Adormirea Maicii Domnului la Tübingen

Sărbătoarea Sf. Maria într-o catedrală catolică. Duminica. Oricum, pentru mine, slujbele catolice au ceva special faţă de cele ortodoxe, deşi principiul, prin reducţie, în orice serviciu divin, indiferent de confesiune, este acelaşi. Văd că nu este preotul obişnuit, cel de „bază”, rotofei, rumen în obraji, foarte jovial. Îmi aduc aminte că săptămâna trecută a spus că va fi în concediu. În locul lui, un pater ras în cap şi cu cioc. Nu-i disting absolut deloc trăsăturile chipului, stau destul de în spate (nu am găsit loc mai în faţă), mascat de o coloană şi nici ochelarii nu-i am pe nas. Ceva din pronunţia lui are un aer sudic. Dar vorbeşte senzaţional germana. Vine momentul predicii, clipele care, pentru mine, la slujba ortodoxă înseamnă semnalul de retragere, iar la catolici este prilejul tihnei răsfoirii cărţilor de cântece. Pretenţiile mele în cadrul predicilor sunt inuman de mari, recunosc şi doar foarte puţini vorbitori (fie ei religioşi sau laici) au reuşit să-mi reţină atenţia în acest sens.

Şi paterul iezuit începe să cuvânteze. E italian, de lângă Ravena. Ţine locului părintelui aflat în concediu. A studiat aici, în Tübingen şi, de zece ani, vine anual pentru cercetări. Simte perfect germana, îi meştereşte iscusit subtilităţile. Vorbeşte despre Adormirea Maicii Domnului, despre accesul feminin la mântuire, despre religie şi feminitate. Vorbeşte absolut liber, construieşte perfect discursul, face volte cuceritoare, impresionante, cu ramificaţii către zonele private de existenţă, un melanj uluitor de viaţă personală, de impresii, de subiectivitate şi de urcare spre zone filosofice greu accesibile. Paterul iezuit este cuceritor, un retor desăvârşit, de o căldură fabuloasă şi, mai ales, de o deschidere a minţii salutară. Povesteşte cum a fost în concediu la Ravena, oraşul său natal şi, vreme de zece zile, s-a retras într-o comunitate buddhistă, unde a practicat meditaţia vipassana. Prin Buddha, l-a redescoperit pe Christos. De fapt, paterul era un exemplu viu despre ceea ce înseamnă ecumenism, interrelaţionare religioasă, globalizare în cel mai curat sens, în sensul său esenţial, deschidere către celălalt, fără a renunţa la identitatea ta. M-am surprins, într-un târziu, că stăteam realmente cu gura căscată (căscată atât de mult, încât mă dureau maxilarele), fără a clipi (cine ştie de câte minute?), cu respiraţia mai rară decât în practicile vipassana. Nu ştiu multe momente în viaţa mea în care să fi rămas într-o astfel de postură, pentru că impresionabilitatea mea, în astfel de cazuri, este atât de redusă, încât se apropie de gradul cel mai de jos al nesimţirii. Orice s-a suspendat în jurul meu, ascultând inflexiunile vocii preotului, o gamă de tonalităţi care acoperea o scală extrem de largă, ascultând punctările cu caracter speculativ excelent deduse şi induse, ospitalitatea gândirii sale, în care era loc pentru tot şi pentru toate. Paterul spunea că, la un moment dat, la buddhişti a fost întrebat dacă e bucuros că e creştin. Întrebare pe care trebuie să ne-o punem fiecare. Da, e o fericire să fii creştin cum e paterul al cărui nume nu-l cunosc (mă voi interesa duminică, dacă va mai ţine tot el slujba). Asta înseamnă, după mine, să fii creştin în mileniul al treilea: toleranţă, gândire liberă şi extinsă, cultură fabuloasă, astfel încât să poţi face conexiuni, să înţelegi că părţile care aparent separă sunt, de fapt, mărci ale aceleaşi identităţi, deschidere, înţelegere. Şi, de ce nu, charismă (cuvânt ce provine de la „har”). Dar ea este consecinţa celorlalte calităţi, enumerate anterior.

Neckar-ul

Stiftskirche din centrul Tübingen-ului
Primăria din Tübingen

Străzi şi clădiri din centru

Stuttgart-7 august 2010

De la Tübingen la Stuttgart drumul cu trenul (Regionalzug) durează circa o oră. Pe geamul RE-ul se văd viile cocoţate la milimetru pe dealurile şvăbeşti, pârguindu-se riguros în soare. Centrul Stuttgartului abundă de oameni în amiaza zilei de sâmbătă. Centru mare, superb, mi-a plăcut aproape mai mult ca cel din München (oraş care, pentru mine, este cel mai frumos din lume, după Innsbruck). Stuttgart a luat fiinţă în jurul anului 950 (deşi atestări privind aşezări romane în zonă regăsim încă din secolul I î.Chr.), înainte de bătălia de la Lechfeld. Fondatorul a fost ducele Liudolf de Suabia, fiul sfântului împărat roman Otto I cel Mare. Noua aşezare era utilizată în special pentru creşterea cailor (datorită zonei foarte fertile) şi acest lucru se vede şi în denumirea oraşului: încă din germana medie exista cuvântul „stuotgarte”, compus din „Garten” (însemnând „grădină”) şi „Stuot” (cu sensul de „herghelie”) (de unde a derivat cuvântul actual german „Stute”, însemnând „iapă”). Emblema oraşului este, de altfel, un cal. De Stuttgart, capitala landului Baden-Württenberg, şi-au legat numele, prin naştere sau desfăşurarea activităţii, personalităţi din varii domenii: Friedrich Schiller (starul no.1 al oraşului), Wilhelm Maybach, Gottlieb Daimler, Ferdinand Porsche (iubitorii de maşini au oftat cu certitudine citind aceste trei nume), foştii preşedinţi germani Theodor Heuss şi Richard von Weizsäcker, filosoful G.W.F. Hegel, laureaţii Premiului Nobel Gerhard Ertl (2007-Nobelul pentru chimie), Klaus von Klitzing (1985-Nobelul pentru fizică), Robert Bosch (inginerii şi meşterii au tot respectul pentru el, cu siguranţă), celebrul pilot interbelic de maşini de curse (predecesoarele celor din Formula 1) Hermann Lang, care a făcut istorie în vremea respectivă şi fostul atacant de superclasă şi ex-antrenorul Nationalmannschaft Jürgen Klinsmann.

Dacă e Stuttgart, e musai Mercedes

Relicve şi vitralii în biserici catolice

Marktplatz

Omniprezent în Stuttgart, Friedrich von Schiller

De câte ori văd astfel de personaje, imediat mă gândesc la Penelope Cruz din Abre los ojos.

Das Neue Schloss (construit între 1746 şi 1807)

Imnul crizei

Azi după-amiază dădusem într-o speranţă năroadă, citind ziarele din România. Dar se pare că decizia finală se amână în cazul băsescian. Se amână, nu se anulează, fiindcă unele boli nu iartă niciodată (am înţeles că a ieşit Băse la tv să dezmintă şi să îi ia pe românaşi iarăşi de proşti, servindu-le gogoşica infectă cu...beţişorul de urechi). Mă şi vedeam dând vestea nemţilor în gura mare că Pazvante Chiorul a dat ortul popii. Îmi aduc aminte de un banc de pe vremea lui Ceaşcă. Un tip cumpăra în fiecare dimineaţă ziarul, se uita la el şi îl arunca la coşul de gunoi. După câteva luni, în care ritualul se repeta zilnic, vânzătorul îl întreabă disperat: "Dar de ce aruncaţi ziarul imediat după ce-l cumpăraţi?". Tipul răspunde: "Nu găsesc ce-mi trebuie.". Vânzătorul: "Dar ce căutaţi?". Tipul: "Rubrica de decese.". Vânzătorul, amabil: "Este la paginile 15 şi 16". Tipul: "Când o apărea anunţul ăla care mă interesează pe mine, fii sigur că o să fie la pagina întâi."
Până la trecerea în lumea de dincolo (a noastră sau a lui) ne consolăm cu imul crizei

In passing

Vă ameninţasem, la ultima postare, că o să vorbim despre muzica rock finlandeză. Umila mea părere (care poate fi oricând atacată, contrazisă, terfelită) este că nordicii (în special finlandezii) au cea mai bună muzică rock şi metal. De departe cea mai bună, cea mai profundă, mult peste cea a nemţilor (lucru pe care îl recunosc cu părere de rău). Nu ştiu cum s-a făcut, dar peste tot pe unde am umblat în afara ţării, am dat peste finlandezi, oameni absolut admirabili, probabil cel mai cald şi mai sincer popor european (dincolo de toate prejudecăţile pe care le avem despre „răceala” zonei scandinave în privinţa socializării). Ei şi suedezii. Eram în 1999 în Germania şi posturile de radio de acolo difuzau în delir o melodie care se afla pe locul 1 în topurile germane: Join me in death. Trupa, HIM, era necunoscută pentru mine. Tot amicii mei finlandezi m-au lămurit ce-i cu HIM, cu Ville Valo şi am primit o casetă cu albumul Razorblade romance. Cred că eram printre foarte puţinii din România care, în acel moment, aveau respectivul album. Şi eram tare mândru de asta.

Dacă ai chef de o muzică hard cu adevărat bună, poţi face un popas la finlandezi. La o primă strigare, îmi vin în minte The Rasmus, Tarja Turunen, Eternal Tears of Sorrow, Nightwish, Twilight Guardians, Kiwimetsan, Sonata Arctica, Shape of Despair, End of you, Apocalyptica, Before the Dawn, HIM, Ensiferum, Sturm und Drang, Poison Black, Poets of the fall, Insomnium, Wintersun, Swallow the sun, Lordi, Klamydia, Tabula Rasa, Black Heart, Hurriganes, Ruoska, To/Die/For, Norther, Children of Bodom, Stratovarius (şi există mulţi mulţi alţii, excepţionali).

De câteva săptămâni, topurile germane au fost luate cu asalt de o altă trupă finlandeză, formată exclusiv din femei. Indica îşi zic fetele (Johanna „Jonsu” Salomaa-vocal, Heini-backing vocals, chitară-bas, Sirkku-clape, clarinet, backing vocals, Jenny-chitară, backing vocals, Laura-baterie) iar single-ul In passing face furori în Germania. Trupa s-a înfiinţat în 2001, dar abia anul acesta au lansat un album în limba engleză (A way away) care le-a adus consacrarea în plan internaţional. Precedentul lor album din 2008 (Valoissa) a fost produs de către Tuomas Holopainen (Nightwish). Indica i-a însoţit pe Nightwish în 2007 în Scandinavian Tour. Mai jos, trei extrase din ultimul lor album, A way away, lansat în iunie 2010.

Ce îţi trebuie să fii Răducu?

Ajungem cam cu noaptea în cap la Muzeul Olteniei. Cică să vedem marea expoziţie de ceasuri Bijuteriile timpului. 9,30 este ceva neobişnuit de matinal pentru Craiova, oraşul în care se spune bună-dimineaţa abia de pe la ora 13 încolo. Muzeul…nimic de zis. S-au băgat fonduri cu nemiluita în el. S-au băgat bani cu ghiotura, s-au construit corpuri noi de clădiri. Ultimul răcnet. Găsim cu greu intrarea, dar o găsim. Ne întâmpină garcea de serviciu la pază, gras, cu mustaţă, imaginea poliţaiului român, ancorat încă în tipologia miliţianului. O strigă pe doamna de la bilete. Care răspunde din nişte străfunduri de lume. Probabil e o minune că au vizitatori. Pe măsura importanţei misiei, garcea o grăbeşte: „haideţi, haideţi, că aveţi vizitatori!” Dar doamna nu se grăbeşte. Îşi consumă imperturbabilă ritualul matinal: se aud ceşti spălate, se aud alte vase spălate, se aude îndelung apa curgând. Într-un târziu, apare şi doamna, ne dă bilete, apoi îl strigă pe Răducu: „Răducuuu, vezi că avem vizitatori”. Răducu este imaginea muzeografului. De la noi. Din Oltenia. Din satul Craiova. Staţi întâi să vă întreb dacă aţi văzut angajaţi ai muzeelor în alte ţări de prin Europa. Sunt sigur că i-aţi văzut şi i-aţi admirat şi le-aţi invidiat fie uniformele, fie costumele absolut impecabile. Aşadar, aveţi imaginea în faţa ochilor. Reţineţi-o. Şi acum priviţi-l pe Răducu: cu cămaşă cu mânecă scurtă, cu sandale pe piciorul gol (lucru care mi se pare culmea abominabilităţii şi ţărăniei la un bărbat). Când ne vede, se-ntoarce cu curul şi fuge exact în partea opusă a sălii cu exponate. Şi tot cu partea dorsală ne-a tratat până la final, având metodic grijă să se depărteze de noi, pe măsură ce ne apropiam de locul unde se poziţiona dumnealui.

Expoziţia în sine nu e cine ştie ce. Vă recomand să vă scutiţi timpul şi să n-o vizitaţi. Exponatele, puţine la număr (aduse de la muzeul din Ploieşti), nu oferă foarte multe informaţii. Există două tipuri de ceasuri: din secolul XIX şi din secolul XX. Asta datare! Demnă de un muzeu! Secolul XX!!!! Poate fi 1901, sau 1998, că tot secolul XX este! Înţeleg datări pe secole când e vorba despre veacuri dinainte de Christos. Înţeleg o lance din secolul VI î.Chr. dar secolul XX??????? Adică ăsta care abia îşi dădu duhul! Nu cumva e treaba de muzeograf să dateze, mai ales că e vorba despre un timp foarte apropiat nouă? Măcar un deceniu, aşa, cu aproximaţie! Dacă or fi toţi ca Răducu…

Mă întreb ce îţi trebuie să fii Răducu. Să lucrezi în postul lui Răducu. Să îţi deplasezi dosul în aerul plăcut al aparatelor de dezumidificare a aerului, pe banii statului. Adică ai noştri. Cred că, atunci când întrebăm copiii ce vor să se facă atunci când vor fi mari, ar trebui să adăugăm în grila de opţiuni, alături de meserii nobile şi rentabile precum „Boc”, „Becali”, „mafiot”, „pedelist”, „hartistă”, „fotbalist” şi pe aceea de Răducu.

Gata cu Răducu. Nu vă duceţi, deci, la expoziţie. E pierdere de orice. La următoarea tură vorbim despre finlandezi şi despre uluitoarea lor muzică.

Mult e dulce şi frumoasă...

Întotdeauna mi se face rău când văd la ce distanţă se află primele documente în limba română faţă de cele ale altor limbi. Nu pot să uit că francezii scriau Chanson de Roland, nemţii Niebelungenlied, iar noi mai aveam vreo 500 de ani până să articulăm câteva cuvinte greoaie în misiva boierului Neacşu din Câmpulung. Cam jumătate de mileniu diferenţa între limbile literare mari şi preafrumoasa şi preasfânta limbă română. Se vede cu ochiul liber, nu-i aşa?

Oricum, nici primele documente sau aşa-zise documente de română nu ne aduc vreun mare avantaj. Sau, mai bine zis, poate ne arată cum eram pe atunci şi cum suntem şi acum, încăpăţânaţi să ne conservăm trăsăturile. Scrisoarea lui Neacşu din Dlăgopole (adicătelea Câmpulung) nu este altceva decât o delaţiune ordinară. Nobilul Neacşu îl informează pe judele braşovean Hans Benkner despre manevrele trupelor turceşti de la sud de Dunăre, conduse de către Mohammed-Beg. Delaţiunea a fost şi este (şi sunt convins că va dăinui) sport naţional, a doua noastră natură.

Bun, nu ne convine Scrisoarea lui Neacşu. Ne raliem opiniei altor specialişti, care văd în cuvintele „torna, torna fratre!” sau „retorna, retorna fratre!” prima atestare a protoromânei. Să dezlegăm misterul acestor banale cuvinte („întoarce-te, întoarce-te frate!”), folosite pe post de laitmotiv de către Eliade în Nouăsprezece trandafiri. Avem două relatări legate de acest episod, în care până şi un G. Călinescu a văzut prima atestare a limbii române. În 587, armata bizantină întreprinde o campanie împotriva avarilor, în munţii Haemus (Balcanii de azi). Alături de bizantini, participă la campanie şi soldaţi din nordul Dunării. Cuvintele respective „torna, torna, fratre!” ar fi fost, după Theofilact din Simocatta şi după Theophanes, rostite în „limba părintească” din nordul Dunării. Adică în protoromână, forma primară a ceea ce numim azi română. Înainte de orice, remarcăm adresarea cu „frate!”, atât de utilizată în zilele noastre! Argou pur! Cred că lipsea şi un „mânca-ţi-aş”, pe lângă „frate”, dar Theofilact şi Theophanes nu au înţeles foarte bine această atât de caracteristică formulă de adresare nord-dunăreană. Apoi, se mai constată că, în ciuda faptului că era vorba de un război, avem îndemnul de luptă tipic românesc: „întoarce-te!”. Adică lasă totul baltă şi ia-o la sănătoasa! Vă sună cunoscută atitudinea?

Avem de ales între două „atestări”, depinde ce preferăm, fiindcă ambele ne stau în fire: delaţiunea sau laşitatea.

Le vent, le cri

Şi, prin toată alergătura şi căldura Bucureştilor, am ajuns la mănăstirea Radu-Vodă, unde voiam să ajung de ani buni. Am ajuns din întâmplare. Mă, rog, n-am ghilimele suficient de mari pentru a introduce cuvântul „întâmplare” în ele. Eu exclud aprioric întâmplarea în calitate de categorie filosofică. Nu există întâmplare. Totul îşi are logica sa, incompatibilă cu cea fragmentară, momentană a noastră. „Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte”, reiterează epistolele pauline. Transcenderea separaţiei ne face să realizăm lipsa separaţiei, legăturile, continuum-ul. „Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi. […] Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”, clamează acelaşi apostol al neamurilor.

Aşadar, printr-o „întâmplare” am ajuns la Radu-Vodă. Imaginea oribilă de mănăstire sufocată de blocuri, emblemă a „genialei” strategii de sistematizare comunistă (a construcţiilor şi a minţilor) dispare instantaneu când păşeşti pe poartă. Chiar poţi să realizezi starea de „a fi acolo”, de te rupe de tot şi de a te afla, fie şi fragmentar, „acolo”. Liniştea se păstrează şi în interiorul bisericii, în ciuda numărului considerabil de pelerini. Racla cu moaştele Sfântului e amplasată în dreapta, e ceva coadă. Ceea ce simt de la Sfânt e intraductibil, e o simţire însă exclusiv pe dreapta (cine ştie despre ce vorbesc, va înţelege ce spun, la fel ca şi expresia „a fi acolo”). În timp ce mă îndrept spre racla Sfântului, habar nu am de ce, în minte începe să-mi răsune Le vent, le cri. Relaţia mea cu Sfântul Nectarie durează de vreme îndelungată. Una dintre dorinţe mi s-a împlinit (voiam să ajung la Eghina, la moaştele Sfântului, iată că am ajuns la Bucureşti la ele). A doua este să ajung la Padova. Lângă raclă, se află un călugăr care miruieşte. Mă reperează din tot şirul de oameni aşteptând cuminţi la rând, ochii lui, uşor obosiţi şi duri, îmi arată clar că m-au reperat. Orice ai gândi în acele momente e mult prea puţin. Aşa că las doar muzica să ruleze: le vent, le cri.

Asculta mai multe audio Muzica