Izolarea termică a blocurilor este contagioasă. Este un morb care pendulează între fudulia prostului şi tichia de mărgăritar, absentă din recuzita celui lovit de calviţie. Forţa de contagiune este impresionantă, demnă de un virus produs experimental în laboratoarele armatei pseudo-naţiei americane. Calea de răspândire este vizuală: am văzut că ăia de la blocul vecin (aici „vecinătatea” este un concept variabil, cu o rază de acţiune de la câţiva metri, la mai multe sute de metri) izolează termic. Şi de aici porneşte totul. Perioada de incubaţie a virusului izolării termice este fenomenal de scurtă. Apoi urmează faza acută, cu febră, erupţii cutanate şi spart de creieri. Te pomeneşti la uşă cu un vecin care pune nemilos diagnosticul: izolăm şi noi! Scurt şi exhaustiv, în acelaşi timp! Ideea e că toţi cei din bloc sunt contaminaţi iremediabil. Nici ei nu ştiu de ce, cum, nu ştiu cum vor suporta costurile „tratamentului”. Nimic nu contează. Apoi urmează faza terapiei de grup, în care reprezentanţii apartamentelor ies în faţa blocului şi se întâlnesc cu şeful de echipă, care este privit cu speranţe ascunse ale curării de morbul care face ochii să lucească în cap. Se bate palma şi deja parcă te simţi mai bine, vindecarea se profilează undeva la orizont. Trei săptămâni, spune şeful de echipă, adulat în ascuns ca un adevărat Mesia care ne va duce şi pe noi în rândul lumii, ne va scăpa de iremediabila maculare de a nu fi ca „ailalţi”.
Abia când ajungi acasă şi capul mai pierde din înfierbântare, începi să-ţi dai palme peste ceafă. Tu şi toţi ceilalţi. Şi întrebarea firească: „ce dracu’ m-a apucat?”. Este chestiunea recurentă pe buzele fiecăruia. Cu excepţia câtorva, care rămân până la final în starea febrilă. În cazul lor îţi dai seama că sunt incurabili. Acum blocul nostru a intrat în procesul de vindecare: ne facem izolaţie termică! Deja mă simt cetăţean european de rangul întâi, respir mult mai uşurat când mă plimb pe mizerabilele uliţe din sordida Craiovă.
PS: Azi am răsuflat ceva mai amplu şi mai lejer, văzând cum prostia are o viteză de contagiune care o depăşeşte pe cea a luminii: nici nu apucaseră bine băieţii să ridice schelele la noi, că cei de la blocul vecin deja s-au reunit într-o şedinţă de urgenţă, ca să izoleze şi ei. La fel de uşuraţi trebuie să fi respirat şi ceilalţi vecini, de la care am luat noi morbul, văzând că nu sunt singurii imbecili pe lume.
Gheorghe Dinica - Am muncit si nopti, am muncit si zile
Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă orb? Dar văzând în locul unei mări de întuneric o mare de alb, care are acelaşi efect al obturării vederii? Pelicula Blindness (2008), ecranizare a romanului Ensaio sobre a cegueira apraţinând scriitorului portughez José Saramago, prezintă povestea unui virus misterios, care îi orbeşte pe toţi locuitorii unei ţări. Un singur om rămâne neafectat, o femeie, interpretată de Julianne Moore. Este acest lucru o binecuvântare? Dimpotrivă. Aparentul noroc se transformă într-o povară greu de dus de unul singur.
Lovirea cu orbire este una dintre pedepsele biblice. De altfel, în film se aminteşte despre pedeapsa neo-testamentară a Apostolului Pavel, orbit şi el temporar, pentru a fi întors către credinţa creştină. Dar sensul filmul nu este nici pe departe unul moralizator, de prozelitism la creştinism. Vederea devine o cruce insuportabilă într-o lume a orbilor. Vederea este sinonimă cu starea de martor. De asigurator al perpetuării amintirii. Chiar dacă oamenilor le este răpit contactul vizual cu mediul şi trebuie să găsească alte modalităţi adaptive, structura interioară se modifică prea puţin. De fapt, orbirea amplifică latenţele interioare ale fiecăruia.
