Chestionarul lui Proust (3)

Întrebarea numărul trei: Calitatea pe care o prefer la o femeie

Am lăsat puţin să se potolească pasiunile declanşate intempestiv de postarea trecută (manifestate la comentarii) şi continui detalierea răspunsurilor la chestionarul lui Proust (pe care l-am completat şi trimis de zile bune). Întrebarea cea mai delicată, orice răspuns riscând să producă nişte tsunami inimaginabile. Pentru că orice răspuns legat de calităţile femeii este aprioric incomplet. Iar reproşurile pot surveni din direcţia obiecţiilor de genul „bărbaţii nu pot cunoaşte niciodată sufletul unei femei”, lucru perfect adevărat şi verificabil în practică. Iar această necunoaştere nu provine, oricât de ciudat ar părea, din relaţiile complicate din interiorul sufletului feminin (o afirmaţie aparent extrem de blamabilă din partea-mi). Umila mea părere este că sufletul feminin este extrem de simplu (nu în sensul negativ): incapacitatea bărbatului constă tocmai în imposibilitatea de a vedea această mântuitoare simplitate, pe care o poate converti în transcendere, la un moment dat. Neintuirea acestei simplităţi şi decelarea pe paliere mult prea complicate duce la îndepărtarea de esenţa acestui suflet, de flanări insidioase pe teritorii care convertesc permanent fapta în incertitudine.

Revin la chestionarul tipului care ingurgita madeleine şi sorbea ceai şi îşi tot scormonea prin memorie. Calitatea pe care o prefer la o femeie este stilul. Un construct care îmbină factori cu valorizări diferite. Nu ştiu ce legătură are, dar acum ascult Jack Ingram şi încerc să mă concentrez la stil. Ce melodie ascult, asta are o importanţă redusă şi nimeni nu va şti vreodată. Nici măcar eu, după ce voi pune punctul final al acestui post. Stilul este acea trăsătură care transformă o femeie într-o lady. Este un melanj în proporţii incredibil de meşteşugite de mister (a nu se confunda cu minciuna – că tot s-a vorbit în comentariile precedentului post despre sinceritate – Misterul vine din străfundurile fiinţei unei femei, este acel „ceva” indefinibil, combinaţie de o infinită subtilitate de melancolie, amărăciune, expansivitate, retractilitate, de cochetărie ontică (nu trucată, nu exterioară, vulgară). Stilul se vede în cel mai mărunt gest al unei femei, în orice inflexiune a vocii sale profunde (exemplu referenţial de femeie cu stil, pentru mine, Doamna T. din procustianul pat de sorginte proustiană a lui Camil Petrescu). Vocea, ochii (şi toate dorurile lor rănite, dar neostoite) sunt elementele exterioare prin care se trădează stilul (System of a Dowm în căşti. It's a day that I am glad I survived). Stilul unei femei este acea stare profundă care face joncţiunea fulgerătoare între aici şi nicăieri, între azi şi totdeauna. Stilul autentic parcă lasă şi un parfum în urma sa, pe care l-ai putea recunoaşte, cu ochii închişi, dintre sute de oameni strânşi la un loc. Stilul adie în minte şi în suflet la mii de ani lumină după ce „icoana” posesoarei sale a apus. Stilul face acel mix unic între aproape şi departe, stilul e foc, pasiune, tăinuite şi dăruite celui ales şi numai lui. Stilul e dincolo de iubire, este, ca să fac uz de geometrizarea erotică mistică, transcenderea pătratului şi triunghiului şi ascensiunea imanentă în cerc. Şi cred că nu aş mai termina de aberat, dacă madeleina nu s-ar fi sfârşit şi ceaiul nu s-ar fi sfârşit. Words are only words /Can you show me something else / Can you swear to me that you`ll always be this way / Show me how you feel
More than ever baby. (asta nu e vreo replică a domnului Swan).

La mine, ca şi la Buffon, „Le style est l’homme même”. Dar dincolo de asta, apreciez poate la fel de mult sinceritatea (deşi am fost avertizat în comentariile la precedenta postare să nu pomenesc de aşa ceva). Dar şi forţa de asumare a unei erori, capacitatea de dăruire totală, fără limite, fără rezonări în realitate (vedeţi povestea insuportabil de dureroasă a Simonei dintr-unul din comentariile trecute). Deşi toate acestea fac parte intrinsec, subiacent din stil.

Următoarea întrebare: Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei