Trei surori şi restu'...

Nu credeam că o punere în scenă „clasică” a unei piese de teatru va ajunge sa nu mai „empatizeze” cu mine în asemenea măsură, încât să acord o foarte mare atenţie propriei corporalităţi în timpul unui spectacol. Ştiu sigur că posteriorul mă durea infernal, căutam poziţii de şedere cât mai confortabile, pentru a nu mai resimţi chinul, iar finalul a fost eliberator pentru propria-mi persoană. Nu e vina actorilor, nici a regizorului, care s-au străduit din răsputeri să scoată piesa la lumină cumva. Pur şi simplu mi-am pierdut orice fel de aderenţă la înscenările clasice, pentru mine nu mai contează de multă vreme „ce se spune” într-o operă de artă, ci „cum se spune”. Iar la film şi teatru mizez aproape totul pe regie şi pe modalităţile de transpunere actoriceşti.

Surorile cehoviene nu mi se par ofertante nici ca text. Cehov este acum, pentru mine, în mileniul al treilea, total indigest, de un previzibil ucigător, băltind de truisme şi de locuri comune, insipide şi neinspirate de-a dreptul. Ştiu, comit o impietate atacând un „monstru sacru” al culturii mondiale, dar e părerea mea strictă, de amator, pe care am voie s-o exprim. Un text de o lungime supărătoare, neofertant, tezist, formalist, clişeizat. Însă regizorul modern are totala libertate să manevreze textul după bunul plac şi întru binele artei…

Dincolo de aceasta, personajele şi redarea lor scenică mi s-au părut extrem de schematice. În afara celor trei surori (interpretate de Iulia Colan, Anca Dinu şi Monica Ardeleanu) celelalte personaje nu mi-au gâdilat în nici un fel papilele estetice. Constat că actorul român în general (nu unul dintr-o anumită regiune a ţării), cu foarte puţine şi fericite excepţii, nu se poate plia pe rolurile primite, ci, dimpotrivă, total contraproductiv, pliază toate rolurile pe el. Actorul X sau Y joacă aceeaşi partitură, indiferent că-l interpretează pe Faust, pe Macbeth, pe Tartuffe sau pe Harpagon. Este ca un alt caz la fel de nefericit şi de deplorabil pentru mine ca acela al traducătorilor pe bandă rulantă, la care toate cărţile transpuse în limba română sună la fel. Nu-l mai citeşti pe autorul M sau N, ci pe traducătorul Z în toate cărţile traduse de acesta. La urma urmei, şi actorul este tot un „traducător”…

Mă bucur mult pentru Iulia Colan, care, la nici 26 de ani, ne arată că Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova are mare viitor. Mă bucur pentru ea, deoarece arată că nu e „fata lu’ tata” şi că stă bine ancorată pe propriile picioare, nu pe ale tatălui (alt mare actor, unul monumental, Ion Colan, care face un rol din cale afară de credibil în Trei surori, mujicul Ferapont). De altfel, „garda veche” a Teatrului craiovean iese onorabil din piesa cehoviană (Ion Colan, Valer Delakeza şi Mirela Cioabă), jucând relaxat, pertinent, lejer, simţindu-se efectiv bine în pielea personajelor. Iar cele trei surori au reuşit să susţină viabil ce a mai putut fi salvat din spectacol, s-au coordonat scenic bine, au conferit protagonistelor multă veridicitate şi subtilitate în definirea lor existenţială.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Trei surori de Anton Pavlovici Cehov

DISTRIBUŢIA:

PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI - SORIN LEOVEANU

NATALIA IVANOVNA - CERASELA IOSIFESCU

OLGA - ANCA DINU

MAŞA - MONICA ARDELEANU

IRINA - IULIA COLAN

KULÂGHIN FEODOR ILICI - VALENTIN MIHALI

VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI - ADRIAN ANDONE

TUZENBAH NIKOLAI LVOVICI - MARIAN POLITIC

SOLIONÂI VASILI VASILIEVICI - NICOLAE POGHIRC

CEBUTÂKIN IVAN ROMANOVIGI - VALER DELLAKEZA

FEDOTIK ALEXEI PETROVICI - DRAGOŞ MĂCEŞANU

RODE VLADIMIR KARLOVICI - ŞTEFAN CEPOI

FERAPONT - ION COLAN

ANFISA - MIRELA CIOABĂ

Regia: ANDREAS PANTZIS (Cipru)

