Remains of the day

Frozen Silence - Remains of the Day
   
  

When the smoke...

Iron and Wine - Cinder and Smoke
  

Gib mir mein Licht

Aleah  - Water and Wine
 

Despre instituţii şi manageri

Orice instituţie începe de la intrare. Iar primele impresii sunt decisive, în orice interacţiune. Orice occidental îţi va spune că întregul este făcut din detalii şi că ansamblul stă în particular. Aceasta este educaţia lor. De aici şi atenţia acordată de ei (de neînţeles pentru mioritici) detaliului.

Cred că cea mai ingrată funcţie este aceea de manager. Indiferent că este vorba despre o instituţie publică, ori privată. Responsabilităţile sunt enorme, iar consumul de energie, timp şi nervi nu sunt sigur dacă se compensează benefic întotdeauna. Managerul unei instituţii este omul cel mai vizibil. Mai pe româneşte, omul în capul căruia se sparg toate. În instituţia unde lucrez, de exemplu, orice mizerie de pe holuri nu le este imputată femeilor de serviciu, ci decanului, respectiv rectorului. Orice neajuns devine, inductiv, culpa unui şef. Este adevărat, lucrurile bune, în mentalul colectiv, nu li se mai datorează managerilor, ci se transformă în laudă individuală.

Scriu aceste câteva rânduri lămuritoare, pentru cei câţiva care au înţeles în mod eronat, din postarea mea precedentă, că aş avea ceva personal cu directorul Teatrului Naţional din Craiova „Marin Sorescu”. (Trec sub tăcere zecile de mailuri entuziaste pe care le-am primit, de la cunoscuţi, ori de la necunoscuţi care se simţeau oarecum răzbunaţi). Nu este o vendeta. Faptul că am pomenit numele domnului director de câteva ori, alături de cel al Teatrului Naţional se datorează faptului că cele două au ajuns să formeze o entitate nu doar lingvistică de sine stătătoare. Pe orice afiş, făcut cu orice ocazie, în orice menţiune efectuată, după numele Teatrului apare, de fiecare dată, în paranteză: director Mircea Cornişteanu. Şi, dacă această osmoză, această simbioză oarecum pretabilă psihanalizei funcţionează perfect la bine, atunci trebuie să funcţioneze şi la greu. E ca în căsnicie, nu? Teatrul Naţional Craiova şi necesara paranteză (director Mircea Cornişteanu) au devenit, pentru oraşul în care trăiesc, pentru zona Olteniei, dar şi pe plan naţional şi internaţional, un brand (probabil brandul care ar şi trebui exploatat, valorificat şi susţinut cel mai mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Un brand, cât ar fi el de brand, are şi părţile sale mai puţin finisate, uneori. Nu îi faci vreun serviciu trecându-le sub tăcere.

Legarea indisolubilă a numelui propriu de un brand presupune responsabilităţi infinit sporite. Şi consecinţe de tras şi la bine, şi la mai puţin bine.

Orice instituţie presupune un sistem de vase comunicante, legate intrinsec, de la cel mai mic ax, până în vârful piramidei. Bucuriile şi necazurile se distribuie şi se împart direct proporţional. Şi orice instituţie începe de la poartă. La fel cum fiecare ţară începe de la aeroport.

V-aş fi povestit ceva legat de premiera "Legăturilor primejdioase". De la Teatrul Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu)

Mă dusei. Nu să trec la Olt, ci să văd premiera lu’ piesa Legături primejdioase. Parteneriat Teatrul Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu) cu Asociaţia Teatrulescu. Mă dusei şi mă-ntorsei. Că Tanti-rupătoarea-de-bilete de la intrare îmi zise scurt şi cuprinzător că sala e arhiplină şi nu mai sunt locuri. Deşi pe invitaţia mea scria negru pe alb locurile 45 şi 46. Rupsei invitaţia în faţa ei şi făcui cale-ntoarsă de la Teatrul naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu) până acas’ la mine.

Cel mai mult îmi place cum, de câte ori are ocazia, Teatrul Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu) are grijă să accentueze cât de occidental este el. Doamnelor şi domnilor, nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele dulci şi găunoase, teatrul din Craiova, fost cu adevărat mare pe vremuri, este un exemplu tipic de oltenism greţos, unde se merge pe mica înţelegere, pe „vedem cum facem” şi pe „te rezolv eu”.

