Marioneta

Ea este prezentă.În faţa mea. Cu o fustă roşie. Şi pantofi eleganţi. De piele neagră. Şi cu geanta pe umăr. Şi cu parfumul ei. Prea dulce. Pentru ea. Pentru mine. Pentru ceilalţi. Pentru strada plictisită de stropii inegali de ploaie. E în faţa mea.

El nu e prezent. Nu ştiu cum e îmbrăcat acum. Ce face în această clipă. Cum arată. Care-i este parfumul, dacă are unul. Dacă poartă un costum bleu, sau negru, sau gri. El există între două guri, care-l poartă de la una la alta. Ea şi prietena ei. Şi el în suflul vorbelor lor. Evaziv ca aerul unei nopţi de pierdere şi regăsire.

Ea este o marionetă. Marioneta lui. Aşa spune ea. Aşa spune mantoul ei roşu. Şi bluza ei neagră, cu volane spune la fel. Ea îl iubeşte. Ea se sacrifică pentru el. El e căsătorit. Şi nu e prezent. El e dur. Şi nu e aici. Ea îl iubeşte şi suportă şi îşi odihneşte picioarele într-o băltuţă. Apa încearcă timid să ia cu asalt pantofii bine întinşi. Ea are un dres fin şi e prezentă în faţa mea. Probabil şi el are haine de calitate şi e bădăran şi e undeva între două guri de femei, aleargă de la una la alta, în discuţia lor.

El este un păpuşar. Ea, o marionetă. Întotdeauna m-am întrebat, de pe când eram copil şi mergeam la Teatrul de păpuşi, cum arată o marionetă în libertate. Azi am aflat răspunsul. O marionetă nu e niciodată liberă. O marionetă se simte liberă doar atunci când păpuşarul o manevrează. Firele ei sunt libertatea ei.

O marionetă fără aţe tânjeşte după aţele care îi fac rău. Ea e o marionetă şi se află în faţa mea. Liber de neliberă.

El e căsătorit. Ea e legată de el prin miliarde de fire. Care o dor. Care o sugrumă. Care o vlăguiesc. Ar vrea să le rupă. Să se rupă de el, care nu e prezent. De el, purtat de respiraţii şi de vânt prin ploaia apatică de decembrie. Nu poate. Are de ales între două tipuri de condamnare la a deveni un nimic: cu el, sau fără el. Rezultatul, acelaşi.

Aţele sunt însăşi sensul existenţei unei marionete. Toate marionetele gândesc. Toate marionetele sunt triste. Chiar şi atunci când râd. Chiar şi atunci când parfumul lor pătrunde în inimi. Chiar şi atunci când schimbă poşetele. Sau poate mai abitir atunci când schimbă poşetele. Când schimbă hainele. Fardurile. Visele. Vieţile.

Ea era o marionetă. El nu era prezent. Mie îmi venea în gând numai cuvântul Preiselbeere.

Poţi afla o viaţă de om la un semafor, aşteptând să se facă verde. Uneori, aştepţi o viaţă întreagă să se facă verde.

expressions crew- marionette Mp3
Asculta mai multe audio Diverse

Rainer Maria Rilke

Alles ist eins

Einmal, am Rande des Hains,

stehn wir einsam beisammen

und sind festlich, wie Flammen

fühlen: Alles ist Eins.

Halten uns fest umfaßt;

werden im lauschenden Lande

durch die weichen Gewande

wachsen wie Ast an Ast.

Wiegt ein erwachender Hauch

die Dolden des Oleanders:

sieh, wir sind nicht mehr anders,

und wir wiegen uns auch.

Meine Seele spürt,

daß wir am Tore tasten.

Und sie fragt dich im Rasten:

Hast Du mich hergeführt?

Und du lächelst darauf

so herrlich und heiter

und: bald wandern wir weiter:

Tore gehn auf..

Und wir sind nichtmehr zag,

unser Weg wird kein Weh sein,

wird eine lange Allee sein

aus dem vergangenen Tag.

Rainer Maria Rilke

Vorgefühl

Ich bin wie eine Fahne von Fernen umgeben.

Ich ahne die Winde, die kommen, und muss sie leben,

während die Dinge unten sich noch nicht rühren:

die Türen schließen noch sanft, und in den Kaminen ist Stille;

die Fenster zittern noch nicht, und der Staub ist noch schwer.

Da weiß ich die Stürme schon und bin erregt wie das Meer.

Und breite mich aus und falle in mich hinein

und werfe mich ab und bin ganz allein

in dem großen Sturm.

Rilke Projekt:

Rainer Maria Rilke

Das ist die Sehnsucht

Das ist die Sehnsucht: wohnen im Gewoge

und keine Heimat haben in der Zeit.

Und das sind Wünsche: leise Dialoge

täglicher Stunden mit der Ewigkeit.

Und das ist Leben. Bis aus einem Gestern

die einsamste Stunde steigt,

die, anders lächelnd als die andern Schwestern,  

dem Ewigen entgegenschweigt.

Din nou Rilke Projekt:

Rainer Maria Rilke

Lieben

Und wie mag die Liebe dir kommen sein?

Kam sie wie ein Sonnen, ein Blütenschnein,

kam sie wie ein Beten? – Erzähle:

Ein Glück löste leuchtend aus Himmeln sich los

und hing mit gefalteten Schwingen groß

an meiner blühenden Seele...