Scenografia: LIA DOGARU

Muzica: SAVVAS SAVA

Asistenţi de regie: CORINA DRUC şi ALEXANDRU BOUREANU

Regia tehnică: George Dulămea

Lumini: Dodu Ispas

Sonorizare: Valentin Pârlogea

Sufleor: Bogdana Dumitriu

"Orice drum de o mie de leghe începe cu primul pas" -Lao Tse

Pentru că. Celebritatea. Îmi bate în poartă. Pentru că. Sunt. Pur şi simplu genial. Pentru că. Sunt. O vedetă. În stadiul incipient. Embrionar. Pentru că. Sunt. Cel mai tare. Din întreaga galaxie. Din toate cele trei lumi. Imaginate de cam toate religiile lumii. Pentru toate acestea revista egophobia (egophobia.ro) m-a luat in vizor. Făcându-mă invitatul numărului 26. Şi foarte bine a făcut. Pentru că se pot lăuda ulterior, după ce voi fi obţinut Premiul Nobel pentru literatură. Fără doar şi poate.

Când Academia Regală din Suedia îmi va acorda distincţia mai sus menţionată, voi face câteva lucruri foarte simple. Înainte de orice, voi ţine discursul în suedeză. Mi se pare de minim bun simţ. Niklas şi cu Mikko mă vor ajuta să-l redactez în frumoasa limbă. Apoi, după recepţia de acordare a Premiului, nu voi da nici un interviu. Decât egophobiei. Pentru că au avut marea intuiţie de a mă promova. Toţi jurnaliştii lumii vor muri de necaz, chipurile li se vor necroza de gelozie, ofertele pentru interviuri în exclusivitate vor curge în plicuri consistente şi închise. Iar eu, cu o superbie specifică geniilor, nu le voi lua în considerare şi voi acorda unicul interviu lui Sorin (şi el, la vremea respectivă, probabil tot un laureat la Nobelului literar. Aşadar vom discuta lejer între noi, relaxat, ca de la premiat la premiat, ca de la geniu la geniu).

Mă uit în egophobia (care, între noi fie vorba, s-a dezvoltat excepţional, devenind o adevărată instituţie, iar băieţii care au pornit la această treabă merită tot respectul – e evident că toate lucrurile bune vin din Ardeal.) şi mă umflu în pene, fiindu-mi teamă să nu cumva să plesnesc de atâta vedetism. Şi remarc, frăţioare, că sunt de o complexitate inimaginabilă, până şi eu încep să cred că e ceva de capul meu: realizez cu stupoare că sunt critic, eseist, poet şi prozator. Îmi lipseşte din panoplie titulatura de dramaturg, dar o să am grijă să rezolv şi acest aspect. Mă simt deja ca robotul multifuncţional. Mă gândesc deja în ce filiaţie să mă plasez, îmi vin rapid în minte G. Călinescu şi Camil Petrescu. Restul nu prea au faţă de mine, sunt, pur şi simplu, magistral. Mă gândesc serios dacă să-i accept pe Călinescu şi Petrescu drept predecesori, dacă să le fac această onoare.

Dacă veţi face click pe link-urile de mai jos veţi vedea, printre altele, şi răspunsurile la chestionarul Proust, însă detalierea acestuia va continua pe blog.

Lăsând autoironia la o parte, îi felicit pe Sorin şi pe Ştefan pentru ceea ce fac cu egophobia, iar pentru atenţia din numărul 26 al respectivei publicaţii le mulţumesc lui Petrişor, lui Sorin, lui Silviu, Danielei şi Mariei.