Recunosc, multe vorbe aflate la polul opus exprimării academice mi-au bântuit seara stricată de organizarea meltenească a Teatrului Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu). Sunt curios dacă celor au şezutără pe locurile 45 şi 46 le-o fi plăcutără piesa (deşi, pe moment, în gând, le-am urat, trebuie să admit, să le stea undeva piesa). Plecai spre domiciliu cu decizia fermă de a nu mai călca pe la vreo piesă a Teatrului Naţional Craiova (director Mircea Cornişteanu)

Through the window

Nu vreau să mă fac scriitor (nici măcar atunci când voi fi mare)

Fusei la nişte premii. Nu să iau. Să asist la decernarea lor. Adicătelea asistent. Scriitori peste scriitori. Şi a lor uniune. Notabilităţi locale în domeniu. Dinozăuret ineficient duium. Dar cu veleităţi şi ambâţ. Ceea ce contează în economia fiecărei vieţi autouzurpate. Tineri şi extrem de tineri aspiranţi la cununile de lauri ale lui Erato, Euterpe, Calliope, Melpomene, Polyhymnia (şi să mă ierte distinsele dacă am omis-o pe vreuna din gaşca Domniilor Lor), debutanţi fără de etate, de-o vârstă sau chiar mai aduşi de ani decât mai sus menţionatele muze.  

Premiile au fost însă jos pălăria. Mai schimbaţi laureaţii, frăţioare, că doar îi rotiţi, mai abitir ca la rotaţia comunistă de cadre! Excepţie face premiul de debut, că la el nu se pot roti (deşi, cu puţină inventivitate, s-ar găsi şi „acilea” o modalitate). La fiecare anunţare de premiu mintea mea nu se putea abţine să nu-şi urle în culmea disperării, deşi io-i spuneam să facă pe mortu’n păpuşoi: are you fucking serious? Îmi dădeam palme (mental, fireşte) să mă conving că nu visez. Lumea tânără mulţumea  cu temenele „profesorilor mei” (ai lor, nu ai mei, ca io-s autodidact şi nici nu stau sluj la lins dosuri academice), nişte fiinţe feminine angelice (în sensul că erau de-o vârstă cu îngerii şi celelalte puteri cereşti) se apucaseră, ca la Oscar, să mulţumească fanilor (ok, recunosc, nu foloseau acest cuvânt, dar asta era ideea), un nene, în loc să facă o laudatio unui volum de altfel nu rău de versuri, începu să citească recenzia pe care o publicase în nu-ştiu-ce-revistă-de-cultură, de ne dădurăm toţi cu roatele-n sus de plictiseală şi uimire şi iarăşi mai mulţumirăm profesorilor mei şi iarăşi o dădurăm în encomioane, sub privirile uneori stupefiate ale amfitrionilor, care, în ciuda eforturilor vizibile de a struni patetismele, nu reuşeau să stăvilească aluviunile sentimentale slugarnice, scăpate de sub orice control.

Apoi a pornit un şuvoi de oameni să încarce farfuriile cu haleală, de parcă venea foametea de o mie de ani. Şi unii simţeau nevoia imperioasă să se năpustească spre mine şi, cu fălcile trosnind, printre înghiţituri care l-ar fi făcut invidios pe însuşi lupul din Capra cu trei iezi, îmi întindeau nişte degete soioase şi se recomandau, spunându-şi numele şi adăugând, invariabil aproape, titulatura „scriitor”. Unii mai făceau şi precizarea „poet” şi înşirau nişte cifre impresionante, sensibil mai mari decât vârsta mea, reprezentând cantitatea de maculatură dejectată de ei până acum pe piaţă şi căreia ei îi spuneau cu o admiraţie sacră, vecină cu orgasmul mistic, volume. După ce scăpam din strânsoarea mâinilor unse cu grăsimea fragmentelor de hoituri prăjite ingurgitate, mulţumeam Proniei cereşti că nu-mi uitasem acasă gelul dezinfectant de mâini.

De ce majoritatea celor care îşi zic „scriitori” put? De ce sunt în grevă radicală de apă şi săpun?

De ce mă durea capul după fiecare premiu acordat?

De ce-mi vine să vomit şi acum, la ore bune după desfăşurarea evenimentului? (nu grăiesc metaforic, ci la propriu)

Ce aghiuţă mă puse să mă duc?

De ce „scriitorilor” le e permanent foame? Şi sete. O fi setea de creaţie transpusă în realitatea încă 3d.

Un astfel de eveniment e suficient să producă declicul necesar să te facă să te laşi pentru totdeauna de scris. Să ţi se taie pentru veşnicie. Eufemistic, blând, roz, corect politic se spune la finalul unor astfel de scârboşenii ceva de genul „mi-a lăsat un gust amar.” Amar ar fi fost bine. Şi mă abţin.

Pe viitor voi şti să mă menajez. (mai bine mă duc la concert Inna, aş fi mai pe plus)

Şi nu vreau să mă fac niciodată scriitor.