joi, 13 octombrie 2011

"Hoţii" înghesuiţi


Cineva care, debordând de curaj, comentează anonim pe blogul meu referindu-se la piesa Hoţi, afirmă că, la avanpremieră, aplauzele au fost din milă. Bref:
1.Anonimii de pe blog: moartea mea, slăbiciunea mea, febleţea mea! Mă dau rău în vânt după anonimi, după curajul nebun de asumare a unor opinii!
2. Nu ştiu ce a fost la avanpremieră, habar nu am, eu am văzut piesa doar la premieră. Şi oricine a fost prezent duminică seară a putut vedea că aplauzele nu doar că n-au fost din milă. Din contră: au fost vii şi foarte calde.
3. Pentru ultima oară: legătura mea cu piesa se rezumă la actul traducerii. Nu e piesa mea (chiar dacă, pe parcursul actului transpunerii în română, am dezvoltat o legătură de o empatie maximă cu textul). Dacă reprezentarea scenică a fost sau nu bună, nu e meritul sau vina mea. Nu mă lăudaţi, sau nu daţi cu pietre în mine pentru ceea ce aţi văzut pe scenă!

Lupta cu timpul şi spaţiul (ambele nepotrivite)

Hoţi a avut parte de un loc de prezentare total impropriu (sala mică a Teatrului Naţional Craiova). Îmi scapă motivele pentru care piesa a fost îngrămădită într-o sală perfect nepropice desfăşurării de forţe scenice adecvate. Duşmanul numărul doi, mult mai atroce decât primul: timpul prea scurt. Faţă de piesa Deei Loher, reprezentarea de la Craiova a fost redusă fix la jumătate. De aici, o mulţime de inconveniente majore, pe care Alina Rece, regizoarea spectacolului, s-a străduit din răsputeri să le depăşească. Acţiunea, oricum fragmentată, în genul unor Iñárritu sau Almodovar, a devenit, prin comprimare, aproape ininteligibilă.
De aici, scenele au pierdut din amploare, acţiunea a părut dată pe repede înainte, spectatorul n-a avut vreme să simtă, să aprofundeze traseele evolutive ale personajelor, protagoniştii nu au putut să-şi dezvolte corespunzător rolurile, rămânând undeva la suprafaţă şi salvându-se doar prin eforturi şi calităţi personale.
Actanţii au luptat cu ei înşişi (lupta multiperspectivică a personajelor în piesă) şi cu timpul. Dramele trebuiau trăite şi exploatate contra cronometru, inovaţiile regizorale se pierdeau în aceeaşi goană. O piesă de mare calibru şi de o calitate excepţională şi-a redus mult din efect din cauza cadrării spaţio-temporale neadecvate. Repet, sunt lucruri care mă depăşesc şi nu ştiu a cui vină este că un asemenea spectacol n-a putut avea loc în sala mare, într-o perioadă onorabilă de timp.

