Săptămâna lecturii

Îmi soseşte pe mail o chestiune cum că ar fi săptămâna cărţii (ori a lecturii, nu mai reţin, fiindcă am şi şters respectivul mesaj) şi să deschid cartea cea mai apropiată la pagina 52, să iau fraza cu numărul cinci, să o scriu şi să o expediez mai departe, titlul cărţii, ori autorul  nefiind musai de precizat. Iată ce am găsit:

 PS: Herta Müller, Vater telefoniert mit den Fliegen, Hanser, München, august 2012

Schloss Nymphenburg, München

Camiel  -  Take me to this place

  

Despre greve, comisii, experţi şi ţări bananiere

München, tur-retur, printre grevele Lufthansa. Avem noroc: zborurile noastre nu sunt anulate, aşa că ne strecurăm cumva printre toate revendicările sindicatului german cu nume de obiect zburător neidentificat (UFO). Haos pe aeroporturi, 500 de paturi de campanie pe aeroportul din München pentru cei care pierduseră cursele. Surpriză: toată lumea îi susţine pe cei de la Lufthansa, indiferent de inconvenientele şi daunele personale produse. A doua surpriză: n-o văd nici pe Merkel ieşind în stil băsist să urle gâjâit la personalul companiei aeriene: „La muncă, bă, nu la întins mâna!” A doua zi ar fi fost linşată de masele de oameni ce ar fi invadat străzile. Germania este o ţară în care spiritul civic funcţionează încă. La cote aberant de înalte pentru unii cu impulsuri dictatoriale.

La întoarcere, în avion, lângă mine, un bătrânel simpatic, un italian. Are o mapă imensă şi face small talk în engleză. Trag cu ochiul şi nedumerirea mea creşte: are scrisori de la preşedintele României, de la guvern, jalbele pedeliste, jalbele useliste şi o serie de rezumate despre situaţia politică din România. Aflu că este unul dintre experţii Comisiei de la Veneţia care, pe 10 şi 11 septembrie avea întâlniri cu toată floarea cea vestită a politicii dâmboviţene: Ponta, Băsescu, Blaga, Zegrean, Antonescu, Pivniceru etc. Omul studia de zor şi tot nelămurit era.

Apoi am intrat în vorbă: mi-a cerut informaţii despre România. Habar nu avea de la ce partid e Băsescu, de unde e Ponta, cu cine se ceartă Băsescu. Am făcut tot posibilul să-l lămuresc de câteva ori, dar, pe tiparul unui Dandanache veneţian, profesorul născut în 1936 tot tufă de Veneţia rămânea. Îl ştia bine pe Ion Iliescu şi cam atât.

În mintea mea, cuvântul „expert”, face automat asocierea cu o persoană / personalitate perfect pusă la punct cu problema studiată. La noi, simpaticul domn, se informa pe genunchi (la propriu) în avion, despre situaţia unei ţări şi a unei situaţii în care era chemat să ofere un verdict. Ieri, în Parlamentul european, un olandez, spre scandalizarea presei româneşti, ne-a numit „ţară bananieră”. Ceea ce a fost un eufemism din partea dumnealui, o putea spune mult mai şleau. Pentru că asta suntem, din moment ce, după ce că nici nu putem lua decizii de capul nostru, ni se trimit experţi şi raportori care habar nu au pe ce lume trăiesc.

PS: pentru autenticitatea celor afirmate, se poate verifica faptul că respectivul domn a avut loc lângă mine, în cursa Lufthansa ce a decolat pe 9 septembrie 2012, la ora 13,30 din München cu destinaţia Bucureşti.

PS 2: a doua zi, pe toate canalele de ştiri româneşti, l-am văzut pe bătrânel plimbat prin Bucureşti ca pe sfintele moaşte şi politicieni uitându-se în gura lui ca în a cea a oracolului din Delphi (care sper că nu se informa tot cu câteva ore înainte de a oferi verdicte)

6.30 a.m. Craiova. Zora je

KARUNESH -  Morning Celebration 
   

Din lumea celor ce mult cuvântă

Despre Olimpiadă, cum altfel?

Trebuie să mă conformez trendului şi să scriu şi eu ceva despre Jocurile Olimpice de la Londra. Fiindcă au declanşat o nebunie generală, toată lumea scrie, se pricepe, e cuprinsă de febra bla-bla-urilor pe marginea a ceea ce se petrece prin capitala Angliei. Jurnaliştii ce relatează despre Olimpiadă se împart în două categorii total opuse: unii scriu despre cum o halterofilă s-a pişat pe ea când a ridicat nu ştiu câte kilograme, iar o atletă şi-a dat jos chiloţii pe pistă, fiindcă trebuia să se schimbe pentru cursă. Sunt cazurile de celenterate jurnalistice, fără a merita să fie băgate în seamă. Cealaltă categorie este elaborată, nene, e cultă, e metaforică, încearcă să găsească înţelesuri sublime, nirvanice aproape în gesturile sportivilor, caută înţelesurile absconse ale lumii într-un firesc care trebuie remarcat, dar nu ridicat la nivel absolut. Ei văd esenţe ale unei noi umanităţi în cutare sau cutare comportament, au revelaţii pe bandă rulantă la fiecare pas al atleţilor, salt al gimnastelor. Mi se pare la fel de abominabilă şi această a doua categorie jurnalistică. Dacă am ajuns să ne extaziem în faţa normalului, înseamnă că vieţile noastre şubrede sunt grav private de orice urmă de firesc.

Prima Olimpiadă de vară pe care mi-o amintesc este cea de la Los Angeles, din 1984. Aveam 6 ani şi pe ecranul alb-negru al televizorului Sirius, Carl Lewis devenea cel mai rapid om de pe planetă şi obţinea patru medalii de aur, fetele noastre de la gimnastică, în frunte cu Cati Szabo, Simona Păucă, Lavinia Agache arestau medaliile, Patzaichin şi Simionov erau maeştri ai caiacului, Maricica Puică, Doina Melinte, Anişoara Cuşmir alergau mai ceva ca etiopienii de acum, Nicu Vlad era un Atlas ce se juca lejer cu greutăţile, Mary Lou Retton devenea prima gimnastă ce se băga în afacerea est-europeană şi cucerea aurul la individual compus (enervantă fiinţă, cum nu făcea ea vreun pas înapoi după sărituri, trosneau podelele sub ea, dar rămânea înfiptă acolo unde ateriza, de parcă îi creşteau instantaneu rădăcini). România termina pe locul al doilea, după Statele Unite, ca număr de medalii (trebuie spus că URSS şi alte state comuniste au boicotat aceste Jocuri olimpice).

Ceea ce mi-a rămas mie fixat în creier din toate Olimpiadele de vară, ca pe un pin-up wall, este o fază de la Barcelona, 1992. Banală. Ultima cursă a unui alergător italian, Salvatore Antibo. Participase şi la Los Angeles, în 1984, şi la Seul, în 1988. Simpatic, arţăgos, necanonic, alergător la 5000 şi 10 000 de metri. Cu un an înainte, la Mondialele de la Tokio, Antibo a făcut o cursă ce a zguduit lumea: după ce a condus aproape întreaga distanţă de 10 000 de metri, a pierdut în faţa lui Tanui (parcă), terminând ultimul cursa. Se spune că a avut fie o criză de amnezie, ori una atipică de epilepsie. Cert e că nu şi-a mai dat seama unde se află şi ce face. După ce a învins etiopienii, Antibo a pierdut războiul cu un adversar nescontat: cu el însuşi.

Muse - Survival
   
  

Biciuşcă

Poate mă lămureşte şi pe mine cineva, fiindcă nu am reuşit să aflu până acum, deşi umblu după răspuns de ani buni. Mi-am întrebat şi studenţii, ei fiind mai aproape de spiritul viu al argoului şi jargonului, am întrebat oameni din medii felurite, dar răspunsul tot nu l-am putut afla. Pe scurt: „biciuşcă” se spune la o crâşmă de doi bani, o speluncă unde se consumă alcool de proastă calitate, ieftin, iar clientela este exclusiv din rândul alcoolicilor mai mult sau mai puţin anonimi (garda de oţel, care, la şapte dimineaţa, e cu „ochii lui Dobrin” în nas). Însă cum s-a deplasat sensul de la „cravaşă” la „cârciumă”, asta tot n-am reuşit s-o aflu. „Biciuşcar” (pentru client al unei astfel de bombe) e simplu de înţeles, problema este „biciuşca”, cea care, cu înţelesul de „local de joasă speţă unde se consumă alcool de calitate proastă”, nu se regăseşte în nici un dicţionar românesc, nici măcar în dictionarurban.ro sau în 123urban.ro. Singura explicaţie ce-mi vine în minte este că acest sens provine de la faptul că în astfel de birturi, probabil, beau, la origine, căruţaşii. Oricum, aştept explicaţia lămuritoare şi revelatoare. Rămân dator!

Let's All Get Drunk  -   Afroman