Zen în Craiova

Presupunem că ai o tentă mai zen. Şi că, dimineaţă de dimineaţă, ai obiceiul, la ora la care până şi uvrierii din primul schimb dorm, să meditezi. E ok, atâta vreme cât afară e iarnă, e toamnă, e primăvară sau, în general, sunt temperaturi de bun simţ. Mai dificil e vara, când, în ciuda orei matinale, mai trebuie să ţii fereastra deschisă în timpul meditaţiei. Nu de alta, dar ca să nu te concentrezi mai mult la dificultăţile provocate de caniculă decât pe meditaţia în sine.

Craiova. Bloc. 2012. Vară. Caniculă. Bloc egal, din păcate, colocatari. Începi meditaţia. Inspiri, expiri, te împământezi, mă rog, întreg arsenalul de început. Laşi respiraţia liberă, energia să circule. Până dai de primul hop: în loc ca, pe inspiraţie, să tragi lumină, simţi că începi să tragi fum de ţigară. Senzaţia devine tot mai acută, semn clar că manelodacii de la etajul al doilea s-au ridicat din aşternut (cu altă ocazie, despre denumirea de „manelodaci”) şi se pregătesc să-şi înceapă tura pe taxi. Valuri, nu de lumină şi iubire, pătrund în fiinţa ta tot mai puţin zen.

Depăşeşti momentul, începi să pătrunzi în dimensiuni tot mai profunde, până când, surpriză: un bubuit te readuce groaznic de brutal la realitate: Tutankhamon I îşi bârâie scuterul. La şaptezeci şi ceva de ani, în pantaloni scurţi, cu un tricou chinezesc fluturând pe el, cu nelipsiţii şlapi şi cu o cască de motociclist de prin a doua conflagraţie mondială, acest personaj, care le-ar da clasă celor ale lui Kusturica, trebuie să-şi facă numărul zilnic: multe multe multe (prea multe) minute bârâit scuterul, abia apoi plecat.

Reuşeşti să treci şi de acest hop, reintri în stările profunde, până când nasul îţi este mutat din loc de o duhoare de ceapă prăjită în untură în zori de zi. Deh, e caniculă şi vecina e harnică. Apoi urmează tradiţionala ei ciorbă de oase de porc, cu efect olfactiv aproape instantaneu, anume vomitiv.

Ai şansa să evoluezi spiritual mult în Craiova. În Craiova, la bloc. Oricum, de preferat canicula, decât ingredientele descrise anterior. Oricât de sporit ar fi disconfortul termic, fereastra închisă în timpul meditaţiei. Om shanti om (în ritmuri de ceapă împuţită).

Michel Pepe - Alchimia d'amore
   

19 iulie

Mărturisesc: am o relaţie cu ea din 1999. A fost dragoste la prima vedere. Am cunoscut-o în Germania. La început timid, apoi tot mai dependent, îmi petreceam ceasuri la ea. Am continuat relaţia pe parcursul şederilor ulterioare în Germania şi Austria. De câteva ori pe săptămână mergeam la ea. Îmi îngrijea pielea, mă ajuta să spăl rufe, să fac curat. A devenit indispensabilă în existenţa mea. De câte ori ajung într-una dintre ţările menţionate, primul drum îl fac la ea. Şi-mi încarc bateriile de la ea pentru România. Fiecare clipă departe de ea mă face să mă afund în compromisul contrafacerii şi al minimului calitativ. De parcă aş înşela-o.

Însă chinul a luat sfârşit. Ea a venit lângă mine. Pe 19 iulie voi avea, emoţionat, prima întâlnire cu ea în oraşul meu. Vom reînnoda o legătură extraordinară. Mă voi simţi din nou ocrotit, sigur pe mine. Mai am puţin până să mă desfăt la ea.

DM (Drogerie Markt) deschide primul magazin în Craiova. (la Casa Albă)

Mai tare decât Chuck

Deci da, m-am convins iremediabil, există cineva mai tare decât Chuck Norris, mai inexpugnabil, mai calm în situaţii imposibile. Cineva care e MAI decât Chuck: indubitabil, Jason Statham.

Vara nu dormim

De ani buni, moda estivală a oltenilor (nu ştiu dacă fenomenul este panromânesc) este….nu, nu neapărat grătarele (ele se fac neţinând cont de anotimp), nici decojitul seminţelor. Nu, este vorba despre „modificări”. Unde? În locuinţe, fireşte. Nu eşti om, dacă nu faci modificări. Să nu-mi spuneţi că n-aţi avut măcar trei-patru vecini care au făcut „modificări”. Şi e treaba lor cum aleg să-şi facă pereţii şvaiţer pentru a da naştere portalurilor ondulate şi lâncede, în cel mai pur stil oriental, lipsit de verticalitate, de aspiraţie spre depăşire, centrat pe trăirea flască a orizontalului fără de perspectivă. E treaba lor de câte ori sparg, trag, dărâmă, fac, dreg, iarăşi fac, iarăşi dreg…Nu am avut vară fără colocatari „modificatori”. La mine în bloc şi în cele învecinate. Acum am, concomitent, trei bucăţi de astfel de exemplare. Una la mine, altele două, în blocurile din faţă. Mai ales de când a lovit aşa-zisă criză, „modificările” în locuinţe au devenit „musthave”, au cunoscut o curbă incredibil de ascendentă, la fel ca vânzările de maşini din România. Halal criză!

Să revin la oile mele. Sau la modificatorii mei. Puţin îmi pasă de ceea ce-şi fac, din partea mea pot să dărâme toţi pereţii şi toată locuinţa şi să leviteze brahmanic la diferite etaje. Treaba lor şi gusturile lor, arcadele lor şi spoturile lor din tavane. Dar (şi sunt atât de sigur că aţi remarcat de atâtea ori pe propriile epiderme) ceea ce mă frapează ca o regulă generală, statistic remarcată în ani şi ani: toţi cei care efectuează „modificări”, le fac la cele mai imposibile şi mai urâte ore, la cea mai mare nesimţire, făcându-te să duci dorul unei planete depopulate. La orele când n-ar deranja pe nimeni, e linişte totală. Remarcabil talentul de a-şi alege nişte ore de stă mintea în loc. Verile, nu dormim, „făcem” modificări.

Kempes is back

A revenit Kempes. Doamne ajută şi să fie într-un mare ceas bun!

Componenţa Rezident Ex: Ovidiu Ioncu (Kempes) (voce), Tavi Iepan (chitară), Christian Podratzky (bass), Matthias lange (chitară), Florin Cvasa (Flocea) (tobe), Adrian Popescu (chitară)

PS: pentru puţoii convertiţi peste noapte în rockeri: Povestiri din gară nu-i furat de la Cargo, e compus de Iepan, e melodia lui.

PS2: pentru aceiaşi: dacă voi nu aţi auzit decât de Kempes, nu înseamnă că restul băieţilor din trupă nu-s nişte grei. Căutaţi puţin şi informaţi-vă!

The fields of Athenry

E despre viaţă. Nu doar despre fotbal. Unul dintre cele mai frumoase momente nu doar de la Euro 2012, ci, probabil, din întreaga istorie a soccer-ului. Clipe unice, mai puternice decât orice clip motivaţional. Era minutul 83 al întâlnirii dintre Spania şi Irlanda, ibericii conduceau zdrobitor, cu 4-0, iar Irlanda era trimisă deja acasă de la Campionatul European. A fost momentul în care suporterii irlandezi au început să cânte The fields of Athenry. Un cor uimitor, care a cântat continuu, chiar şi după fluierul final al arbitrului.  Cântecul, compus în 1970 de către Pete St. John (inspirându-se din evenimente ce au avut loc în vremea Foametei irlandeze – 1845-1849), a devenit imnul naţionalei de rugby a Irlandei, al celei de fotbal, al echipei de fotbal Celtic Glasgow, dar şi al englezilor de la Liverpool (versurile fiind modificate, The fields of Anfield Road).

Presa din întreaga lume a înregistrat corespunzător evenimentul, care a fost adăugat inclusiv în wikipedia. Suporterii spanioli au însoţit cu aplauze prestaţia irlandezilor.

Nu e despre fotbal. E despre credinţă, atitudine, respect. E ceva care nu se poate uita. E despre viaţă, în toate ale ei.

Walking through Craiova