J. Strauss Jr.- Vienna Blood waltz op.254luni, 18 aprilie 2011
duminică, 3 aprilie 2011
"Inception" în variantă manga?
Nici pe departe. Sucker Punch e o surpriză extraordinară pentru mine. Deja filmul, lansat abia de câteva zile, a declanşat interminabile polemici virulente pe net. În general, este vorba, grosso modo, de două categorii: unii adoră filmul, alţii îl consideră prea slab. A doua categorie trece pelicula în capitolul efecte spectaculoase, manga, jocuri pe calculator.
Filmul e de mare efect, merge pe structura Inception, dar mult mai dramatic, fiindcă aici este vorba despre crearea altei realităţi ca nevoie obstinată de evadare, de substituire a uneia înfiorătoare. Regizorul Zack Snyder joacă pe planuri mari, derulează mecanismului realităţii create din realitatea creată. Şi aici intervin efectele speciale, făcute intenţionat (subliniez, intenţionat) după modelul jocurilor de PC. Metamorfozarea în personaje manga de tip RPG are substanţă, nu e gratuită. Nu am putut să nu remarc mereu atemporalitatea apocaliptică în care sunt inserate aventurile fetelor, o atemporalitate cu referinţe care te momeşte s-o plasezi, s-o contextualizezi, dar care îţi scapă mereu printre degete. O realitate proliferantă, fireşte, la final, efectul fiind de profundă dereglare a receptării privitorului.
Aceia care au priceput dina cest film doar fustiţe, chiloţei, manga, fete frumoase şi-au pierdut timpul de pomană. Mulţi contestatari acerbi ai lui Sucker Punch se declarau scârbiţi de faptul că, prin oricâte aventuri ar trece Baby Doll, nu păţeşte nimic, e mereu teafără şi nevătămată, face acrobaţii neverosimile. Aici e unul dintre punctele de forţă ale filmului: în realitatea pe care ţi-o creezi şi în care eşti personajul central, nu ţi se poate întâmpla nimic. Orice presupusă „defecţiune”, care se soldează cu daune la adresa creatorului acelei realităţi, se remediază prin „ieşire”, prin aruncarea în altă realitate (cine ştie dacă aceea e cea reală, asta n-o putem şti niciodată, la fel cum sintagma de „realitate reală” e atât de comică şi inadecvată…). În realitatea ta, eşti Dumnezeu, eşti Creatorul, ai toată puterea şi controlul, legile aşa-zis obiective dispar în faţa celor profund intime, subiective.
Sucker Punch este revelaţia primăverii pentru mine. Un film despre puterea minţii de a te elibera, despre capacitatea de sacrificiu, despre încredere şi forţa de a transcende, despre artă ca soteriologie (de ce nu? Şi aici mă refer la catharsisul dansului, cu arhetipuri generante şi reproductive în toate realităţile create). Un film care naşte întrebări şi care, în ciuda dramatismului uneori greu digerabil, e dătător de speranţă. Emily Browning, în ciuda tinereţii, este într-un rol formidabil, la fel şi Carla Cugino (dna. Gorski), Abbie Cornish (Sweet Pea), Jena Malone (Rocket), Oscar Isaac (Blue), Vanessa Hudgens (Blondie). Şi nu în ultimul rând, sound-track-ul este uluitor, o delectare pentru cei care se pricep cu adevărat la muzică, o coloană sonoră fabuloasă (Emily Browning însăşi are două interpretări de excepţie: Sweet dreams – într-o manieră deosebită, ce rămâne undeva în meandrele creierului - şi Where is my mind?, cea din urmă împreună cu Yoav).
vineri, 1 aprilie 2011
duminică, 27 martie 2011
duminică, 20 martie 2011
Hotarele limbii - hotarele lumii
În arhivele din Innsbruck descopăr un document interesant. Prin secolul al 17-lea, în Steiermark, negustorul de minereu de fier Ignatius (probabil varianta latinizată a unui Ignaz) se decide să-şi extindă veniturile. Drept urmare, încarcă 40 de care (un număr absolut fabulos la vremea respectivă) cu minereu de fier şi pleacă spre Polonia de astăzi, unde, auzise el, ar obţine un preţ mult mai bun decât se oferea în zona austriacă pentru marfa sa. Drumul e lung, Ignatius este escortat de circa 100 de slujitori, care aveau şi misiunea de a apăra preţioasa încărcătură. Trec luni de zile anevoioase pentru convoiul negustorului. Abia ajuns în zona Cehiei de astăzi, Ignatius ia decizia uluitoare de a se întoarce în Stiria natală. Cu marfa nevândută, cu peste 30 de oameni morţi pe drum în diverse împrejurări, Ignaz ajunge acasă şi, până îşi va da obştescul sfârşit, nu va sufla o vorbă despre motivele care l-au determinat să facă brusc cale întoarsă. Paguba pe care i-o produce această întoarcere este imensă, îi trebuie cam un deceniu să-şi revină din punct de vedere financiar.
La moarte îi lasă fiului său un lung manuscris care, pe lângă multe şi plictisitoare indicaţii privind administrarea afacerii, conţine şi dezvăluirea motivului întoarcerii precipitate din urmă cu ani buni. Ignatius nu ieşise niciodată din graniţele ţării sale. Ajuns pe teritoriul actualei Cehii, are de-a face cu oameni care nu-i ştiu limba sa maternă. Nici el nu înţelege ce vorbesc ei. Se îngrozeşte. Îi lasă scris fiului: „Să nu treci niciodată graniţa. Acolo nu trăiesc oameni!”
Fruntariile limbii au fost adesea sinonime în istoria umanităţii cu hotarele civilizaţiei. Cine nu-mi vorbeşte limba, acela nu-i om. Omul se defineşte prin limba sa. Aici se face joncţiunea cu teoriile cognitiviste moderne, conform cărora limba influenţează realitatea. Limba a fost şi este resimţită acut ca fiind unul dintre cei mai importanţi factori identitari (dacă nu cel mai important). Identitatea şi lumea mea nu ajung dincolo de limitele propriei mele limbi. Eu sunt eu atâta timp cât mă fac înţeles şi cât timp îl înţeleg pe celălalt. În Antichitate, „barbaros” erau numiţi de greci cei care „bolboroseau”, vorbeau o limbă neînţeleasă lor, nu cunoşteau o limbă elevată, precum elina. Barbarilor le erau atribuite toate epitetele lipsei de civilizaţie, erau „scursurile”, ca să o spunem mai pe şleau. Totul pornind nu de la elemente ale civilizaţiei materiale sau spirituale, ci de la faptul că nu cunoşteau limba. Pentru Ignatius, om simplu, cei care nu-i vorbesc limba nu sunt nici măcar indivizi care cumulează toate trăsăturile abominabile, ca barbarii, ci, pur şi simplu, nu sunt oameni. Sunt orice altceva. De aceea, zona aceasta necunoscută şi dez-umanizată este absolut de evitat de către urmaşi.
Fiecare popor se definea în funcţie de altul mai întâi prin diferenţele lingvistice, apoi pe baza altor deosebiri. Cele mai importante graniţe nu erau cele politico-administrative, ci cele lingvistice. Sau, cum spunea Wittgenstein: „Die Grenzen meiner Sprache sind die Grenzen meiner Welt” („Hotarele limbii mele sunt hotarele lumii mele.”)
enigma - the language of soundmarți, 15 martie 2011
joi, 10 martie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)