niciodată nu am avut vreun sentiment de săltare a
inimii în faţa frumuseţilor patriei. şi asta de vreo 34 de ani încoace. privesc
haotic pe geamul unui tren care înghite câmpii murdare. muzica din căşti nu mă
salvează. nu am starea de a asculta niciuna până la capăt. abia după vreo oră
de mers spre răsărit reuşeşte alice cooper să mă pună pe picioare. pământ răvăşit
şi animale obosite. o lume căzută pe lume. discuţii despre cotidianul anost. cafele,
termopane, vecini, idile de mahala zboară odată cu traiectorii imprecise ale
peisajului. lumea intră în compartiment mirosind a ceaţă, a ţigări şi a griji. aerul
de afară şi poveştile spuse de el.
bărbatul din faţa mea avea un tricou cu o
inscripţie în daneză. şi o servietă comunistă. fata de lângă mine mânca
biscuiţi cu aromă de ceapă şi smântână (blestemat fie TUC şi neamul lui TUC
pentru această combinaţie!). de la chiajna trenul începe mersul târâş. şi acela
cu pauze. se fac poze cu groapa de gunoi.
apoi, pe la unirea, l-am zărit pe marius manole. pare
mai om decât la tv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu