Dragostea (cea din tei, fireşte!)

Evenimnetele ultimelor zile din viaţa mea: am descoperit ciocolata Heidi Grand'Or Florentine, care mi se pare fenomenală, am trecut prin stresul unei inspecţii de hârţogari din minister, ascult des Cascada cu "Pyromania" (nu-s mort după Cascada, iar în loc de "Pyromania"- "pairomenia" înţelesesem iniţial "byeromania", ceea ce mi se părea firesc, pe undeva). Aşa, apoi, în ciuda faptului că mă consider cea mai inteligentă şi genială persoană din toate vieţile şi lumile posibile, mi-am dat seama că mă subestimasem profund când i-am auzit pe Cătă şi Petri cum m-au ridicat în slăvi (unde am şi rămas, până la decernarea Premiului Nobel, atunci când voi avea un alt acces ascensional). Bun: şi am mai descoperit această variantă orchestrală a hitului "Dragostea din tei", interpretată de Filarmonica Dowcipu (Polonia), o formaţie de muzică clasică de interpretează într-o manieră originală hituri ale muzicii pop-dance. Şi chiar sună excelent "Dragostea din tei" în interpretarea polonezilor. La pian, Waldemar Malicki.

Înţelesuri şi neînţelesuri: "Neînţelegerea" de Albert Camus

O piesă ca Neînţelegerea lui Camus nu se poate juca pe scena Naţionalului craiovean. Nu are loc. Nu are loc de „capodopere” precum Grăsana sau Lumina din pod. În schimb, cafe-teatrul Play şi compania Teatrulescu rămân fidele programului de promovare a valorilor autentice, astfel încât, dacă vreţi să vedeţi piese bune, regizate cu mult talent şi pasiune, nu vă rămâne decât să faceţi un drum pe strada C.D. Fortunescu. Atmosfera este una cât se poate de lejeră, fără fiţe, fără cefe groase, un loc unde chiar te simţi în largul tău, indiferent dacă îi cunoşti pe cei din local sau nu.

În afară de textul propriu-zis, Neînţelegerea se susţine viabil datorită regiei lui Vlad Drăgulescu (o regie care mizează mult pe reducţie, sugestie, libertatea actorială) şi a recitalului de mare clasă oferit de Mirela Cioabă, această autentică doamnă a teatrului românesc şi de Iulia Colan (în rolurile mamei, respectiv Marthei). Subiectul piesei aminteşte în destule locuri de cele Trei surori cehoviene (că tot am discutat nu cu multă vreme în urmă despre el pe acest blog), plus o mare doză de absurd şi de situaţii specifice existenţialismului. De la bun început, piesa este „periculoasă” şi aici atenţia regizorală şi a protagoniştilor trebuie să fie sporită: subiectele sunt oarecum „fumate”: dorul de a scăpa de o viaţă monotonă, lipsită de posibilitatea oricărei evoluţii, fixarea unui ideal depărtat ca simbol şi forţă motrice ce susţine personajele, unicul mobil al existenţei lor (aici este marea, cu nisipul ei fin, la Cehov era revenirea în capitala cosmopolită a Rusiei). Apoi sunt motivele infanticidului şi fratricidului. Vlad Drăgulescu, împreună cu Mirela Cioabă şi Iulia Colan ies strălucit din această ecuaţie care cerea multă atenţie şi o situare novatoare, altfel exista pericolul eşecului lamentabil, previzibil. Nu voi dezvolta subiectul, cine doreşte, poate lectura piesa, sau, şi mai bine, poate s-o urmărească la Play.

Ca să nu existe „neînţelegeri”: opera camusiană nu are doar două protagoniste, însă doar ele reuşesc să susţină pertinent eşafodajul. În rest, Marian Politic a avut doar rare momente când a fost „in”, când s-a pliat cu adevărat credibil pe rol, Raluca Păun a marjat interesant în pielea bătrânului servitor, iar nevinovata Maria nu a beneficiat, din păcate, de un suport actoricesc adecvat. De fapt, a fost unicul personaj complet ratat al reprezentaţiei. Mama (Mirela Cioabă) şi fiica, Martha (Iulia Colan) au monopolizat (în sensul foarte bun) întregul recital actoricesc, având prestaţii ireproşabile. Mirela Cioabă, o adevărată doamnă (mă văd nevoit să repet) a dovedit nu doar că respectă teatrul, arta, în general, ci şi pe sine, servind publicului o reprezentaţie cutremurătoare. A trecut suverană prin toate probele de foc ale piesei, prin toate capcanele care puteau duce rolul în derizoriu. Mai ales scenele când îşi declară dragostea filială (un subiect supralicitat deja şi care are mari şanse să cadă într-un banal supărător) sunt magistral asumate şi subsumate imaginii de ansamblu. Mirela Cioabă este pur şi simplu credibilă în tot ceea ce face în Neînţelegerea, îşi prezintă magistral traseul existenţial bulversat de infanticid. Mişcările de ralanti, atunci când fiica îi înmânează paşaportul ce îi certifică faptul că şi-a ucis propriul fiu, zugrăvesc fidel toate traseele sentimentale şi cognitive care se derulează bulversant în interiorul ei. Momentul înţelegerii (în toată această „mică neînţelegere”) este ilustrat fenomenal de către Mirela Cioabă, la fel momentul ruperii de lume, de fiică, de viaţa searbădă de până atunci, care nu are nimic artificial în el, ci este de un dramatism autentic, cutremurător, jucat cu toate resorturile intime ale fiinţei deschise.

De partea cealaltă, Martha (o Irină cehoviană mult mai decisă să scape prin absolut orice mijloace din viaţa lipsită de orizont, ale cărei unice momente de exaltare şi de speranţă sunt constituie de visarea la malurile mării, la parfumul trandafirilor, precum şi de atingerea simbolică a nisipului ţinut într-o cutie) este un personaj care etalează într-un interval scurt o gamă de mare anvergură de trăiri produse şi recepţionate. Iulia Colan străluceşte în rolul Marthei, poate chiar mai mult decât în rolul Irinei din Trei surori, deoarece în Neînţelegerea traversează pe un sector temporal limitat un registru de trăiri, de transpuneri şi interpuneri într-un ritm accelerat. Şi o face perfect credibil, pendulând între extreme existenţiale, trecând prin stări aflate la poli opuşi, mizând adesea totul pe încărcătura momentului. Astfel, se ridică la înălţimea Mirelei Cioabă, cele două dându-şi o replică actoricească memorabilă. De altfel, cele două mari actriţe din generaţii diferite, dezvoltă pe scenă o empatie admirabilă, interesant şi relevant este jocul privirilor dintre ele, de o încărcătură care potenţează subtil desfăşurarea evenimenţială. Sincopele decizonale, retractilităţile, avânturile celor două, intenţionat defazate încă din text, produc o imagine terifiantă a unui mecanism generant de absurd. Fiecare moment de „gol existenţial” al uneia dintre protagoniste este suplinit de către cealaltă, astfel încât nimic nu se roteşte în gol.

Ca un melanj de uşoară ilaritate, dar şi de oarecare gust amar rămâne scena finală, dintre Martha şi Maria. O scenă ratată în reprezentarea de la Play, o scenă care ar fi trebuit să fie cutremurătoare, dezagregantă, de-a dreptul, devine un joc de-a şoarecele şi pisica, o veritabilă scenă de actorie predată cu mare clasă de către Iulia Colan (să sperăm că s-a şi prins ceva de colega de scenă). Oricum, interesul este polarizat de cuplul mamă-fiică: cea dintâi, femeia trecută prin toate etapele existenţei, care primeşte lovitura finală (vestea infanticidului) ca pe o izbăvire. De partea cealaltă, Martha, cea care tânjeşte să devină femeie (şi doar în momentele ei de reverie extatică are revelaţia propriei feminităţi). Realitatea este anihilată pentru vis, caracterul compensatoriu joacă însă feste de o cruzime infernală.

Lucrată cu multă maturitate de către Iulia Colan în piesa regizată de către Vlad Drăgulescu este şi ideea de Dumnezeu, pe care o luminează din câteva unghiuri diferite, dar cu o forţă de impact năucitoare, halucinantă de-a dreptul. Ai, brusc, imaginea unui univers lipsit de pantocrator, un univers în care ideea de Dumnezeu pare ea însăşi lipsită de orice fel de vigoare, o lume decalibrată. Şi sunt aceste volute de forţă prin care tânăra actriţă ne aruncă fără scăpare în lumea în care ea trăieşte, în lumea sa din start osândită la planarea în virtualitate.

Am văzut un recital actoricesc de mare clasă, în care Mirela Cioabă şi Iulia Colan fac un cuplu fenomenal. Merită să vedeţi piesa pentru fiecare din gesturile celor două, pentru fiecare inflexiune a vocii lor, pentru fiecare privire. Pentru că jocul lor, atât de relevant, cuprinde toate paliere interpretării actoriceşti, pe un text foarte bun şi pe construcţia regizorală a altui tânăr plin de talent şi de pasiune.

Chestionarul lui Proust (4)

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: sinceritatea, ca la orice om de altfel. Acum aş putea discuta pana se crapă tastatura ce înseamnă prieteni, criterii, clasificări şi tot nu aş ajunge nicăieri. Prieteni sunt cei care îţi rămân prieteni chiar şi atunci când tu nu le mai eşti prieten. Când, cu faţa întoarsă spre cioburi, inima ţi se preface în cioburi şi continui să zâmbeşti şi să strângi o mână caldă, chiar dacă a ta e rece. Prietenul e cel care îţi acceptă zâmbetul, fie el şi fals. Şi cam gata cu deplorabila filosofare melancolică.

Dar îţi voi spune, dragă cetitoriule, momente unice în viaţă, în care un om sau foarte mulţi oameni necunoscuţi îţi pot intra brusc în suflet, de parcă ar fi fost acolo de o viaţă. E vorba, iubite cetitor, de clipe de graţie, indiferent în ce domeniu s-ar manifesta ele. Că sunt de ordin mistic, religios, artistic sau de altă natură, ele există. Şi între ele nu sunt diferenţe ontologice.

Aşadar, preaiubite cetitor, era o duminică friguroasă, cu ceaţă: 5 noiembrie 1989. Vârsta subiectului: 11 ani. Poate că unii abia se născuseră de o zi, alţii tocmai treceau dincolo în acea duminică urâtă, aşa cum se întâmpla cu cineva de la un bloc vecin şi era lume atât de multă şi lumânările care ardeau la intrarea în imobil şi toate eşarfele negre şi batiste şi prosoape. 5 noiembrie 1989. Meci pe „Central”. A fost una dintre dăţile în care s-a scris istorie. Când am simţit pentru prima oară, copil fiind, că sistemul se clatină, că regimul nu e de neclintit, că există fisuri, există curaj. Că se poate.

Ne-am dus pe stadion de la ora 9 dimineaţa, deşi meciul era după-amiaza. La ora 9 erau deja câteva zeci de mii de oameni adunaţi în faţa „Centralului”. Pe maşini vedeam plăcuţe de înmatriculare din Argeş, Vâlcea, Satu-Mare, Mehedinţi, Olt, Gorj, Alba, Brăila, Giurgiu, Iaşi, Sibiu, vedeam autocare şi autobuze venite din Cluj, Teleorman, Ialomiţa, Constanţa, Buzău. Era meciul cu Dinamo. Era ceva în aer în toamna aceea. Şi parcă toţi simţeau. Practic, toată ţara era prezentă în Bănie să vadă meciul contra echipei ce reprezenta cel mai bine sistemul comunist, cu toate cutumele şi defectele sale: Dinamo, echipa Miliţiei.

50 000 de spectatori. Se rupea stadionul. Încă de două ori pe atâţia oameni au rămas la porţile stadionului, nemaiavând loc, totul fiind plin până la refuz. Era multă înfrigurare. Şi se simţea asta. Nu doar de la frigul de afară. Era ceva „în aer”. Încordare. Şi a venit minunea: golul „Piticului”,. Al lui Gigi Ciurea, care a marcat începutul sfârşitului pentru regimul ceauşist. Fără exagerare. La început, nu am înţeles că a fost gol: ţin minte exact drumul balonului până la genunchiul „Piticului”, apoi filmul s-a rupt. Am simţit cum se prăbuşeşte stadionul, senzaţia clară de prăbuşire şi, în acele secunde, în acele câteva clipe, am simţit cert cum 50 000 de oameni sunt toţi prietenii mei, parte din sufletul meu, eram cu toţii una. Şi era acel sentiment cert că toţi simţeau exact asta.

A fost 1-0 pentru Ştiinţa. Un lucru nemaiauzit în dictatura ceauşistă. Sfârşitul începea să se evadă. S-a lăsat cu demiteri printre generalii de Miliţie din Dolj, băieţii lui Cârţu au avut şi ei de suferit. Pentru prima oară, pe stadion, la 1-0 pentru Craiova, 50 000 de piepturi au început să strige la unison: „Moarte, Ceauşescu!”, „Ceauşescu, nu uita, / Va veni şi ziua ta!” , „Jos Ceauşescu!”. Mintea mea de copil rămăsese înmărmurită. Miliţia încerca să intervină şi ceva o oprea. Era, probabil, magnetismul unificat al acelor mase de oameni care îi împiedica pe miliţienii cu bastoane să intervină.

Tovarăşa profesoară, acesta a fost cel mai frumos moment din copilăria mea, până la evenimentele din 22 decembrie. Tovarăşa profesoară, am simţit atunci ce înseamnă un prieten. Unul singur făcut din zeci de mii de oameni. Sunt clipe unice, tovarăşa profesoară. Echivalente cu o revelaţie. Momente pe care, precucernice părinte, le poţi trăi şi pe băncile de lemn jegoase ale unui stadion, nu doar în strană sau în altar.

Următoarea întrebare: Principalul meu defect: înflăcărarea.

Trei surori şi restu'...

Nu credeam că o punere în scenă „clasică” a unei piese de teatru va ajunge sa nu mai „empatizeze” cu mine în asemenea măsură, încât să acord o foarte mare atenţie propriei corporalităţi în timpul unui spectacol. Ştiu sigur că posteriorul mă durea infernal, căutam poziţii de şedere cât mai confortabile, pentru a nu mai resimţi chinul, iar finalul a fost eliberator pentru propria-mi persoană. Nu e vina actorilor, nici a regizorului, care s-au străduit din răsputeri să scoată piesa la lumină cumva. Pur şi simplu mi-am pierdut orice fel de aderenţă la înscenările clasice, pentru mine nu mai contează de multă vreme „ce se spune” într-o operă de artă, ci „cum se spune”. Iar la film şi teatru mizez aproape totul pe regie şi pe modalităţile de transpunere actoriceşti.

Surorile cehoviene nu mi se par ofertante nici ca text. Cehov este acum, pentru mine, în mileniul al treilea, total indigest, de un previzibil ucigător, băltind de truisme şi de locuri comune, insipide şi neinspirate de-a dreptul. Ştiu, comit o impietate atacând un „monstru sacru” al culturii mondiale, dar e părerea mea strictă, de amator, pe care am voie s-o exprim. Un text de o lungime supărătoare, neofertant, tezist, formalist, clişeizat. Însă regizorul modern are totala libertate să manevreze textul după bunul plac şi întru binele artei…

Dincolo de aceasta, personajele şi redarea lor scenică mi s-au părut extrem de schematice. În afara celor trei surori (interpretate de Iulia Colan, Anca Dinu şi Monica Ardeleanu) celelalte personaje nu mi-au gâdilat în nici un fel papilele estetice. Constat că actorul român în general (nu unul dintr-o anumită regiune a ţării), cu foarte puţine şi fericite excepţii, nu se poate plia pe rolurile primite, ci, dimpotrivă, total contraproductiv, pliază toate rolurile pe el. Actorul X sau Y joacă aceeaşi partitură, indiferent că-l interpretează pe Faust, pe Macbeth, pe Tartuffe sau pe Harpagon. Este ca un alt caz la fel de nefericit şi de deplorabil pentru mine ca acela al traducătorilor pe bandă rulantă, la care toate cărţile transpuse în limba română sună la fel. Nu-l mai citeşti pe autorul M sau N, ci pe traducătorul Z în toate cărţile traduse de acesta. La urma urmei, şi actorul este tot un „traducător”…

Mă bucur mult pentru Iulia Colan, care, la nici 26 de ani, ne arată că Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova are mare viitor. Mă bucur pentru ea, deoarece arată că nu e „fata lu’ tata” şi că stă bine ancorată pe propriile picioare, nu pe ale tatălui (alt mare actor, unul monumental, Ion Colan, care face un rol din cale afară de credibil în Trei surori, mujicul Ferapont). De altfel, „garda veche” a Teatrului craiovean iese onorabil din piesa cehoviană (Ion Colan, Valer Delakeza şi Mirela Cioabă), jucând relaxat, pertinent, lejer, simţindu-se efectiv bine în pielea personajelor. Iar cele trei surori au reuşit să susţină viabil ce a mai putut fi salvat din spectacol, s-au coordonat scenic bine, au conferit protagonistelor multă veridicitate şi subtilitate în definirea lor existenţială.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Trei surori de Anton Pavlovici Cehov

DISTRIBUŢIA:

PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI - SORIN LEOVEANU

NATALIA IVANOVNA - CERASELA IOSIFESCU

OLGA - ANCA DINU

MAŞA - MONICA ARDELEANU

IRINA - IULIA COLAN

KULÂGHIN FEODOR ILICI - VALENTIN MIHALI

VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI - ADRIAN ANDONE

TUZENBAH NIKOLAI LVOVICI - MARIAN POLITIC

SOLIONÂI VASILI VASILIEVICI - NICOLAE POGHIRC

CEBUTÂKIN IVAN ROMANOVIGI - VALER DELLAKEZA

FEDOTIK ALEXEI PETROVICI - DRAGOŞ MĂCEŞANU

RODE VLADIMIR KARLOVICI - ŞTEFAN CEPOI

FERAPONT - ION COLAN

ANFISA - MIRELA CIOABĂ

Regia: ANDREAS PANTZIS (Cipru)

Scenografia: LIA DOGARU

Muzica: SAVVAS SAVA

Asistenţi de regie: CORINA DRUC şi ALEXANDRU BOUREANU

Regia tehnică: George Dulămea

Lumini: Dodu Ispas

Sonorizare: Valentin Pârlogea

Sufleor: Bogdana Dumitriu

"Orice drum de o mie de leghe începe cu primul pas" -Lao Tse

Pentru că. Celebritatea. Îmi bate în poartă. Pentru că. Sunt. Pur şi simplu genial. Pentru că. Sunt. O vedetă. În stadiul incipient. Embrionar. Pentru că. Sunt. Cel mai tare. Din întreaga galaxie. Din toate cele trei lumi. Imaginate de cam toate religiile lumii. Pentru toate acestea revista egophobia (egophobia.ro) m-a luat in vizor. Făcându-mă invitatul numărului 26. Şi foarte bine a făcut. Pentru că se pot lăuda ulterior, după ce voi fi obţinut Premiul Nobel pentru literatură. Fără doar şi poate.

Când Academia Regală din Suedia îmi va acorda distincţia mai sus menţionată, voi face câteva lucruri foarte simple. Înainte de orice, voi ţine discursul în suedeză. Mi se pare de minim bun simţ. Niklas şi cu Mikko mă vor ajuta să-l redactez în frumoasa limbă. Apoi, după recepţia de acordare a Premiului, nu voi da nici un interviu. Decât egophobiei. Pentru că au avut marea intuiţie de a mă promova. Toţi jurnaliştii lumii vor muri de necaz, chipurile li se vor necroza de gelozie, ofertele pentru interviuri în exclusivitate vor curge în plicuri consistente şi închise. Iar eu, cu o superbie specifică geniilor, nu le voi lua în considerare şi voi acorda unicul interviu lui Sorin (şi el, la vremea respectivă, probabil tot un laureat la Nobelului literar. Aşadar vom discuta lejer între noi, relaxat, ca de la premiat la premiat, ca de la geniu la geniu).

Mă uit în egophobia (care, între noi fie vorba, s-a dezvoltat excepţional, devenind o adevărată instituţie, iar băieţii care au pornit la această treabă merită tot respectul – e evident că toate lucrurile bune vin din Ardeal.) şi mă umflu în pene, fiindu-mi teamă să nu cumva să plesnesc de atâta vedetism. Şi remarc, frăţioare, că sunt de o complexitate inimaginabilă, până şi eu încep să cred că e ceva de capul meu: realizez cu stupoare că sunt critic, eseist, poet şi prozator. Îmi lipseşte din panoplie titulatura de dramaturg, dar o să am grijă să rezolv şi acest aspect. Mă simt deja ca robotul multifuncţional. Mă gândesc deja în ce filiaţie să mă plasez, îmi vin rapid în minte G. Călinescu şi Camil Petrescu. Restul nu prea au faţă de mine, sunt, pur şi simplu, magistral. Mă gândesc serios dacă să-i accept pe Călinescu şi Petrescu drept predecesori, dacă să le fac această onoare.

Dacă veţi face click pe link-urile de mai jos veţi vedea, printre altele, şi răspunsurile la chestionarul Proust, însă detalierea acestuia va continua pe blog.

Lăsând autoironia la o parte, îi felicit pe Sorin şi pe Ştefan pentru ceea ce fac cu egophobia, iar pentru atenţia din numărul 26 al respectivei publicaţii le mulţumesc lui Petrişor, lui Sorin, lui Silviu, Danielei şi Mariei.

Şie mie însumi, fiindcă sunt atât de genial, mamei mele pentru că exist, bunului Dumnezeu, fanilor mei (şi aici fac gestul cu mâna lipită de inimă şi buzele ţuguiate), tuturor prietenilor, vecinilor…

http://egophobia.ro/revista/?p=4069

http://egophobia.ro/revista/?p=4068

http://egophobia.ro/revista/?p=4066

http://egophobia.ro/revista/?p=4062

http://egophobia.ro/revista/?p=4039

http://egophobia.ro/revista/?p=4030

http://egophobia.ro/revista/?p=4028

Chestionarul lui Proust (3)

Întrebarea numărul trei: Calitatea pe care o prefer la o femeie

Am lăsat puţin să se potolească pasiunile declanşate intempestiv de postarea trecută (manifestate la comentarii) şi continui detalierea răspunsurilor la chestionarul lui Proust (pe care l-am completat şi trimis de zile bune). Întrebarea cea mai delicată, orice răspuns riscând să producă nişte tsunami inimaginabile. Pentru că orice răspuns legat de calităţile femeii este aprioric incomplet. Iar reproşurile pot surveni din direcţia obiecţiilor de genul „bărbaţii nu pot cunoaşte niciodată sufletul unei femei”, lucru perfect adevărat şi verificabil în practică. Iar această necunoaştere nu provine, oricât de ciudat ar părea, din relaţiile complicate din interiorul sufletului feminin (o afirmaţie aparent extrem de blamabilă din partea-mi). Umila mea părere este că sufletul feminin este extrem de simplu (nu în sensul negativ): incapacitatea bărbatului constă tocmai în imposibilitatea de a vedea această mântuitoare simplitate, pe care o poate converti în transcendere, la un moment dat. Neintuirea acestei simplităţi şi decelarea pe paliere mult prea complicate duce la îndepărtarea de esenţa acestui suflet, de flanări insidioase pe teritorii care convertesc permanent fapta în incertitudine.

Revin la chestionarul tipului care ingurgita madeleine şi sorbea ceai şi îşi tot scormonea prin memorie. Calitatea pe care o prefer la o femeie este stilul. Un construct care îmbină factori cu valorizări diferite. Nu ştiu ce legătură are, dar acum ascult Jack Ingram şi încerc să mă concentrez la stil. Ce melodie ascult, asta are o importanţă redusă şi nimeni nu va şti vreodată. Nici măcar eu, după ce voi pune punctul final al acestui post. Stilul este acea trăsătură care transformă o femeie într-o lady. Este un melanj în proporţii incredibil de meşteşugite de mister (a nu se confunda cu minciuna – că tot s-a vorbit în comentariile precedentului post despre sinceritate – Misterul vine din străfundurile fiinţei unei femei, este acel „ceva” indefinibil, combinaţie de o infinită subtilitate de melancolie, amărăciune, expansivitate, retractilitate, de cochetărie ontică (nu trucată, nu exterioară, vulgară). Stilul se vede în cel mai mărunt gest al unei femei, în orice inflexiune a vocii sale profunde (exemplu referenţial de femeie cu stil, pentru mine, Doamna T. din procustianul pat de sorginte proustiană a lui Camil Petrescu). Vocea, ochii (şi toate dorurile lor rănite, dar neostoite) sunt elementele exterioare prin care se trădează stilul (System of a Dowm în căşti. It's a day that I am glad I survived). Stilul unei femei este acea stare profundă care face joncţiunea fulgerătoare între aici şi nicăieri, între azi şi totdeauna. Stilul autentic parcă lasă şi un parfum în urma sa, pe care l-ai putea recunoaşte, cu ochii închişi, dintre sute de oameni strânşi la un loc. Stilul adie în minte şi în suflet la mii de ani lumină după ce „icoana” posesoarei sale a apus. Stilul face acel mix unic între aproape şi departe, stilul e foc, pasiune, tăinuite şi dăruite celui ales şi numai lui. Stilul e dincolo de iubire, este, ca să fac uz de geometrizarea erotică mistică, transcenderea pătratului şi triunghiului şi ascensiunea imanentă în cerc. Şi cred că nu aş mai termina de aberat, dacă madeleina nu s-ar fi sfârşit şi ceaiul nu s-ar fi sfârşit. Words are only words /Can you show me something else / Can you swear to me that you`ll always be this way / Show me how you feel
More than ever baby. (asta nu e vreo replică a domnului Swan).

La mine, ca şi la Buffon, „Le style est l’homme même”. Dar dincolo de asta, apreciez poate la fel de mult sinceritatea (deşi am fost avertizat în comentariile la precedenta postare să nu pomenesc de aşa ceva). Dar şi forţa de asumare a unei erori, capacitatea de dăruire totală, fără limite, fără rezonări în realitate (vedeţi povestea insuportabil de dureroasă a Simonei dintr-unul din comentariile trecute). Deşi toate acestea fac parte intrinsec, subiacent din stil.

Următoarea întrebare: Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei

Chestionarul lui Proust (2)

Întrebarea numărul 2: Calitatea pe care o prefer la un bărbat.

Adică o calitate pe care mi-aş dori să o am, cam asta înţeleg eu în subtextul subtextului din întrebare. Ce-l face pe un bărbat să fie bărbat şi să nu se confunde cu alte creaturi care populează lumea subsolară. Şi aici răspund fără să ezit: forţa. Cred că deja nu are nici un rost să fac precizarea că nu este în nici un caz vorba despre forţa fizică, brută, întrucât gorilele îşi au locul în junglă sau, în cazuri nefericite, la zoo. Pentru că bărbatul (şi când spun „bărbat” nu mă refer la toţi purtătorii de testicule, ci la aceia care chiar pot îndeplini criteriile unei asemenea denumiri) nu e cel care îşi etalează „brăţarele” şi „lanţele” pe burta revărsată dizgraţios la bordul unui „beemveu” sau Skoda, nu e cel care se scarpină cu ghiulul la ceafa cu straturi de grăsime, nu e cel pe braţele căruia se rup tricourile mulate, nu e cel care a invadat restaurantele (deşi toţi străbunii lui n-au ştiut să mănânce nici măcar cu tacâmuri, dar efectul de compensare, de „răzbunare” a atâtor generaţii se face resimţit), mâncând de 14 ori pe zi acolo, în costumul impecabil, cu cardurile doldora de „ieuroi”, nu e nici procreatorul biologic prin definiţie (un fel de „taur comunal” cu gel în cap şi privirea unui Antonio Banderas chinuit de cufureală), nu e nici cel care îţi picură armonii la ureche, pe strune de chitară, atunci când are emoţii de toamnă sau când lacrimile se preling din Paradis.

Bărbatul bărbat e cel care are forţă. Forţă de creaţie. Parţial şi creaţia materială. Însă s-a văzut că nu rezistă probei timpului. Nici creaţie biologică, înmulţire animalică. Creaţie spirituală. Sau de „bunuri spirituale” cum spune nefericita sintagmă. Acela e bărbat, care deţine această forţă. Care penetrează regulile înguste, le depăşeşte, produce dincolo de ele (material sau spiritual). Orice ar produce, însă cu forţă. Pentru mine, acesta este bărbatul. Înzestrat cu forţă. Şi cu forţa de a se autodepăşi, de a ierta, de a trece peste, de a gândi, de a vedea dincolo de lucruri şi cuvinte (fiindcă şi aceasta tot forţă este). Şi ca să fie clar: această forţă implică pasiune, altfel produsul nu se poate materializa decât steril.

Bărbatul e un creator (repet, nu folosesc termenul pentru orice specimen înzestrat cu semnele masculine exterioare). Care creează şi se creează pe sine. Care poate să creeze chiar şi o femeie, să şi-o confere sieşi şi să o redea ei înşişi. Pentru mine, bărbatul suprem este Pygmalion, care nu doar că a reuşit să creeze femeia, ci a fost în stare să-i dea şi suflet şi s-o aducă la viaţă.

Următoarea întrebare: Calitatea pe care o prefer la o femeie