O plecăciune în faţa actorilor…

…care şi-au făcut exemplar datoria. Surpriza cea frumoasă a piesei a fost pentru mine foarte tânăra Claudia Suliman, în rolul Îngerului (rol inexistent la Deea Loher, scos ingenios şi salutar din mânecă de către Alina Rece). La primul ei rol important, Claudia Suliman a dat cu adevărat culoare spectacolului, a avut un mers şnur cap-coadă, a început direct sus (în registrul exprimării) şi a reuşit admirabil să se menţină acolo pe tot parcursul piesei. Am urmărit-o cu mult interes, i-am reţinut mimica extraordinară, prezenţa trăirilor, lejeritatea transpunerii într-un personaj foarte dificil. Un debut de clasă, precum şi modestia acestei tinere mi-au lăsat o impresie excelentă. Magistral a fost şi Ştefan Mirea în rolul bătrânului Erwin Tomason, căruia îi oferă multă strălucire. Mirea îl depăşeşte cu mult pe Erwin cel original, e cu un pas înaintea personajului Deei Loher, îi conduce traseul existenţial pendulând la limită pe graniţa dintre un comic ce-i ţâşneşte prin toţii porii şi un tragism tulburător. Mirea îşi face şi desface personajul, îl pulverizează şi-l contrage continuu, îi oferă un dinamism care sporeşte la paroxism dramatismul.
Magistral este şi Adi Andone în rolul lui Finn. Am voie să am şi eu un personaj preferat în piesă. Şi acesta e Finn. Adrian Andone în rolul lui Finn (cu toate regretele că nu i s-a permis o dezvoltare corespunzătoare a rolului) m-a convins şi impresionat. Finn este omul aflat pe marginea prăpastiei, măcinat de zgura ucigaşă a rutinei cotidiene, fără prieteni, omul aflat în faţa jumătăţii finale de pas. Omul agonal. Omul faţă cu sine însuşi în clipele adevărului celui de pe urmă. Dincolo de eşafodajul gesturilor, mă uitam în ochii lui Andone şi vedeam extraordinar de clar această dramă pe muchia dintre lumi.
Şi, da, blamaţi-mă fiindcă îl laud din nou pe Cătălin Băicuş, un actor cum n-a mai avut Craiova de multă multă vreme. Băicuş e magistral şi când nu face nimic. Băiat extrem de inteligent, a învăţat fenomenal de mult din toate experienţele sale avute în străinătate. Am avut ocazia s-o aflu prin viu grai, de la el şi să văd toate acestea transpuse în practică, pe scenă. Atent la fiecare fibră a corpului său, la fiecare notă a timbrului vocal, Cătălin Băicuş e departe de tot ceea ce există la Craiova, ducând jocul scenic la nivel de artă.
Conglomerarea scenelor m-a făcut, printre multe altele, să regret sincer comprimarea nefericită a rolurilor unor Marian Politic, Monica Ardeleanu, Petra Zurba, sau Jana Andone, toţi foarte convingători şi cu multă empatie în tot ceea ce au făcut, însă neputându-şi valorifica imensul potenţial al partiturilor originale. S-au ratat drame profund umane, climaxuri care duc fiinţa în vecinătatea dezmembrării oricăror structuri interne. Lupta cu timpul (şi cu spaţiul impropriu) a determinat o selectivitate care, oricât de bine intenţionată ar fi fost, a lăsat destule lucruri esenţiale pe dinafară. Urcarea spre culminaţie era ori întreruptă pe undeva la jumătate, ori era atât de bruscă, încât nu se putea pricepe cum s-a ajuns acolo.

De la musique avant tout chose

Nu pot spune că-mi place muzica. Sau că o ador. Sau că sunt înnebunit după ea. Toate acestea ar fi atât de palide faţă de ceea ce simt eu pentru muzică…Am fost întrebat, după finalul reprezentării Hoţilor, dacă în piesa originală există atâta muzică. Semn că oamenii simţiseră suprasaturaţia de melodii din varianta craioveană a piesei. Iar ceea ce-i prea mult, e cu adevărat prea mult. În textul Deei Loher este prezentă o singură piesă muzicală, pe care o găsiţi imediat sub postare. Hoţi a fost inundată, „tsunamizată”, înecată de muzică. Aveam deseori senzaţia că asist la un musical, în ciuda faptului că piesele erau, pentru gustul meu, una şi una. Şi tot ceea ce-i în exces, dăunează profund. Am remarcat cum textura rolurilor era afectată, era pur şi simplu deteriorată de invazia muzicală.

Comparaţi, comparaţi şi iarăşi comparaţi

Din păcate, zilnic mi se cere pe mail textul original al piesei Hoţi. Din două motive: fie oamenii vor să vadă diferenţele dintre original şi reprezentarea scenică, fie, pur şi simplu (caz şi mai grav) vor să înţeleagă piesa. Într-un spaţiu neadecvat, într-un timp care făcea derizorii orice fel de eforturi, străduinţele regizoarei au avut slabe şanse de izbândă, iar ideile i s-au volatilizat adesea printre inconveniente. Rămân cu nostalgia work-shop-ului de anul trecut de la Berlin, unde regizoarea Alina Rece, împreună cu Iulia Colan şi Cătălin Băicuş, au prezentat câteva scene din Hoţi. Iar efectul a fost cu totul altul. A ieşit, atunci, totul aşa cum trebuie. 

Mercedes Sosa - Como la cigarra
   

9 comentarii:

  1. Mama ce-mi place ca-i faci mereu de kko pe astia de la teatru (pt ca si merita din plin sa fie facuti asa). Imi place tupeul tau si argumentele si ca critici totdeauna cu multa substanta. Esti printre putinii oameni care au curaj sa spuna opinia

    RăspundețiȘtergere
  2. Gabitza, te rugam noi frumos sa nu mai vii la teatru.Nu vrem sa-ti murdarim starea sufleteasca atat de frumoasa. Nu te obliga nimeni sa-ti strici ziua cu vederea noastra. Mercurul e deschis pana tarziu, ai ce face.
    Teatrul nu cred ca e pentru tine.Daca ai sti cu ce se mananca, n-ar mai vorbi gura fara tine. Stii cum e sa stai pe o scena? Stii ce implica asta? Stii cum e sa vrei sa daruiesti ceva oamenilor si sa primesti inapoi, asa cum dai tu cu generozitate, materii fecale? Ma repet. Teatrul nu e pentru unii ca tine. Sau, cel putin, teatrul asta prost. Daca vrei Royal Shakespeare Theatre, nu te retine nimeni. Noi iti uram drum bun!

    RăspundețiȘtergere
  3. @Gabitza: imi pare tare rau daca ai inteles ca ii fa cumva pe "astia de la teatru". Ai priceput...nimic! A-mi expune opinia, chiar daca uneori nu tine isonul encomoinului, nu inseamna ca fac de "kko" pe cineva. Si cred ca ai citit in diagonala ceea ce am scris. Am spus "chapeau" in fata actorilor! O trupa excelenta, care si-a facut datoria pana la ultima picatura de energie. Si am incercat sa explic si minusurile, ca sa se stie ca nu e doar vina regizoarei (asa cum s-au grabit foarte mult sa arunce cu pietre in ea) si cum a incercat intreaga echipa sa se adapteze unei situatii date si sa exploateze cat de bine se poate textul si transpunerea sa scenica.
    Ceea ce mie nu mi-a placut in piesa, altuia i se poate parea excelent si invers. De aici si frumusetea si sanitatea opiniilor (fie ele si contrare) argumentate si sustinute.
    Eu raman cu imensul regret al scenelor prezentate de TNC la Berlin, anul trecut, cu aceeasi regizoare (azi blamata) si cu doi dintre protagonistii piesei (Catalin Baicus si Iulia Colan). A fost o bijuterie ceea ce a iesit acolo, crede-ma pe cuvant. Aici...aici insa e Romania, e altceva si trupa a trebuit sa se adapteze. Sunt convins ca altfel iesea piesa la sala mare, cu o durata corespunzatoare, pe o scena care sa fie viabila potentialului actoricesc, regizoral si celui textual.

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Dragoste,
    Felicitari pentru traducere! Imi cer scuze! Nu stiu daca ma mai tii minte...Personajele fictive cad prada departarii mai usor, se uita, se confunda, capata alte intelesuri pe masura ce o conventie, timpul, bate din aripi ca si ingerasul din piesa. (Oare era intruchiparea timpului, sau un contradestin care, cel putin in cazul sinucigasului arhetipal, incearca sa desfaca itele care i se incurca in jurul gatului, in jurul degetelor pe foarfeca, in jurul pungii indesate pe cap?) Dar chiar si personajele fictive au fidelitatile lor. A mea e teatrul. Am fost si eu la premiera, nu te-am vazut insa pentru ca spectatorii erau cam inghesuiti, intr-adevar. Dar 'Hotii' nu mi s-au parut inghesuiti. Actorii nu au nevoie decat de un cerc de lumina si un cantec pe suflet ca sa picure nectar in cupa celui venit sa culeaga. Si, oare, nu am fost noi culegatorii?
    Eu nu pot compara spectacolul craiovean cu altele pe aceeasi piesa, asa ca ma voi rezuma la ce am vazut pe scena noastra. Si voi pleca de la un amanunt: ingerasul Suliman, o faptura gratioasa si cu adevarat eterica, care este la fel de fictiva ca si mine. Amandoua nu existam in piesele initiale, amandoua nu suntem si totusi ne-am instalat in dimensiunea ludica a piesei extrem de confortabil. Cine m-a adus pe mine in piesa cehoviana, mie, cel putin, imi este clar. Dar ce o fi determinat-o pe regizoare sa-l inventeze pe inger? Aici e cheia spectacolului, dupa parerea mea.
    Am venit fara nicio prejudecata la spectacol, nu stiam mai nimic despre piesa si nu asteptam nimic. Cam asa fac de obicei, las piesa sa vina la mine, sa ma 'cunoasca' ea pe mine si de-abia apoi stabilim o relatie. Si ne-au intampinat actorii cu spatele. 'Frumos mod de a primi omul,' mi-am zis. Si a inceput spectacolul si a aparut si un inger care ridica o candoare dupa alta, asa cum ridica o privire dupa alta (ea, ingereasa, fiind mult mai scunda decat ceilalti actori) si apoi au inceput niste fragmente din viata unuia si a altuia, si actorii se retrageau singuri sau in cupluri in cate o nisa sau se asezau cu spatele la noi si la piesa, si mai era un nebun cu o sanie dupa gat care se incapatana sa urce niste trepte cu nebunia aia agata de gat care-l tragea inapoi ca o Siberie intergalactica si atunci incerca vehement sau doar dement sa se sinucida, si mai aflam cate un amanunt infiorator despre cate unul dintre personaje, dar tot nu le ghiceam rostul si ei toti in negru, seriosi sau doar nefericiti, tineri si varstnici, prinsi intr-un malaxor al durerii si nimeni nu parea sa gaseasca un punct de sprijin in ceva sau cineva si incet, incet, incepea sa se inchege cate o poveste care unea mai multe personaje si fiecare dintre ele incerca sa isi gaseasca 'o forma' 'un indiciu de fiinta', ceva care sa-i dea o dimensiune simbolica…
    Piesa e foarte rece. Tu ai numit-o umana, plina de trairi si evolutii. Mai spui ca ce am vazut noi e doar jumatate din piesa. Se poate sa ai dreptate. Mie piesa mi s-a parut dura, distanta, mecanica. Din putinele contacte cu arta spectacolului nemtesc si mai ales a filmului, mi s-a parut ca se degaja o uscaciune, ca e o arta care se bazeaza pe trairea minimalista, o succesiune de secvente alb-negru chiar si dupa inventarea lui Eastman Color. Lipseste liantul, ceva uman, nu stiu, totul e in subtext, poate, si eu nu gasesc codul.
    Continui, draga Dragoste…