Şie mie însumi, fiindcă sunt atât de genial, mamei mele pentru că exist, bunului Dumnezeu, fanilor mei (şi aici fac gestul cu mâna lipită de inimă şi buzele ţuguiate), tuturor prietenilor, vecinilor…

http://egophobia.ro/revista/?p=4069

http://egophobia.ro/revista/?p=4068

http://egophobia.ro/revista/?p=4066

http://egophobia.ro/revista/?p=4062

http://egophobia.ro/revista/?p=4039

http://egophobia.ro/revista/?p=4030

http://egophobia.ro/revista/?p=4028

Chestionarul lui Proust (3)

Întrebarea numărul trei: Calitatea pe care o prefer la o femeie

Am lăsat puţin să se potolească pasiunile declanşate intempestiv de postarea trecută (manifestate la comentarii) şi continui detalierea răspunsurilor la chestionarul lui Proust (pe care l-am completat şi trimis de zile bune). Întrebarea cea mai delicată, orice răspuns riscând să producă nişte tsunami inimaginabile. Pentru că orice răspuns legat de calităţile femeii este aprioric incomplet. Iar reproşurile pot surveni din direcţia obiecţiilor de genul „bărbaţii nu pot cunoaşte niciodată sufletul unei femei”, lucru perfect adevărat şi verificabil în practică. Iar această necunoaştere nu provine, oricât de ciudat ar părea, din relaţiile complicate din interiorul sufletului feminin (o afirmaţie aparent extrem de blamabilă din partea-mi). Umila mea părere este că sufletul feminin este extrem de simplu (nu în sensul negativ): incapacitatea bărbatului constă tocmai în imposibilitatea de a vedea această mântuitoare simplitate, pe care o poate converti în transcendere, la un moment dat. Neintuirea acestei simplităţi şi decelarea pe paliere mult prea complicate duce la îndepărtarea de esenţa acestui suflet, de flanări insidioase pe teritorii care convertesc permanent fapta în incertitudine.

Revin la chestionarul tipului care ingurgita madeleine şi sorbea ceai şi îşi tot scormonea prin memorie. Calitatea pe care o prefer la o femeie este stilul. Un construct care îmbină factori cu valorizări diferite. Nu ştiu ce legătură are, dar acum ascult Jack Ingram şi încerc să mă concentrez la stil. Ce melodie ascult, asta are o importanţă redusă şi nimeni nu va şti vreodată. Nici măcar eu, după ce voi pune punctul final al acestui post. Stilul este acea trăsătură care transformă o femeie într-o lady. Este un melanj în proporţii incredibil de meşteşugite de mister (a nu se confunda cu minciuna – că tot s-a vorbit în comentariile precedentului post despre sinceritate – Misterul vine din străfundurile fiinţei unei femei, este acel „ceva” indefinibil, combinaţie de o infinită subtilitate de melancolie, amărăciune, expansivitate, retractilitate, de cochetărie ontică (nu trucată, nu exterioară, vulgară). Stilul se vede în cel mai mărunt gest al unei femei, în orice inflexiune a vocii sale profunde (exemplu referenţial de femeie cu stil, pentru mine, Doamna T. din procustianul pat de sorginte proustiană a lui Camil Petrescu). Vocea, ochii (şi toate dorurile lor rănite, dar neostoite) sunt elementele exterioare prin care se trădează stilul (System of a Dowm în căşti. It's a day that I am glad I survived). Stilul unei femei este acea stare profundă care face joncţiunea fulgerătoare între aici şi nicăieri, între azi şi totdeauna. Stilul autentic parcă lasă şi un parfum în urma sa, pe care l-ai putea recunoaşte, cu ochii închişi, dintre sute de oameni strânşi la un loc. Stilul adie în minte şi în suflet la mii de ani lumină după ce „icoana” posesoarei sale a apus. Stilul face acel mix unic între aproape şi departe, stilul e foc, pasiune, tăinuite şi dăruite celui ales şi numai lui. Stilul e dincolo de iubire, este, ca să fac uz de geometrizarea erotică mistică, transcenderea pătratului şi triunghiului şi ascensiunea imanentă în cerc. Şi cred că nu aş mai termina de aberat, dacă madeleina nu s-ar fi sfârşit şi ceaiul nu s-ar fi sfârşit. Words are only words /Can you show me something else / Can you swear to me that you`ll always be this way / Show me how you feel
More than ever baby. (asta nu e vreo replică a domnului Swan).

La mine, ca şi la Buffon, „Le style est l’homme même”. Dar dincolo de asta, apreciez poate la fel de mult sinceritatea (deşi am fost avertizat în comentariile la precedenta postare să nu pomenesc de aşa ceva). Dar şi forţa de asumare a unei erori, capacitatea de dăruire totală, fără limite, fără rezonări în realitate (vedeţi povestea insuportabil de dureroasă a Simonei dintr-unul din comentariile trecute). Deşi toate acestea fac parte intrinsec, subiacent din stil.