Exilaţi în carantină (până ca acest virus să se universalizeze), oamenii loviţi de orbire nu devin nicidecum mai buni. Ei refac istoria celor dintâi oameni. Sau a celor din urmă. Dar în mediul pe care ei îl construiesc, în microsocietatea unde relaţionarea se face auditiv sau tactil, se păstrează vechile cutume ale societăţii „de afară”. Într-un ritm alert, aceşti oameni refac istoria societăţii, cu toate derapajele şi abuzurile ei. Iar cel care vede este chemat să fie martorul nu doar al luptei pentru supravieţuire, ci şi al tuturor ororilor care nu se putea şterge din minte. Personajul interpretat de Julianne Moore nu devine doar liderul orbilor, ci şi martorul ticăloşiilor dezumanizante. Uneori, a fi altfel, nu este nici pe departe o bucurie. Iar vederea poate fi un balast atât de greu, încât îţi poate frânge întreaga viaţă.
Mi-a plăcut mult regia brazilianului Fernando Meirelles, un stil redus la esenţial, nu şi reducţionist, o cromatică esenţială, bine aleasă şi urmărită cu egală intensitate pe tot parcursul filmului. M-a deranjat finalul oarecum prea optimist (nu sufăr finalurile pline de raze de speranţă, mi se par total artificiale şi didactice). În rest, Julianne Moore joacă în stilu-i caracteristic: bine intrată în rol, pe care-l duce şnur cap-coadă. Moore nu mă ridică niciodată din scaun, să mă entuziasmeze, dar nici nu coboară vreodată spre limita de jos. O actriţă conştiincioasă, care-şi cunoaşte bine meseria. În schimb, Mark Ruffalo este previzibil şi destul de forţat în nuanţare. Deosebit este Gael García Bernal, care pur şi simplu m-a emoţionat, după ce fusese excepţional şi în Babel. În Blindness interpretează magistral un rol odios, redat impecabil („Regele Secţiei 3”). Bernal are jocul în sânge, e atât de viu, atât de prezent în rol, încât rămâi fără cuvinte. De menţionat şi jocul excelent al lui Danny Glover şi al actriţei Alice Braga.
Şi am mai văzut un film mare săptămâna aceasta, Good Bye, Lenin! Când a avut premiera, în 2003, eram în Innsbruck şi toţi vecinii şi prietenii mei au migrat en-gros la cinema. Ba unii chiar l-au văzut de câte trei-patru ori. Eu am refuzat, spunându-le că eu am trăit în comunism, nu-mi trebuie o reconstrucţie cinematografică a lui. Dar pelicula este de clasă. La limita dinte comedie şi un pensée tragic, Good Bye, Lenin! narează povestea lui Alex Kerner, care iese în stradă în evenimentele din octombrie 1989, ce au pus capăt regimului comunist din RDG. Prins de Miliţie, este dus către dubă, moment în care este zărit de mama sa. Aceasta suferă un şoc, face infarct şi intră în comă. După opt luni, spre surprinderea tuturor, Christiane (mama lui Alex) se trezeşte din comă. Între timp, Zidul Berlinului s-a prăbuşit, nu mai există RDG, capitalismul înfloritor a pătruns violent printre redegişti (iar ironia este atât de amară, încât trebuie să te opreşti o clipă să cugeţi, să pui lucrurile în balanţă, să eviţi judecata şi acuzele unilaterale). Christiane trebuie însă ferită de orice şoc, întrucât acesta i-ar putea fi fatal. Astfel încât Alex îi ascunde toate evenimentele ultimelor luni şi o face să creadă că trăieşte încă în comunism. Camera mamei devine o Republică Democrată Germană în miniatură, care dezvoltă o existenţă proprie. Un alt fel de orbire. Închiderea voluntară a ochilor celuilalt, pentru a-l face să nu-şi piardă bornele existenţiale, lucrurile în care a crezut o viaţă şi care au dispărut într-un interval scurt. RDG-ul din camera mamei ar propria istorie, pe care Alex încearcă s-o conecteze cât mai delicat la evenimentele petrecute în realitate, cu defazarea temporală de rigoare. Este un joc între a fi orb şi a vrea să fii orb, care-şi dezvăluie structura subtilă la final. Regizorul Wolfgang Becker a adus pe ecrane o bijuterie care te îndeamnă la o gândire profundă, la o comparaţie fără prejudecăţi, brodând inteligent pe ideea lui Kusturica din Underground. În pielea personajului Alex, Daniel Brühl face un rol memorabil, jucat cu atâta delicateţe şi naturaleţe, încât convinge total de la primele scene. Foarte sigură pe ea şi cu un aplomb formidabil joacă şi tătăroaica Chulpan Khamatova (în rolul Larei). Pelicula beneficiază şi de o coloană sonoră de calitate, semnată de Yann Tiersen (nume care spune totul).
