vineri, 10 septembrie 2010

Feluri de orbire







Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă orb? Dar văzând în locul unei mări de întuneric o mare de alb, care are acelaşi efect al obturării vederii? Pelicula Blindness (2008), ecranizare a romanului Ensaio sobre a cegueira apraţinând scriitorului portughez José Saramago, prezintă povestea unui virus misterios, care îi orbeşte pe toţi locuitorii unei ţări. Un singur om rămâne neafectat, o femeie, interpretată de Julianne Moore. Este acest lucru o binecuvântare? Dimpotrivă. Aparentul noroc se transformă într-o povară greu de dus de unul singur.

Lovirea cu orbire este una dintre pedepsele biblice. De altfel, în film se aminteşte despre pedeapsa neo-testamentară a Apostolului Pavel, orbit şi el temporar, pentru a fi întors către credinţa creştină. Dar sensul filmul nu este nici pe departe unul moralizator, de prozelitism la creştinism. Vederea devine o cruce insuportabilă într-o lume a orbilor. Vederea este sinonimă cu starea de martor. De asigurator al perpetuării amintirii. Chiar dacă oamenilor le este răpit contactul vizual cu mediul şi trebuie să găsească alte modalităţi adaptive, structura interioară se modifică prea puţin. De fapt, orbirea amplifică latenţele interioare ale fiecăruia.

Exilaţi în carantină (până ca acest virus să se universalizeze), oamenii loviţi de orbire nu devin nicidecum mai buni. Ei refac istoria celor dintâi oameni. Sau a celor din urmă. Dar în mediul pe care ei îl construiesc, în microsocietatea unde relaţionarea se face auditiv sau tactil, se păstrează vechile cutume ale societăţii „de afară”. Într-un ritm alert, aceşti oameni refac istoria societăţii, cu toate derapajele şi abuzurile ei. Iar cel care vede este chemat să fie martorul nu doar al luptei pentru supravieţuire, ci şi al tuturor ororilor care nu se putea şterge din minte. Personajul interpretat de Julianne Moore nu devine doar liderul orbilor, ci şi martorul ticăloşiilor dezumanizante. Uneori, a fi altfel, nu este nici pe departe o bucurie. Iar vederea poate fi un balast atât de greu, încât îţi poate frânge întreaga viaţă.

Mi-a plăcut mult regia brazilianului Fernando Meirelles, un stil redus la esenţial, nu şi reducţionist, o cromatică esenţială, bine aleasă şi urmărită cu egală intensitate pe tot parcursul filmului. M-a deranjat finalul oarecum prea optimist (nu sufăr finalurile pline de raze de speranţă, mi se par total artificiale şi didactice). În rest, Julianne Moore joacă în stilu-i caracteristic: bine intrată în rol, pe care-l duce şnur cap-coadă. Moore nu mă ridică niciodată din scaun, să mă entuziasmeze, dar nici nu coboară vreodată spre limita de jos. O actriţă conştiincioasă, care-şi cunoaşte bine meseria. În schimb, Mark Ruffalo este previzibil şi destul de forţat în nuanţare. Deosebit este Gael García Bernal, care pur şi simplu m-a emoţionat, după ce fusese excepţional şi în Babel. În Blindness interpretează magistral un rol odios, redat impecabil („Regele Secţiei 3”). Bernal are jocul în sânge, e atât de viu, atât de prezent în rol, încât rămâi fără cuvinte. De menţionat şi jocul excelent al lui Danny Glover şi al actriţei Alice Braga.

Şi am mai văzut un film mare săptămâna aceasta, Good Bye, Lenin! Când a avut premiera, în 2003, eram în Innsbruck şi toţi vecinii şi prietenii mei au migrat en-gros la cinema. Ba unii chiar l-au văzut de câte trei-patru ori. Eu am refuzat, spunându-le că eu am trăit în comunism, nu-mi trebuie o reconstrucţie cinematografică a lui. Dar pelicula este de clasă. La limita dinte comedie şi un pensée tragic, Good Bye, Lenin! narează povestea lui Alex Kerner, care iese în stradă în evenimentele din octombrie 1989, ce au pus capăt regimului comunist din RDG. Prins de Miliţie, este dus către dubă, moment în care este zărit de mama sa. Aceasta suferă un şoc, face infarct şi intră în comă. După opt luni, spre surprinderea tuturor, Christiane (mama lui Alex) se trezeşte din comă. Între timp, Zidul Berlinului s-a prăbuşit, nu mai există RDG, capitalismul înfloritor a pătruns violent printre redegişti (iar ironia este atât de amară, încât trebuie să te opreşti o clipă să cugeţi, să pui lucrurile în balanţă, să eviţi judecata şi acuzele unilaterale). Christiane trebuie însă ferită de orice şoc, întrucât acesta i-ar putea fi fatal. Astfel încât Alex îi ascunde toate evenimentele ultimelor luni şi o face să creadă că trăieşte încă în comunism. Camera mamei devine o Republică Democrată Germană în miniatură, care dezvoltă o existenţă proprie. Un alt fel de orbire. Închiderea voluntară a ochilor celuilalt, pentru a-l face să nu-şi piardă bornele existenţiale, lucrurile în care a crezut o viaţă şi care au dispărut într-un interval scurt. RDG-ul din camera mamei ar propria istorie, pe care Alex încearcă s-o conecteze cât mai delicat la evenimentele petrecute în realitate, cu defazarea temporală de rigoare. Este un joc între a fi orb şi a vrea să fii orb, care-şi dezvăluie structura subtilă la final. Regizorul Wolfgang Becker a adus pe ecrane o bijuterie care te îndeamnă la o gândire profundă, la o comparaţie fără prejudecăţi, brodând inteligent pe ideea lui Kusturica din Underground. În pielea personajului Alex, Daniel Brühl face un rol memorabil, jucat cu atâta delicateţe şi naturaleţe, încât convinge total de la primele scene. Foarte sigură pe ea şi cu un aplomb formidabil joacă şi tătăroaica Chulpan Khamatova (în rolul Larei). Pelicula beneficiază şi de o coloană sonoră de calitate, semnată de Yann Tiersen (nume care spune totul).


Yann Tiersen - Good Bye, Lenin!

10 comentarii:

  1. Parerea mea sincera ca finalurile fericite sunt ceva tipic filmelor, pentru a minimaliza mesajul. Finaluri fericite=manipulare.
    Da stiu!, eu am o problema cu manipularea in masa, dar toata problema in viata reala sta altfel decat in filme.
    Dar sa gandim si pozitiv! Poate au respectat cartea... Chiar n-am de unde sa stiu, ca n-am citit cartea, dar presupun si eu absurd... Sau daca nu, regizorul/scenaristul n-a avut curajul necesar sa spuna adevarul... Din cate am inteles, si in Matrix au imblanzit spre final mesajul, chiar daca eu am vazut doar prima parte din trilogie.
    Ti se cam simtea lipsa:)...

    RăspundețiȘtergere
  2. J. Moore e actrita mea preferata. Totul a inceput decand am vazut-o in "Jurasic Park", apoi am vazut-o stralucind in "Big Lebowski", "The hours" , "Tales from the darkside", "30 Rock", "Next", "Blindness", "Laws of attraction", "Forgotten", "Magnolia", "Boogie nights", "Psycho", "Hannibal", "Evolution", "Far from heaven", "Children of men", "Shelter" si multe altele. E o actrita uimitoare, care ma face sa intru bine de tot in atmosfera filmului. Felicitari pentru articol.

    RăspundețiȘtergere
  3. Maestre, ti-am dus dorul pe blog. Nu am vazut nici unul dintre filme, dar m-ai facut curios si m-ai convins sa le vad. Ca de obicei o analiza fina, in oglinda. Toata stima!

    RăspundețiȘtergere
  4. Iata-te in sfarsit, dupa o absenta cam lunga! Asteptam ceva de calitate de la tine. Foarte interesant ai colationat si interpretat cele doua pelicule, in care lumea e creata in imaginatia fiecaruia. Suntem inchisi in noi, nastem lumi, orbi fata de realitatea exterioara.

    RăspundețiȘtergere
  5. Eiiii...bine te-ai intors pe blog! Ca de obicei, scrisele tale te pun pe ganduri. Am vazut si eu "Goodbye Lenin", o adevarata capodopera.

    RăspundețiȘtergere
  6. Sunt de acord cu Gabis: filmul e o capodopera. Am fost foarte atent cum se face o lume in miniatura pastrand coordonatele celei reale (foste reale), cum oamenii incearca sa refuze prezentul si viitorul, sa continue traiul in artificialitate. Bravo pentru postare.

    RăspundețiȘtergere
  7. Lenin si poporul russeptembrie 12, 2010

    Ai un fel foarte incitant de a privi si analiza lucrurile...E frumos tot ceea ce ai spus...

    RăspundețiȘtergere
  8. Oooo, revenire in forta, ma bucur mult! Excelenta prezentare si analiza fina, care te face sa iti pui multe intrebari. Aici sunt doar tusate rafinat trase. Vreau mai mult din astfel de analize. Am fost si eu o data la "Aman" cand se faceau colcvii de film (ce nume pretentios si pompos) si acolo e moarte. La "Aman" principiul e hai sa ne umflam in pene, sa rupem gura targului cu notiuni care sa ne arate cultura (un om cult nu face niciodata parada de ea), o analiza (daca poate fi numita analiza) seaca, ce nu are nimic in comun cu spiritul viu al filmului. Felicitari din suflet!

    RăspundețiȘtergere
  9. Foarte frumos ceea ce zici.
    Un blog foarte deosebit!
    Tine-o tot asa!

    RăspundețiȘtergere
  10. Si ce frumos ar fi sa fim si orbi.O lume superficiala unde totul se reduce la aparente.Daca am fi cu totii orbi am sti probabil sa apreciem esenta lucrurilor,am invata sa ne cunoastem,sa ne adancim in cunoastere,am fi altfel si totul ar fi altfel,am fi mai buni

    RăspundețiȘtergere