit al aerului, devine un Mefistofel în O furtună, translează categoriile. Revenind la Faust, sunt suficiente scene în camera-lume a lui Prospero în care Purcărete chiar reuşeşte să lovească puternic pe partea de impresie, de emoţie, aducând foarte sugestiv imaginea de Hexenküche sau de Walpurgisnacht. Avem regizor, avem piesă, avem coloană sonoră, avem actori care joacă, avem spaţiu al convenţiei. 

Distribuţia: 
Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu, Valentin Mihali, Romaniţa Ionescu,Adrian Andone, Angel Rababoc, Constantin Cicort, Nicolae Poghirc, Cătălin Băicuș, George Albert Costea, Mircea Tudosă, Iulia Lazăr, Iulia Colan, Petra Zurba, Monica Ardeleanu. 

Regia: Silviu Purcărete

 
Adaptare: Silviu Purcărete, după traducerile lui G. Volceanov, L. Leviţchi, Ioana Ieronim, David Esrig, ale regizorului însuşi
Scenografie: Dragoş Buhagiar 

Muzica: Vasile Şirli 

Sisi: foaie verde de bostan / o prinţesă şi-un cioban

Partea cea mai rea în cadrul lansărilor de carte e că te vezi cu oameni. Partea cu adevărat rea, maximul posibil, e când prezinţi o carte sau, şi mai şi, o lansezi pe a ta. Azi m-a ferit Sfântul de una dintre cele două posturi, aşa că doar am luat loc cuminte în rândurile publicului auditor cu luare aminte. Efort mult prea mare şi aşa.

Şi, în invazia de după lansare, se apropie de mine dumnealui, dânsul, el, domnul respectiv care mi se adresează cu „domnu’ Cosmin” (deşi eu nu-l cunosc, dar deh, asta e, plătesc preţul celebrităţii mele absolute), fapt care îmi câştigă iremediabil atenţia, dar nu faţă de el, ci faţă de menajarea neuronilor mei. Şi îmi vorbeşte de un tânăr autor (după ce l-am zărit pe împricinat am realizat cât de relativă este chestiunea cu tinereţea şi bătrâneţea), deosebit de promiţător bla bla bla. Care scrisese o monografie a unei localităţi (aşa că, de unde până unde, legătura cu mine, sau cu zona mea de interes?). Informaţiile curg şuvoaie peste mine, în vreme ce, scârbit de soarele de afară, de secătura de primăvară care iarăşi se pregăteşte să-şi facă apariţia prin peisaj, căutam disperat strategii de obliterare cât mai politicoasă dintr-un peisaj literar third hand.

Partea cea mai bună atunci când te întâlneşti cu oamenii e că afli „neşte” chestii tari de tot, fără de care, cel puţin în viaţa asta, n-ai prea mai reuşi să vieţuieşti. De pildă, antenele mele se centrează brusc spre emitentul înflăcărat, atunci când aud numele Sisi. Care a fost şi prin Herculane (fapt ştiut, de altfel). Şi nu numai că a fost prinţesa pe la Băi, dar cică a mai şi găsit un cioban român vorbitor de germană (dovadă peremptorie a gradului de civilitate a unui neam aflat acum în pragul colapsului cultural). Cu respectivul cioban, Sisi ar fi avut şi o aventură. Erotism pur. Prinţesa austriacă i-ar fi dat păstorului un inel (probabil mulţumită de prestaţia voinicului), ce ar fi fost găsit acum de „junele” autor la descendenţii ciobăneşti. Aaa, şi nu e gata: ciobanul s-ar fi dus să se spovedească la popă după aventura cu Sisi (eu, mai degrabă, l-aş bănui că s-a dus să se laude, în fapt, avea cu ce, mă, avea cu ce), iar preotul l-ar fi întrebat: „Dânsei i-a plăcut?”; „Da, părinte!” „Ei, atunci se iartă!”. Din toată povestea, cel mai mult îmi place, aţi ghicit, popa! Şi plurilingvismul ciobanului!

Am fost pe urmele prinţesei Elisabeth von Österreich-Ungarn prin Germania (pe Ludwigstraße, în München, acolo unde s-a născut), apoi prin Viena, în Italia, (la Meran). La doi paşi de mine, la Herculane, n-o căutasem pe Sisi. Totuşi, cred că e prima şi singura dată în istorie, când le-am tras-o şi noi zdravăn austriecilor!

O să mă mai duc când sunt lansări de carte!

The road to awe

Ochii se deschid când se topeşte zăpada. Măruntaiele pământului şi visele din parcuri. Oamenii se plimbă prin parcuri. Aleargă prin ei şi gâfâie. Trag aer în măduvă şi au impresia că aleargă prin parcuri şi că se unduiesc pe simfonia aerului expirat.

Mersul pe sub paşi. Ochii aruncaţi printre coastele rupte ale lumii. Echilibristica pe urmele paşilor de ieri. Iadul verde de sub capitularea zăpezii.

Noi vedem. Voi vedeaţi. Ei. Cu ei este altă poveste. Ei se cunosc din alte parcuri. De demult. Eu voi vedea. Prin tine şi dincolo de tine. Doar zăpada în lacrimi. Tu vezi. El văzuse. Cu ochii câinelui văzuse, cu botul câinelui văzuse.

Când mor, câinii pun urechea stângă pe pământ şi ascultă cu luare aminte. Ascultă urmele de oase îngropate de ei cândva în glie. Urmele de soare. Apoi, scâncesc uşor şi înoată prin pământ. Şi e gata.

Death is the road to awe.

Când mor, parcurile se retrag în ochi. Ochii se fac verzi. O lacrimă subţire şi e gata.

Death is the road through the green mile.

 

Clint Mansell- Death is the Road to Awe
   

Ultima secundă. Constatare: singur

„Prea mult Rourke şi prea puţin Aronofski”, scria cineva despre The wrestler. E mai mult Aronofski decât se poate surprinde la o primă privire. E foarte mult. Aronofski cel adevărat, cu toate mecanismele lui de sublicitare a lumii, se vede în interstiţiile ce iau naştere în palierele evenimenţiale ale peliculei. The wrestler impresionează, fără îndoială, şi prin prestaţia lui Mickey Rourke (care, în sfârşit, mi-a plăcut), care e întruchiparea vie a conştiinţei că a ajuns „o bucată de carne stricată”. Tipică pentru personajele lui Darren Aronofski este tocmai conştientizarea care declanşează criza şi extincţia.

Ce-ţi mai rămâne atunci când vezi că toate cotloanele din viaţa ta sunt goale? Saltul în gol. Ca ultim gest. Ca incizie mundană. Nici măcar ca regăsire de sine. Ca potenţare a vidului. Moartea nici măcar ca urlet. Saltul în gol ca o gură aprioric încremenită (Requiem for a dream are acelaşi tipar al absenţei crude a oricărei soteriologii).

Ce faci atunci când soseşte cea din urmă clipă a Terrei? Când Apocalipsa bate la uşă? Te ascunzi într-un cort iluzoriu, fără nicio pânză. Într-un cadru care ar ţine loc de cort. Şi aştepţi inevitabilul. În clipa finală, descoperi că eşti singur. Şi că orice adăpost ţi-ai fi creat în timpul vieţii, din orice material ar fi el (religios, social, filosofic, esoteric etc.) este doar o ramă insuficientă, capabilă doar să-ţi potenţeze angoasele. Cam aceasta ar fi, rezumată la maxim, ideea din pelicula lui Lars von Trier, Melancholia (pentru mine, de departe cel mai bun film al anului trecut).

În astfel de puncte se întâlnesc The wrestler şi Melancholia. Fie că este sfârşitul individului, sau cel planetar, golul, singurătatea, iluzia unui adăpost devin factorii-cheie ai morţii ca definitivare a lipsei de sens.

Ce faci atunci când arunci o ultimă privire prin viaţa ta şi vezi toate fantele care ar putea să disipeze absurdul pustii? Ieşi din corzi. Te urci pe ele. Şi te arunci în gol cu lumea-n piept. Şi nu mai urmează nimic.

Clint Mansell - Stay With Me
   

Love Rboy

O mare problemă cu filmele româneşti, fie că sunt ele de dinainte de Revoluţie, fie de după: sonorul. Încă nu am văzut film românesc cu o sonorizare măcar acceptabilă. Hiba e aceeaşi, de fiecare dată: vocile actorilor se aud ca naiba, în vreme ce zgomotul ambiental e mult prea tare. Ca să poţi vedea în condiţii cât de cât normale o producţie românească, trebuie să prestezi continuu cu degeţelele pe telecomandă, într-o fină baleiere pe tastele sonorului, dând când foarte tare (când grăiesc actorii), fie foarte încet (când izbucnesc muzica, sau ambientalul). În fine, cât de bun ar fi un film, dacă sonorul e dezastru, îmi scade vertiginos orice urmă de bunăvoinţă faţă de el. Introduceţi subtitrare în română pentru filmele româneşti, să pot închide sonorul şi să le privesc liniştit!

Iar Loverboy (2011), pe lângă neajunsul sonorizării, e un film care, mie  personal, era să-mi provoace fractură mandibulară de la atâta căscat. Pe cât îmi plăcuse regia lui Mitulescu în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (după mine, unul dintre filmele româneşti din top 10 al producţiilor autohtone ever), pe atât de mult m-a scârbit aici. Idee banală, diluare excesivă, replici ce se voiau profunde, dar care frizau înţelepciunea de mahala şi un joc al actorilor….Dumnezeule mare şi milos! Eu rămân la ideea că avem actori de teatru (buni), dar n-avem nici măcar un actor de film. Toţi actorii care joacă în filmele româneşti se simt ca pe scenă, se percepe asta în rigiditate, în scandarea replicilor, în artificialitatea hiperbolizată şi nefirească a gesturilor. Se chinuiesc actorii noştri în filme, nu joacă! Când simt camera pe ei, se transformă brusc: înţepenesc, înlemnesc, devin rigizi şi lipsiţi de orice urmă de naturaleţe.

Deci: pentru mine, Loverboy = jenant. Nu-l recomand nici celor mai odioşi duşmani. Eu când vreau să fluier, fluier parcă a mai avut ceva zvâc, era şi acţiunea mai concentrată (atât temporal, cât şi spaţial), evenimentele luau naştere din tensiune. Mă rog, pelicula se scotea onorabil. În Loverboy, Piştereanu e afectat nevoie mare, deh, e vedetă, are alura şi dicţia lui Cristi Chivu, ceea ce, în combinaţia cu sonorizarea execrabilă, dau un fiasco enervant. I-am văzut şi pe Remus Mărgineanu într-un rolişor (nu pricep de ce s-o fi băgat, mă rog, e opţiunea lui) şi pe Ion Besoiu (pe post de bunic, jucând excelent un rol mic, dar dificil, un rol mut, făcut din gesturi, din umbre şi reflexii).

Am pierdut 90 de minute cu o prostie de film. 

Apoi m-am uitat la Vitali Klitschko vs. Derek Chisora şi l-am urât pe uriaşul ucrainean că m-a făcut să aştept 12 runde să-l învingă pe păcăliciul naturalizat britanic.

Hai la "comferinţă"!

Eu n-am răbdare (nici timp, nici nervi suficienţi) să mă uit la posturile tv naţionale, darămite la cele locale. Pe ultimele intru doar când zappez seara şi nu zăbovesc mai mult de câteva secunde. Unul dintre aceste posturi craiovene tembele se numeşte GTV, condus de finul lui Dan Diaconescu-OTV. Postul e un fel de OTV mai mic, mai rudimendar şi mai cretinoid (dacă se poate imagina aşa ceva). Când trec peste el prin zapping, văd titluri desprinse parcă din manualul „Cum să ajungi un imbecil perfect”. Aseară, la zapping, observ pe ecran titlul din poza de mai jos. Mă întreb dacă pseudojurnaliştii acestui post tv de bloc (fără glumă, la propriu), din categoria celor cu regia de emisie in debara, au habar de ceea ce înseamnă limba română. „Comferinţa” PD-L este, probabil, din aceeaşi familie cu alte cuvinte cu grafie identică, gen „comfort”, „comfigura”, „comfecţii”, „comfidenţial”, „comferenţiar”.

Friday I'm in love, iar lunea mi se cer bani

Luni a fost o zi în care mi s-au cerut bani. Bani în plus. Nu ştiu dacă e o regulă pentru ziua de luni. Mie aşa mi s-a întâmplat.

1. Taxi

„Dă şi tu cinci lei în plus că te-am cules de pe stradă!” zice şoferul burtos, care, privindu-mă pe jumătate întors, se lăfăia pe ambele scaune din faţă, puternic date în spate. Paranteză: sunt înnebunit după şoferii de taxi care îşi aruncă scaunele în spate, iar clientul stă chircit, schimonosit, chinuit ca toţi dracii. Îi ador, le-aş da şi un premiu. Cu toată forţa în cap l-aş da! Am închis paranteza.

Mai devreme în dimineaţa respectivă: Niciun taxi nu vine la comandă. Alte firme nu răspund la telefon. E luni, e dimineaţă, e prima oră, e frig, e zăpadă. Toate eforturile, inutile. Niciun taxi.

Un pic mai târziu în dimineaţa respectivă: plec pe jos să găsesc un taxi într-una din staţiile din apropiere. Fără succes. Staţiile, goale.

Ulterior: plec de nebun pe stradă, să găsesc un taxi. Dat din mâini, semne. Geaba. Noroc că trece individul burtos fără pasageri şi mă ia. E puţin cam târziu şi nu-i frumos să-i laşi pe copii să aştepte când au examen.

Revenim: „Te-am cules de pe stradă.” Zice el şi îndată mă simt ca unul dintre homeleşii adunaţi de prin cartoane de vreun binefăcător. „Şi am mai pus şi ceasu’, adică puteam să nu-l pun.” Zice burta care se lăfăieşte pe scaune. „Deci dă şi tu cinci lei în plus.” „Nu vă dau nimic. Nu dau când mi se cere.” „Atunci o să te blestem!”, spune osânza întoarsă acum complet spre mine, atârnând peste scaune. „Aoleu”, îi spun „păi nu-i frumos ce faceţi.” „Frumos, nefrumos, asta e. Eu te blestem, dacă nu-mi dai. Auzişi?” „De auzit, auzii. Dar tot nu-i frumos şi nici nu dau.” „Bă, treaba ta, îţi zic că te blestem. Şi se prinde, să vezi tu, mereu se prinde, pe cuvântul meu!” „Aoleu”, zic, „nici asta nu-i frumos.” „Bă, ştii cum se prinde de la mine? Treaba ta!”. Treaba mea. Plătesc (fără cei cinci lei în plus ceruţi). Cobor. Până să închid portiera, mă aplec spre blestemător şi îi şoptesc cu toată suavitatea de care sunt în stare: „Dacă nu mi-ai fi cerut cinci lei, îţi lăsam eu zece. Păcat!” Văd cum i se bulbucă ochii şi mi-e teamă să nu-i sară cumva din orbite, aşa că plec spre Universitate.

2. Tonomatul

Pe holurile Universităţii există nişte automate de unde poţi servi, contra unor sume modice, Pischwasser cu diferite denumiri: cafea, ceai, cappuccino, mokaccino şi alte spălături de vase. Majoritatea covârşitoare numeşte aceste automate „tonomate”. Trec spre Secretariat. În drumul meu, un astfel de automat. La automat, el. Tipul. Prototipul studentului de tip nou. Se întoarce brusc spre mine şi, fiind singura persoană de pe hol, mi se adresează frust: „Dă o hârtie de-un leu. Să bag în tonomat.” Observând evidenta mea ezitare, se precipită în explicaţii: „Avusăi o hârtie, da’ mi-o mâncă tonomatu’. D’aia cer.” Îmi revin: „Îţi dau şi trei hârtii de-un leu, dacă-mi pui la tonomat Nirvana sau Janis Joplin.” Bang! Perplexitatea bizonului în toată splendoarea ei. O savurez. „N-auzi, mi-o mâncă tonomatu şi îmi…’” Dar nu mai sunt dispus la dialoguri cu cocălărimea şi îl întrerup: „Ştii care-i treaba? Eu te trimit acum la mămica ta din mai multe motive, printre care să te educe şi să-ţi explice ce-i acela un tonomat.”

3. Suraj

Suraj e fostul meu cerşetor. Fostul, pentru că m-am mutat de ceva vreme din zona unde rezida el pe la biserici, iar întâlnirile noastre au devenit sporadice şi fortuite. Luni. Mă întorceam spre casă. Suraj amplasat inteligent în zona Schmidt. Inteligent în sensul că stătea în singurul loc pe unde pietonii puteau circula (restul trotuarelor fiind o masă indistinctă de nămeţi mizerabili). Toţi treceau pe la el. Îmi place discursul lui Suraj. Adică: foloseşte apelativul „băiatu’” atunci când mi se adresează, dar verbul e mereu la plural. Mă reperează şi vine bucuros spre mine: „Băiatu’, ce faceţi băiatu’? Nu v-am mai văzut de mult.” „Păi nu-ţi tot spun că m-am mutat şi că nu mai trec pe la biserica unde stai tu?” Caut în buzunar şi îi dau un leu. Se uită jignit la leu. „Haideţi, băiatu’, măcar zece lei să-mi daţi!”. Mă gândesc că a crescut şi la ei preţul, s-or fi actualizat taxele. „De ce, Suraj?” „Păi dacă vă văd aşa rar, băiatu’, să-mi daţi şi pentru când nu vă văd.” Asta-i taxa pe absenţă, mă gândesc. „Al’dată, Suraj.” „Când?” mă interpelează el. „Că mă mut înapoi la biserică, băiatu’, nu mai stau p’aci”. „Te duci iar la Sfântul Nicolae?” întreb mai mult ca o formulă de încheiere. „Da. Sâmbătă e duminica morţilor şi primesc de toate, băiatu’.” Nu mă pot abţine: „Sâmbătă e duminica morţilor?” „Da, băiatu’. Aş vrea să moară toţi oamenii şi să rămână numa’ doi oameni vii, care să-mi dea mie bani şi pomană pentru toţi ăi morţi!”

Pink Floyd - Money