    RăspundețiȘtergere
  5. Alina Rece, dupa parerea mea, incepe spectacolul in aceasta cheie, totul foarte nemtesc, toti imbracati in negru, centrati pe ei insisi si fara sa incerce ‘sa te cunoasca’. Nu-i intereseaza de ce ai venit la spectacol. (primirea cu spatele). Chiar si relatiile dintre ei sunt amputate, tatal si fiica, fratele si sora, sotul si sotia. Un abur rece care simuleaza o societate, o familie. Gandeste-te cat de mult metal foloseste Alina Rece: un carucior de la Billa, un carut de invalid, revolverul. Dar regizoarea este romanca, ea simte ca lipseste ceva pe Strasse. Si atunci introduce doua elemente cheie: ingerul si muzica.
    Ingerul instituie, paradoxal, esenta umana. Ingerul se bucura, se mira, se infioara, ea este cea care traieste trairile lor. Iar muzica salveaza, dupa parerea mea, piesa de la inghet, din copca. Muzica aduce nota de frumos si de armonie in piesa. Inchipuieste-ti cum ar fi fara. De la ‘musaque’, muzica de fond, Alina Rece trece la ‘musique’, adica sunt momente in care muzica preia stafeta si lasa actorul sa se odihneasca. Mie nu mi s-a parut excesiva. O piesa shakespeariana nu foarte cunoscuta, am si uitat cum se numea, pe care am vazut-o cu ani in urma in Germania, folosea din plin muzica. Era ca dusca de vin cu care inghiti mai usor painea uscata.
    Mai sunt si cele doua dansuri care incet-incet pun in vibratie aerul, aduc putina bucurie acolo unde e numai tensiune si vrajba si descompunere.
    Bref, cum spui tu. Cred ca regizoarea si actorii au dat mai multa culoare piesei decat textul insusi. Altfel spus, regizoarea a avut multe gaselnite interesante: portocalele, etola lunga cat o vina neasumata, sania ca un vehicul al mortii, ‘ascultarea’ hartiilor, frumoasa fara chip care soseste in vama. Iar trupa de actori a fost cea care a ridicat valoarea unui text, cum s-a mai intamplat si-n alte cazuri.
    Nu, n-a fost inghesuiala pe scena. A fost o piesa cu hoti.

    RăspundețiȘtergere
  6. @Dasha: se putea spune mai mult de atat? Dar arta e (si) chestiune de gust. Si de viziune a privitorului. Spre deosebire de Dasha, care vede partea buna si frumoasa in orice, stropul de lumina din intuneric si pe acela incearca sa-l faca mare si frumos, eu ma situez exact la polul opus, vazand fix pe dos.
    Si a mai fost ceva in piesa, ceva care mie mi-a picat stramb: finalul. Care este total diferit fata de finalul original. Schimbat si trecut intr-o nota care mie imi zgarie urat perceptia: happy-end-ul, nota hollywoodiana. Ideea e frumoasa si generoasa, dar n-are legatura cu intentia autoarei. Recunosc cinstit, am o mare problema cu happy-end-urile, cu "pupat piata Ndependentii" (si aici chiar a fost ad literam asa): am oroare si o aversiune profunda fata de finalul "rasucit" din condei spre un sfarsit fericit, roz bla bla bla. M-am speriat la finalul din "Hoti" ca o sa fac diabet de atata dulcegarie.

    RăspundețiȘtergere
  7. in opinia mea, punerea in scena e ratata, aduce a videoclip, e prea franjurata si, iarasi, regia nu reuseste sa valorizeze varfurile si contondentele. mai rau, "catifelarea" excesiva a ingerului - ma refer aici la machiajul in exces, care se transforma in masca, ingerul devenind fantoma, de fapt - rapeste unuia dintre cele mai calde chipuri din distributie posibilitatea de a echilibra duritatea teatralitatii expuse, din pacate, de la actori care promiteau.

    ceva nu se leaga in felul cum e pusa in scena piesa, ca sa folosesc un sablon. efectul a fost, pentru mine, de dispozitiv vechi, manual, prin care sa urmaresti diapozitive ultra-moderne si care dispozitiv scartaie metalic cand treci la urmatorul diapozitiv, amintindu-ti ca e vorba de o masinarie. si deci nepermitandu-ti sa intri in lumea diapozitivelor cu pricina.

    ti-am scris astea, cosmin, sa nu le uit.

    voi dezvolta cand se iveste timpul.

    zung

    RăspundețiȘtergere
  8. stie cineva cum se numeste melodia cand isi taie finn cravata? va roooooooooog.incepe d fiecare data cand ii suna ceasu gen si isi taie cravata...

    RăspundețiȘtergere