Nu vreau să mă fac scriitor (nici măcar atunci când voi fi mare)

Fusei la nişte premii. Nu să iau. Să asist la decernarea lor. Adicătelea asistent. Scriitori peste scriitori. Şi a lor uniune. Notabilităţi locale în domeniu. Dinozăuret ineficient duium. Dar cu veleităţi şi ambâţ. Ceea ce contează în economia fiecărei vieţi autouzurpate. Tineri şi extrem de tineri aspiranţi la cununile de lauri ale lui Erato, Euterpe, Calliope, Melpomene, Polyhymnia (şi să mă ierte distinsele dacă am omis-o pe vreuna din gaşca Domniilor Lor), debutanţi fără de etate, de-o vârstă sau chiar mai aduşi de ani decât mai sus menţionatele muze.  

Premiile au fost însă jos pălăria. Mai schimbaţi laureaţii, frăţioare, că doar îi rotiţi, mai abitir ca la rotaţia comunistă de cadre! Excepţie face premiul de debut, că la el nu se pot roti (deşi, cu puţină inventivitate, s-ar găsi şi „acilea” o modalitate). La fiecare anunţare de premiu mintea mea nu se putea abţine să nu-şi urle în culmea disperării, deşi io-i spuneam să facă pe mortu’n păpuşoi: are you fucking serious? Îmi dădeam palme (mental, fireşte) să mă conving că nu visez. Lumea tânără mulţumea  cu temenele „profesorilor mei” (ai lor, nu ai mei, ca io-s autodidact şi nici nu stau sluj la lins dosuri academice), nişte fiinţe feminine angelice (în sensul că erau de-o vârstă cu îngerii şi celelalte puteri cereşti) se apucaseră, ca la Oscar, să mulţumească fanilor (ok, recunosc, nu foloseau acest cuvânt, dar asta era ideea), un nene, în loc să facă o laudatio unui volum de altfel nu rău de versuri, începu să citească recenzia pe care o publicase în nu-ştiu-ce-revistă-de-cultură, de ne dădurăm toţi cu roatele-n sus de plictiseală şi uimire şi iarăşi mai mulţumirăm profesorilor mei şi iarăşi o dădurăm în encomioane, sub privirile uneori stupefiate ale amfitrionilor, care, în ciuda eforturilor vizibile de a struni patetismele, nu reuşeau să stăvilească aluviunile sentimentale slugarnice, scăpate de sub orice control.

Apoi a pornit un şuvoi de oameni să încarce farfuriile cu haleală, de parcă venea foametea de o mie de ani. Şi unii simţeau nevoia imperioasă să se năpustească spre mine şi, cu fălcile trosnind, printre înghiţituri care l-ar fi făcut invidios pe însuşi lupul din Capra cu trei iezi, îmi întindeau nişte degete soioase şi se recomandau, spunându-şi numele şi adăugând, invariabil aproape, titulatura „scriitor”. Unii mai făceau şi precizarea „poet” şi înşirau nişte cifre impresionante, sensibil mai mari decât vârsta mea, reprezentând cantitatea de maculatură dejectată de ei până acum pe piaţă şi căreia ei îi spuneau cu o admiraţie sacră, vecină cu orgasmul mistic, volume. După ce scăpam din strânsoarea mâinilor unse cu grăsimea fragmentelor de hoituri prăjite ingurgitate, mulţumeam Proniei cereşti că nu-mi uitasem acasă gelul dezinfectant de mâini.

De ce majoritatea celor care îşi zic „scriitori” put? De ce sunt în grevă radicală de apă şi săpun?

De ce mă durea capul după fiecare premiu acordat?

De ce-mi vine să vomit şi acum, la ore bune după desfăşurarea evenimentului? (nu grăiesc metaforic, ci la propriu)

Ce aghiuţă mă puse să mă duc?

De ce „scriitorilor” le e permanent foame? Şi sete. O fi setea de creaţie transpusă în realitatea încă 3d.

Un astfel de eveniment e suficient să producă declicul necesar să te facă să te laşi pentru totdeauna de scris. Să ţi se taie pentru veşnicie. Eufemistic, blând, roz, corect politic se spune la finalul unor astfel de scârboşenii ceva de genul „mi-a lăsat un gust amar.” Amar ar fi fost bine. Şi mă abţin.

Pe viitor voi şti să mă menajez. (mai bine mă duc la concert Inna, aş fi mai pe plus)

Şi nu vreau să mă fac niciodată scriitor.