Cineva care, debordând de curaj, comentează anonim pe blogul meu referindu-se la piesa Hoţi, afirmă că, la avanpremieră, aplauzele au fost din milă. Bref:
1.Anonimii de pe blog: moartea mea, slăbiciunea mea, febleţea mea! Mă dau rău în vânt după anonimi, după curajul nebun de asumare a unor opinii!
2. Nu ştiu ce a fost la avanpremieră, habar nu am, eu am văzut piesa doar la premieră. Şi oricine a fost prezent duminică seară a putut vedea că aplauzele nu doar că n-au fost din milă. Din contră: au fost vii şi foarte calde.
3. Pentru ultima oară: legătura mea cu piesa se rezumă la actul traducerii. Nu e piesa mea (chiar dacă, pe parcursul actului transpunerii în română, am dezvoltat o legătură de o empatie maximă cu textul). Dacă reprezentarea scenică a fost sau nu bună, nu e meritul sau vina mea. Nu mă lăudaţi, sau nu daţi cu pietre în mine pentru ceea ce aţi văzut pe scenă!
Lupta cu timpul şi spaţiul (ambele nepotrivite)
Hoţi a avut parte de un loc de prezentare total impropriu (sala mică a Teatrului Naţional Craiova). Îmi scapă motivele pentru care piesa a fost îngrămădită într-o sală perfect nepropice desfăşurării de forţe scenice adecvate. Duşmanul numărul doi, mult mai atroce decât primul: timpul prea scurt. Faţă de piesa Deei Loher, reprezentarea de la Craiova a fost redusă fix la jumătate. De aici, o mulţime de inconveniente majore, pe care Alina Rece, regizoarea spectacolului, s-a străduit din răsputeri să le depăşească. Acţiunea, oricum fragmentată, în genul unor Iñárritu sau Almodovar, a devenit, prin comprimare, aproape ininteligibilă.
De aici, scenele au pierdut din amploare, acţiunea a părut dată pe repede înainte, spectatorul n-a avut vreme să simtă, să aprofundeze traseele evolutive ale personajelor, protagoniştii nu au putut să-şi dezvolte corespunzător rolurile, rămânând undeva la suprafaţă şi salvându-se doar prin eforturi şi calităţi personale.
Actanţii au luptat cu ei înşişi (lupta multiperspectivică a personajelor în piesă) şi cu timpul. Dramele trebuiau trăite şi exploatate contra cronometru, inovaţiile regizorale se pierdeau în aceeaşi goană. O piesă de mare calibru şi de o calitate excepţională şi-a redus mult din efect din cauza cadrării spaţio-temporale neadecvate. Repet, sunt lucruri care mă depăşesc şi nu ştiu a cui vină este că un asemenea spectacol n-a putut avea loc în sala mare, într-o perioadă onorabilă de timp.
O plecăciune în faţa actorilor…
…care şi-au făcut exemplar datoria. Surpriza cea frumoasă a piesei a fost pentru mine foarte tânăra Claudia Suliman, în rolul Îngerului (rol inexistent la Deea Loher, scos ingenios şi salutar din mânecă de către Alina Rece). La primul ei rol important, Claudia Suliman a dat cu adevărat culoare spectacolului, a avut un mers şnur cap-coadă, a început direct sus (în registrul exprimării) şi a reuşit admirabil să se menţină acolo pe tot parcursul piesei. Am urmărit-o cu mult interes, i-am reţinut mimica extraordinară, prezenţa trăirilor, lejeritatea transpunerii într-un personaj foarte dificil. Un debut de clasă, precum şi modestia acestei tinere mi-au lăsat o impresie excelentă. Magistral a fost şi Ştefan Mirea în rolul bătrânului Erwin Tomason, căruia îi oferă multă strălucire. Mirea îl depăşeşte cu mult pe Erwin cel original, e cu un pas înaintea personajului Deei Loher, îi conduce traseul existenţial pendulând la limită pe graniţa dintre un comic ce-i ţâşneşte prin toţii porii şi un tragism tulburător. Mirea îşi face şi desface personajul, îl pulverizează şi-l contrage continuu, îi oferă un dinamism care sporeşte la paroxism dramatismul.
Magistral este şi Adi Andone în rolul lui Finn. Am voie să am şi eu un personaj preferat în piesă. Şi acesta e Finn. Adrian Andone în rolul lui Finn (cu toate regretele că nu i s-a permis o dezvoltare corespunzătoare a rolului) m-a convins şi impresionat. Finn este omul aflat pe marginea prăpastiei, măcinat de zgura ucigaşă a rutinei cotidiene, fără prieteni, omul aflat în faţa jumătăţii finale de pas. Omul agonal. Omul faţă cu sine însuşi în clipele adevărului celui de pe urmă. Dincolo de eşafodajul gesturilor, mă uitam în ochii lui Andone şi vedeam extraordinar de clar această dramă pe muchia dintre lumi.
Şi, da, blamaţi-mă fiindcă îl laud din nou pe Cătălin Băicuş, un actor cum n-a mai avut Craiova de multă multă vreme. Băicuş e magistral şi când nu face nimic. Băiat extrem de inteligent, a învăţat fenomenal de mult din toate experienţele sale avute în străinătate. Am avut ocazia s-o aflu prin viu grai, de la el şi să văd toate acestea transpuse în practică, pe scenă. Atent la fiecare fibră a corpului său, la fiecare notă a timbrului vocal, Cătălin Băicuş e departe de tot ceea ce există la Craiova, ducând jocul scenic la nivel de artă.
Conglomerarea scenelor m-a făcut, printre multe altele, să regret sincer comprimarea nefericită a rolurilor unor Marian Politic, Monica Ardeleanu, Petra Zurba, sau Jana Andone, toţi foarte convingători şi cu multă empatie în tot ceea ce au făcut, însă neputându-şi valorifica imensul potenţial al partiturilor originale. S-au ratat drame profund umane, climaxuri care duc fiinţa în vecinătatea dezmembrării oricăror structuri interne. Lupta cu timpul (şi cu spaţiul impropriu) a determinat o selectivitate care, oricât de bine intenţionată ar fi fost, a lăsat destule lucruri esenţiale pe dinafară. Urcarea spre culminaţie era ori întreruptă pe undeva la jumătate, ori era atât de bruscă, încât nu se putea pricepe cum s-a ajuns acolo.
De la musique avant tout chose
Nu pot spune că-mi place muzica. Sau că o ador. Sau că sunt înnebunit după ea. Toate acestea ar fi atât de palide faţă de ceea ce simt eu pentru muzică…Am fost întrebat, după finalul reprezentării Hoţilor, dacă în piesa originală există atâta muzică. Semn că oamenii simţiseră suprasaturaţia de melodii din varianta craioveană a piesei. Iar ceea ce-i prea mult, e cu adevărat prea mult. În textul Deei Loher este prezentă o singură piesă muzicală, pe care o găsiţi imediat sub postare. Hoţi a fost inundată, „tsunamizată”, înecată de muzică. Aveam deseori senzaţia că asist la un musical, în ciuda faptului că piesele erau, pentru gustul meu, una şi una. Şi tot ceea ce-i în exces, dăunează profund. Am remarcat cum textura rolurilor era afectată, era pur şi simplu deteriorată de invazia muzicală.
Comparaţi, comparaţi şi iarăşi comparaţi
Din păcate, zilnic mi se cere pe mail textul original al piesei Hoţi. Din două motive: fie oamenii vor să vadă diferenţele dintre original şi reprezentarea scenică, fie, pur şi simplu (caz şi mai grav) vor să înţeleagă piesa. Într-un spaţiu neadecvat, într-un timp care făcea derizorii orice fel de eforturi, străduinţele regizoarei au avut slabe şanse de izbândă, iar ideile i s-au volatilizat adesea printre inconveniente. Rămân cu nostalgia work-shop-ului de anul trecut de la Berlin, unde regizoarea Alina Rece, împreună cu Iulia Colan şi Cătălin Băicuş, au prezentat câteva scene din Hoţi. Iar efectul a fost cu totul altul. A ieşit, atunci, totul aşa cum trebuie.