Următoarea întrebare: Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei

Chestionarul lui Proust (2)

Întrebarea numărul 2: Calitatea pe care o prefer la un bărbat.

Adică o calitate pe care mi-aş dori să o am, cam asta înţeleg eu în subtextul subtextului din întrebare. Ce-l face pe un bărbat să fie bărbat şi să nu se confunde cu alte creaturi care populează lumea subsolară. Şi aici răspund fără să ezit: forţa. Cred că deja nu are nici un rost să fac precizarea că nu este în nici un caz vorba despre forţa fizică, brută, întrucât gorilele îşi au locul în junglă sau, în cazuri nefericite, la zoo. Pentru că bărbatul (şi când spun „bărbat” nu mă refer la toţi purtătorii de testicule, ci la aceia care chiar pot îndeplini criteriile unei asemenea denumiri) nu e cel care îşi etalează „brăţarele” şi „lanţele” pe burta revărsată dizgraţios la bordul unui „beemveu” sau Skoda, nu e cel care se scarpină cu ghiulul la ceafa cu straturi de grăsime, nu e cel pe braţele căruia se rup tricourile mulate, nu e cel care a invadat restaurantele (deşi toţi străbunii lui n-au ştiut să mănânce nici măcar cu tacâmuri, dar efectul de compensare, de „răzbunare” a atâtor generaţii se face resimţit), mâncând de 14 ori pe zi acolo, în costumul impecabil, cu cardurile doldora de „ieuroi”, nu e nici procreatorul biologic prin definiţie (un fel de „taur comunal” cu gel în cap şi privirea unui Antonio Banderas chinuit de cufureală), nu e nici cel care îţi picură armonii la ureche, pe strune de chitară, atunci când are emoţii de toamnă sau când lacrimile se preling din Paradis.

Bărbatul bărbat e cel care are forţă. Forţă de creaţie. Parţial şi creaţia materială. Însă s-a văzut că nu rezistă probei timpului. Nici creaţie biologică, înmulţire animalică. Creaţie spirituală. Sau de „bunuri spirituale” cum spune nefericita sintagmă. Acela e bărbat, care deţine această forţă. Care penetrează regulile înguste, le depăşeşte, produce dincolo de ele (material sau spiritual). Orice ar produce, însă cu forţă. Pentru mine, acesta este bărbatul. Înzestrat cu forţă. Şi cu forţa de a se autodepăşi, de a ierta, de a trece peste, de a gândi, de a vedea dincolo de lucruri şi cuvinte (fiindcă şi aceasta tot forţă este). Şi ca să fie clar: această forţă implică pasiune, altfel produsul nu se poate materializa decât steril.

Bărbatul e un creator (repet, nu folosesc termenul pentru orice specimen înzestrat cu semnele masculine exterioare). Care creează şi se creează pe sine. Care poate să creeze chiar şi o femeie, să şi-o confere sieşi şi să o redea ei înşişi. Pentru mine, bărbatul suprem este Pygmalion, care nu doar că a reuşit să creeze femeia, ci a fost în stare să-i dea şi suflet şi s-o aducă la viaţă.

Următoarea întrebare: Calitatea pe care o prefer la o femeie

Chestionarul lui Proust (1)

Devenind eu aşa de celebru, am început să dau interviuri (se grăbesc oamenii, până nu iau Nobelul, fiindcă, după aceea nu voi mai avea timp deloc pentru aşa ceva). Petrişor mi-a trimis setul de întrebări pentru egophobia şi, la final, s-a gândit el aşa frumos să ataşeze şi cunoscutul „chestionar Proust”. Un chestionar „banal” la prima vedere (aaaa, staţi aşa, că trebuie să mă simt şi eu puţin bine, întrucât au răspuns mai toate celebrităţile la el, dovadă că sunt pe calea cea bună, cu paşi mari către Nobel). Chestionarul are „şmecheria” lui, te face să gândeşti (dacă eşti obişnuit cu acest exerciţiu) foarte profund, să dezvolţi conexiuni, să pătrunzi adânc în cotloanele sufleţelului tău. Lui Petrişor îi voi răspunde în câteva minute la chestionar (răspunsurile la chestionar trebuie să fie cu cuvinte-cheie), pe blog voi zăbovi asupra fiecărei întrebări în parte (am ce scrie, câteva săptămâni de aici încolo). OK, prima întrebare:

– Principala trăsătură a caracterului meu

Începutul e în trombă, recunosc. Şi te ia la cei mai mărunţi bani din prima. Răspund pe loc şi ceea ce aş răspunde şi după zece ani de gândire: tenacitatea. Dacă o dau pe astrologie, aş spune că e tipic pentru un Capricorn. Tenacitatea aceasta are părţile ei (foarte) bune, excepţionale aş zice, pe alocuri. E tenacitatea aceea bună, care te face să duci la capăt tot ceea ce începi, să strângi din dinţi la maxim şi să mergi mai departe cu gingiile sângerânde de forţa strânsurii. Reuşeşti în tot ceea ce începi. E certă partea pozitivă. Dar, la mine, constat de multe ori şi reversul medaliei: tenacitatea în prostie, în eroare. Chiar şi atunci când ştiu că nu fac bine ce fac, când ştiu consecinţele dezastruoase pentru alţii, persist, continui tenace. Nu e orgoliul la mijloc, nu are nicio treabă (iar la mine orgoliul e uitat pe undeva prin hrubele vieţii mele, cred că nu a reuşit să treacă de faza embrionară). E tocmai tenacitatea, partea ei cea mai urâtă: nu contează că ai apucat o cale poate nu greşită pentru tine, cât pentru altul, nu, o duci la capăt, frăţioare, fiindcă tu eşti tenace ca boul din jug, care trage până cade din picioare. Nu a fost lucru pe lumea asta de care să mă apuc fără să-l duc la capăt. Sunt omul care nu sărit vreun dead-line în viaţa lui, sunt omul care a perseverat enorm şi în greşeli. Tenacitatea aceasta este oarbă, în felul ei. Nu ţine cont de nicio nuanţă, de nicio variabilă, de categorisiri: nu, odată declanşată, pusă în funcţiune, nu se opreşte până nu îşi efectuează programul până la capăt. Aici e de lucru. Pentru că, tăvălugul, în drumul său, atunci când nu ştie să efectueze şi viraje, să fie maleabil, striveşte şi mugurii abia răsăriţi.

Următoarea întrebare este: „Calitatea pe care o prefer la un bărbat”

...

Ea mă minte

Ea-mi spune cuvinte ce vor sa m-alinte,
Eu tac!
Si imi spune ce simte si cat se aprinde,
Si tac.
Fiin'ca stiu ca ma minte lumina s-aprinde
Ma-mbrac.
Si pornesc catre casa pe strada cetoasa
Si tac!
Si in cap am doar o-ntrebare
Oare iubitul ei o iubeste mai tare?

Oeei,ea ma minte
Dup-o noapte intreaga.
Ooeeeii ea ma minte
Insa tot mi-e draga
Eeeeii,ea il minte
Si in brate imi vine
Eu o mint ca mi-e bine
Ne vedem si maine iar..

Ea viseaza cuminte,iar azi nu ma simte
Ciudat!
Si imi spune si vrute nevrute, dar parca ar tacea..
Ma priveste tacuta si stiu c-o sa-mi spuna
Ceva.
Pe obraz ma saruta ma invita la nunta
La ea.

Si in cap am doar o-ntrebare
Oare iubitul ei o iubeste mai tare?

Oeei,ea ma minte
Dup-o noapte intreaga.
Ooeeeii ea ma minte
Insa tot mi-e draga
Eeeeii,ea il minte
Si in brate imi vine
Eeii,ea ma minte , pe mine
Ne vedem si maine iar..

Si in cap am doar o-ntrebare
Oare iubitul ei o iubeste mai tare?

Oeei,ea ma minte
Dup-o noapte intreaga.
Ooeeeii ea ma minte
Insa tot mi-e draga
Eeeeii,ea il minte
Si in brate imi vine
Eeii,ea ma minte , pe mine
Ne vedem si maine iar..
Ne vedem si maine iar..
Ne vedem si maine iar..