Sărbătoarea Sf. Maria într-o catedrală catolică. Duminica. Oricum, pentru mine, slujbele catolice au ceva special faţă de cele ortodoxe, deşi principiul, prin reducţie, în orice serviciu divin, indiferent de confesiune, este acelaşi. Văd că nu este preotul obişnuit, cel de „bază”, rotofei, rumen în obraji, foarte jovial. Îmi aduc aminte că săptămâna trecută a spus că va fi în concediu. În locul lui, un pater ras în cap şi cu cioc. Nu-i disting absolut deloc trăsăturile chipului, stau destul de în spate (nu am găsit loc mai în faţă), mascat de o coloană şi nici ochelarii nu-i am pe nas. Ceva din pronunţia lui are un aer sudic. Dar vorbeşte senzaţional germana. Vine momentul predicii, clipele care, pentru mine, la slujba ortodoxă înseamnă semnalul de retragere, iar la catolici este prilejul tihnei răsfoirii cărţilor de cântece. Pretenţiile mele în cadrul predicilor sunt inuman de mari, recunosc şi doar foarte puţini vorbitori (fie ei religioşi sau laici) au reuşit să-mi reţină atenţia în acest sens.
Şi paterul iezuit începe să cuvânteze. E italian, de lângă Ravena. Ţine locului părintelui aflat în concediu. A studiat aici, în Tübingen şi, de zece ani, vine anual pentru cercetări. Simte perfect germana, îi meştereşte iscusit subtilităţile. Vorbeşte despre Adormirea Maicii Domnului, despre accesul feminin la mântuire, despre religie şi feminitate. Vorbeşte absolut liber, construieşte perfect discursul, face volte cuceritoare, impresionante, cu ramificaţii către zonele private de existenţă, un melanj uluitor de viaţă personală, de impresii, de subiectivitate şi de urcare spre zone filosofice greu accesibile. Paterul iezuit este cuceritor, un retor desăvârşit, de o căldură fabuloasă şi, mai ales, de o deschidere a minţii salutară. Povesteşte cum a fost în concediu la Ravena, oraşul său natal şi, vreme de zece zile, s-a retras într-o comunitate buddhistă, unde a practicat meditaţia vipassana. Prin Buddha, l-a redescoperit pe Christos. De fapt, paterul era un exemplu viu despre ceea ce înseamnă ecumenism, interrelaţionare religioasă, globalizare în cel mai curat sens, în sensul său esenţial, deschidere către celălalt, fără a renunţa la identitatea ta. M-am surprins, într-un târziu, că stăteam realmente cu gura căscată (căscată atât de mult, încât mă dureau maxilarele), fără a clipi (cine ştie de câte minute?), cu respiraţia mai rară decât în practicile vipassana. Nu ştiu multe momente în viaţa mea în care să fi rămas într-o astfel de postură, pentru că impresionabilitatea mea, în astfel de cazuri, este atât de redusă, încât se apropie de gradul cel mai de jos al nesimţirii. Orice s-a suspendat în jurul meu, ascultând inflexiunile vocii preotului, o gamă de tonalităţi care acoperea o scală extrem de largă, ascultând punctările cu caracter speculativ excelent deduse şi induse, ospitalitatea gândirii sale, în care era loc pentru tot şi pentru toate. Paterul spunea că, la un moment dat, la buddhişti a fost întrebat dacă e bucuros că e creştin. Întrebare pe care trebuie să ne-o punem fiecare. Da, e o fericire să fii creştin cum e paterul al cărui nume nu-l cunosc (mă voi interesa duminică, dacă va mai ţine tot el slujba). Asta înseamnă, după mine, să fii creştin în mileniul al treilea: toleranţă, gândire liberă şi extinsă, cultură fabuloasă, astfel încât să poţi face conexiuni, să înţelegi că părţile care aparent separă sunt, de fapt, mărci ale aceleaşi identităţi, deschidere, înţelegere. Şi, de ce nu, charismă (cuvânt ce provine de la „har”). Dar ea este consecinţa celorlalte calităţi, enumerate anterior.
Neckar-ul
Stiftskirche din centrul Tübingen-ului Primăria din Tübingen
De la Tübingen la Stuttgart drumul cu trenul (Regionalzug) durează circa o oră. Pe geamul RE-ul se văd viile cocoţate la milimetru pe dealurile şvăbeşti, pârguindu-se riguros în soare. Centrul Stuttgartului abundă de oameni în amiaza zilei de sâmbătă. Centru mare, superb, mi-a plăcut aproape mai mult ca cel din München (oraş care, pentru mine, este cel mai frumos din lume, după Innsbruck). Stuttgart a luat fiinţă în jurul anului 950 (deşi atestări privind aşezări romane în zonă regăsim încă din secolul I î.Chr.), înainte de bătălia de la Lechfeld. Fondatorul a fost ducele Liudolf de Suabia, fiul sfântului împărat roman Otto I cel Mare. Noua aşezare era utilizată în special pentru creşterea cailor (datorită zonei foarte fertile) şi acest lucru se vede şi în denumirea oraşului: încă din germana medie exista cuvântul „stuotgarte”, compus din „Garten” (însemnând „grădină”) şi „Stuot” (cu sensul de „herghelie”) (de unde a derivat cuvântul actual german „Stute”, însemnând „iapă”). Emblema oraşului este, de altfel, un cal. De Stuttgart, capitala landului Baden-Württenberg, şi-au legat numele, prin naştere sau desfăşurarea activităţii, personalităţi din varii domenii: Friedrich Schiller (starul no.1 al oraşului), Wilhelm Maybach, Gottlieb Daimler, Ferdinand Porsche (iubitorii de maşini au oftat cu certitudine citind aceste trei nume), foştii preşedinţi germani Theodor Heuss şi Richard von Weizsäcker, filosoful G.W.F. Hegel, laureaţii Premiului Nobel Gerhard Ertl (2007-Nobelul pentru chimie), Klaus von Klitzing (1985-Nobelul pentru fizică), Robert Bosch (inginerii şi meşterii au tot respectul pentru el, cu siguranţă), celebrul pilot interbelic de maşini de curse (predecesoarele celor din Formula 1) Hermann Lang, care a făcut istorie în vremea respectivă şi fostul atacant de superclasă şi ex-antrenorul Nationalmannschaft Jürgen Klinsmann.
Dacă e Stuttgart, e musai Mercedes
Relicve şi vitralii în biserici catolice
Marktplatz
Omniprezent în Stuttgart, Friedrich von Schiller
De câte ori văd astfel de personaje, imediat mă gândesc la Penelope Cruz din Abre los ojos.
Azi după-amiază dădusem într-o speranţă năroadă, citind ziarele din România. Dar se pare că decizia finală se amână în cazul băsescian. Se amână, nu se anulează, fiindcă unele boli nu iartă niciodată (am înţeles că a ieşit Băse la tv să dezmintă şi să îi ia pe românaşi iarăşi de proşti, servindu-le gogoşica infectă cu...beţişorul de urechi). Mă şi vedeam dând vestea nemţilor în gura mare că Pazvante Chiorul a dat ortul popii. Îmi aduc aminte de un banc de pe vremea lui Ceaşcă. Un tip cumpăra în fiecare dimineaţă ziarul, se uita la el şi îl arunca la coşul de gunoi. După câteva luni, în care ritualul se repeta zilnic, vânzătorul îl întreabă disperat: "Dar de ce aruncaţi ziarul imediat după ce-l cumpăraţi?". Tipul răspunde: "Nu găsesc ce-mi trebuie.". Vânzătorul: "Dar ce căutaţi?". Tipul: "Rubrica de decese.". Vânzătorul, amabil: "Este la paginile 15 şi 16". Tipul: "Când o apărea anunţul ăla care mă interesează pe mine, fii sigur că o să fie la pagina întâi." Până la trecerea în lumea de dincolo (a noastră sau a lui) ne consolăm cu imul crizei
Vă ameninţasem, la ultima postare, că o să vorbim despre muzica rock finlandeză. Umila mea părere (care poate fi oricând atacată, contrazisă, terfelită) este că nordicii (în special finlandezii) au cea mai bună muzică rock şi metal. De departe cea mai bună, cea mai profundă, mult peste cea a nemţilor (lucru pe care îl recunosc cu părere de rău). Nu ştiu cum s-a făcut, dar peste tot pe unde am umblat în afara ţării, am dat peste finlandezi, oameni absolut admirabili, probabil cel mai cald şi mai sincer popor european (dincolo de toate prejudecăţile pe care le avem despre „răceala” zonei scandinave în privinţa socializării). Ei şi suedezii. Eram în 1999 în Germania şi posturile de radio de acolo difuzau în delir o melodie care se afla pe locul 1 în topurile germane: Join me in death. Trupa, HIM, era necunoscută pentru mine. Tot amicii mei finlandezi m-au lămurit ce-i cu HIM, cu Ville Valo şi am primit o casetă cu albumul Razorblade romance. Cred că eram printre foarte puţinii din România care, în acel moment, aveau respectivul album. Şi eram tare mândru de asta.
Dacă ai chef de o muzică hard cu adevărat bună, poţi face un popas la finlandezi. La o primă strigare, îmi vin în minte The Rasmus, Tarja Turunen, Eternal Tears of Sorrow, Nightwish, Twilight Guardians, Kiwimetsan, Sonata Arctica, Shape of Despair, End of you, Apocalyptica, Before the Dawn, HIM, Ensiferum, Sturm und Drang, Poison Black,Poets of the fall, Insomnium, Wintersun, Swallow the sun, Lordi, Klamydia, Tabula Rasa, Black Heart,Hurriganes, Ruoska, To/Die/For, Norther, Children of Bodom, Stratovarius (şi există mulţi mulţi alţii, excepţionali).
De câteva săptămâni, topurile germane au fost luate cu asalt de o altă trupă finlandeză, formată exclusiv din femei. Indica îşi zic fetele (Johanna „Jonsu” Salomaa-vocal, Heini-backing vocals, chitară-bas, Sirkku-clape, clarinet, backing vocals, Jenny-chitară, backing vocals, Laura-baterie) iar single-ul In passing face furori în Germania. Trupa s-a înfiinţat în 2001, dar abia anul acesta au lansat un album în limba engleză (A way away) care le-a adus consacrarea în plan internaţional. Precedentul lor album din 2008 (Valoissa) a fost produs de către Tuomas Holopainen (Nightwish). Indica i-a însoţit pe Nightwish în 2007 în Scandinavian Tour. Mai jos, trei extrase din ultimul lor album, A way away, lansat în iunie 2010.
Ajungem cam cu noaptea în cap la Muzeul Olteniei. Cică să vedem marea expoziţie de ceasuri Bijuteriile timpului. 9,30 este ceva neobişnuit de matinal pentru Craiova, oraşul în care se spune bună-dimineaţa abia de pe la ora 13 încolo. Muzeul…nimic de zis. S-au băgat fonduri cu nemiluita în el. S-au băgat bani cu ghiotura, s-au construit corpuri noi de clădiri. Ultimul răcnet. Găsim cu greu intrarea, dar o găsim. Ne întâmpină garcea de serviciu la pază, gras, cu mustaţă, imaginea poliţaiului român, ancorat încă în tipologia miliţianului. O strigă pe doamna de la bilete. Care răspunde din nişte străfunduri de lume. Probabil e o minune că au vizitatori. Pe măsura importanţei misiei, garcea o grăbeşte: „haideţi, haideţi, că aveţi vizitatori!” Dar doamna nu se grăbeşte. Îşi consumă imperturbabilă ritualul matinal: se aud ceşti spălate, se aud alte vase spălate, se aude îndelung apa curgând. Într-un târziu, apare şi doamna, ne dă bilete, apoi îl strigă pe Răducu: „Răducuuu, vezi că avem vizitatori”. Răducu este imaginea muzeografului. De la noi. Din Oltenia. Din satul Craiova. Staţi întâi să vă întreb dacă aţi văzut angajaţi ai muzeelor în alte ţări de prin Europa. Sunt sigur că i-aţi văzut şi i-aţi admirat şi le-aţi invidiat fie uniformele, fie costumele absolut impecabile. Aşadar, aveţi imaginea în faţa ochilor. Reţineţi-o. Şi acum priviţi-l pe Răducu: cu cămaşă cu mânecă scurtă, cu sandale pe piciorul gol (lucru care mi se pare culmea abominabilităţii şi ţărăniei la un bărbat). Când ne vede, se-ntoarce cu curul şi fuge exact în partea opusă a sălii cu exponate. Şi tot cu partea dorsală ne-a tratat până la final, având metodic grijă să se depărteze de noi, pe măsură ce ne apropiam de locul unde se poziţiona dumnealui.
Expoziţia în sine nu e cine ştie ce. Vă recomand să vă scutiţi timpul şi să n-o vizitaţi. Exponatele, puţine la număr (aduse de la muzeul din Ploieşti), nu oferă foarte multe informaţii. Există două tipuri de ceasuri: din secolul XIX şi din secolul XX. Asta datare! Demnă de un muzeu! Secolul XX!!!! Poate fi 1901, sau 1998, că tot secolul XX este! Înţeleg datări pe secole când e vorba despre veacuri dinainte de Christos. Înţeleg o lance din secolul VI î.Chr. dar secolul XX??????? Adică ăsta care abia îşi dădu duhul! Nu cumva e treaba de muzeograf să dateze, mai ales că e vorba despre un timp foarte apropiat nouă? Măcar un deceniu, aşa, cu aproximaţie! Dacă or fi toţi ca Răducu…
Mă întreb ce îţi trebuie să fii Răducu. Să lucrezi în postul lui Răducu. Să îţi deplasezi dosul în aerul plăcut al aparatelor de dezumidificare a aerului, pe banii statului. Adică ai noştri. Cred că, atunci când întrebăm copiii ce vor să se facă atunci când vor fi mari, ar trebui să adăugăm în grila de opţiuni, alături de meserii nobile şi rentabile precum „Boc”, „Becali”, „mafiot”, „pedelist”, „hartistă”, „fotbalist” şi pe aceea de Răducu.
Gata cu Răducu. Nu vă duceţi, deci, la expoziţie. E pierdere de orice. La următoarea tură vorbim despre finlandezi şi despre uluitoarea lor muzică.