Das war der Tag der weißen Chrysanthemen, –

mir bangte fast vor seiner schweren Pracht...

Und dann, dann kamst du mir die Seele nehmen

tief in der Nacht.

Mir war so bang, und du kamst lieb und leise, –

ich hatte grad im Traum an dich gedacht.

Du kamst, und leis wie eine Märchenweise

erklang die Nacht...

O poezie sublimă a lui Rilke şi o interpretare fenomenală a celor de la Rilke Projekt:

"Je est un autre" în varianta "I am a Tanti" sau cum am servit pe post de Bau-Bau

Luni, orele prânzului. Pe o străduţă din fericire goală a Craiovei, mă deplasez lin, alături de geanta mea şi de soarele incredibil de puternic pentru luna noiembrie. Vară de noiembrie în toată regula. La orizont, o mamă cu un copil. Un punct stabil, scuipător de coji de seminţe (mama), altul mobil, mişcându-se brownian în toate direcţiile (copilul). Cei doi devin tot mai mari, pe măsură ce paşii mă conduc către ei, prin frunzele toamnei aşternute ca nisipul mării.

Mama, femeie responsabilă, ostenită de mobilitatea exagerată a puştiului, care se tot depărta de ea şi revenea la intervale neregulate, se decide să pună capăt neastâmpărului: "Stai, mă, pe loc, stai, că, uite, o să te ia tanti în geanta ei şi o să te ducă de aici şi nu o să mai vezi!". Urăsc părinţii care aplelează la asemenea tactici de cuminţire a odraslelor. Copilul ia o mică pauză şi priveşte temător în jur. La fel fac şi eu, gata s-o reperez pe zgripţuroiaca răpitoare de copii, să-i văd paporniţa imensoidă, în care colectează prunci neascultători. Surpriză. Strada era goală. În spatele meu, în dreapta, în stânga - nimeni. Mama repetă ameninţarea. Încep să resimt instantaneu efectul celebrelor cuvinte rimbaldiene asupra mea: "Je est un autre." "Am dublă personalitate şi-o dezvolt pe-a treia?", ca să citez versurile unei trupe la modă. Mi s-a mai întâmplat să fiu oprit pe stradă şi să fiu confundat în ordine (cronologică aproape) cu: cel care montează cablu (pe vremea când locuiam într-un bloc unde-şi avea sediul o firmă de televiziune prin cablu), cu un balerin (asta m-a distrat cel mai tare, era să leşin de râs în faţa bietei femei care, în plină stradă, tot nu mă credea că nu practic această artă elegantă), cu un avocat, cu un angajat la Primărie, sau cu un simplu "bă, băiatu'!". Dar cu o tanti, niciodată. Şi taman cu o tanti colecţionară de copii poznaşi. Cu Muma Pădurii în persoană, adică!

Fără să am nimic ireverenţios în atitudine, mă îndrept către doamna cu seminţele: "La mine vă refereaţi?". Nu mă învredniceşte cu niciun răspuns, sare după copil, îl ia de mână zguduindu-l: "Vezi dacă nu eşti cuminte? Acum te bagă tanti în geantă şi te fură!" Îmi iau geanta cu care, se presupune, răpesc copilaşi şi mă strecor pe străduţa pustie. E evident că je est un autre.

CA$$A LOCO - Bau-Bau
Asculta mai multe audio Muzica

Cleopatra Stratan-Nu mi-e frica de bau-bau
Asculta mai multe audio Muzica

Republica Meltenia 4-De ce sunt bou

Real. Adică super-, mega-, hiper-, ultra-, gigamarketul. Coadă la casă. Ochi ce privesc pe monitoarele unde se derulează faze stupide cu camera ascunsă. În faţa mea, o familie fericită. Tatăl şi băiatul său. O familie pocnind de sănătate. Dând pe afară de sănătate. Se vede de la o poştă că sunt tată şi fiu: îi recunoşti după dimensiunile burţilor, după cefele triple, după tricourile care se lungesc ca nişte girafe pe straturile adipoase. Totdeauna mă întreb cum vor arăta la vârsta de 30-35 de ani aceşti copii de 8-9 ani, cu nişte burdihane venerabile. Şi puştiul din faţa mea îşi purta falnic podoaba din partea anterioară a corpului pregătit parcă pentru luptele de sumo. Băiatul se întoarce spre căruciorul meu care aştepta cuminte la rând, priveşte cu interes în interior şi, văzând o aglomerare de pahare de iaurt nefirească pentru el, se întoarce fulgerător spre părintele atoateştiutor, pe care îl întreabă: "Tată, de ce omu' ăsta din spate are atâta iaurt în căruţ?". Fără să fie nevoit să arunce măcar o privire în căruciorul meu, tatăl îi răspunde flegmatic: "De bou, tată, de aia!".
Sunt mândru de mine că am reuşit să mă abţin, să mă înfrânez şi să nu le răstorn căruciorul cu fundul în sus. M-am stăpânit şi să nu le adresez nişte "citate din Cioran". Eram foarte cool în autocontrolul meu. Le-am privit şi eu cu interes cumpărăturile şi am priceput imediat de ce sunt bou: căruciorul fericitei familii rubensiene deborda (la propriu) de n-şpe mii de feluri de carne: de mici, de friptură, tocată, coaste, pulpe, ciolane, de porc, de pui, de curcan. Numai de bou nu aveau. Pentru că boii, nu-i aşa, se hrănesc cu iaurt.