Despre oamenii-model

Oamenii-model vin de pe alte planete şi trăiesc printre noi netrăind printre noi. Îşi duc viaţa de obşte pitiţi prin ungherele propriilor cărţi, de unde sunt smulşi arareori, cu eforturi şi cu tumefieri ale propriei sensibilităţi ca efect. Soarele nostru, sub care s-au născut şi ei, deloc întâmplător, le arde altfel sufletul. Fiecare secundă, o explozie solară. Orice respiraţie, un exerciţiu de supravieţuire. Orice rând scris de ei, o contorsionare încleştată a eului, în tentativa de a trăi lumea la alte grade şi la alte intensităţi.

            Nu ştim de unde vin oamenii-model. Habar nu avem unde trăiesc, unde se duc, ce mănâncă seara, sau ce visează atunci când se spală pe dinţi. Îi zărim de prea multe ori trecând pe lângă noi, ca să-i mai putem vedea. Le strângem mâna de prea multe ori, ca să mai simţim particulele ce ţâşnesc din degetele lor atunci când scriu.

            Oameni de acest soi. Oameni-model. Sunt rari. Abia îi găseşti într-o viaţă. Eşti norocos atunci când dai cumva de ei. Sunt „model” pentru că îţi descoperă, prin felul în care scriu şi în care trăiesc (adesea cele două devenind sinonime) un model în haos: de linişte, de cumpătare, de bun-simţ, o organizare şi o relansare paradigmatică existenţială care te face, de fiecare dată, să-ţi reconsideri priorităţile. Şi să constaţi, iarăşi şi iarăşi, cât de haos ai devenit. Şi cât de mult te-ai depărtat de modelul originar.

        Doi dintre ei au citit marţi seară la „Scriitori la Tradem”. Cornel Mihai Ungureanu şi Silviu Gongonea. Erau timpuri când mă întrebam acut din ce galaxii mai bune s-au rătăcit cei doi în universul nostru. Acum nu mă mai întreb. Mă bucur de ei, de prezenţa lor, de norocul meu de a-i cunoaşte. Şi, ori de câte ori îi văd, măsor cu rigla literei şi a simţirii distanţa care mă separă de model. 

Ilse Hehn - poezii

Schiţă estivală

Ora 13 –

soarele şi-a zburat creierii,

obiectele şi copacii se zbârcesc, scâncesc

balamalele lumii.

Triaj catedrala – dezlânate

cuvinte biblice gânguresc deasupra visatei vieţi,

în treptele de piatră găurile gloanţelor amintesc

de gradele minus.

Lumina limpede orbeşte chipurile.

Copacii-şi schimbă umbrele precum în joacă

straiele îşi dau cu schimb copiii.

Legănatul tramvaiului mă scoate din city.

O crăpătură, un verde licăr, din

Ulpia Traiana revărsându-se: a surorii grădină

Zi de aprilie

În astă zi încremenit-a primăvara.

Frigul o descărnează cum sălbăticiunile

de copaci se freacă.

Ceţurile ne-adăpostesc în frunzişul anului trecut,

pielea sa, pielea unui mort.

Pădurea-şi ţine respiraţia.

Agale ziua se desface.

liniştea-i ancorată într-o necunoscută

limbă.

Deodată căldură sub tălpi:

O floare semn îi face culorii,

surâsu-i vioi e.

Versuri publicate în cel mai recent număr (3 / 2013) al revistei „Spiegelungen”, editată de către Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, München. 

"Otello" la Craiova

Pe 10 octombrie, Teatrul Liric „Elena Teodorini” din Craiova şi-a deschis stagiunea cu o piesă de anvergură, o provocare pentru orice scenă din lume: Otello, de Verdi. S-a lucrat mult şi intens la punerea în scenă, care a beneficiat de nume mari în distribuţie. Pentru mine, profanul, impresionantă şi din altă lume a fost soprana din Serbia Dragana Radaković, uluitoare în rolul complex al Desdemonei. Dincolo de vocea excepţională, mi-a plăcut transpunerea sa empatică în gama de trăiri în crescendo ale personajului feminin. Şi nu îl pot omite nici pe Ştefan Ignat (Bucureşti), care m-a sedus în rolul lui Iago, interpretare care, din punctul meu laic de vedere, a rivalizat cu cea a personajului principal, Otello.

Al treizecilea an

„Când intri în al treizecilea an de viaţă, ţi se spune în continuare că eşti tânăr. Dar tu însuţi, chiar dacă nu poţi descoperi schimbări la tine, devii nesigur; te simţi de parcă nu-ţi mai stă să te dai tânăr. Şi, într-o dimineaţă, te trezeşti, într-o zi, pe care o vei uita şi zaci acolo, fără să te poţi ridica, lovit aprig de raze de lumină, dezarmat şi fără de curaj pentru noua zi. Dacă închizi ochii, ca să te protejezi, te scufunzi înapoi, târât într-un leşin împreună cu fiecare clipă trăită. Te tot scufunzi, iar ţipătul ţi-e mut (şi el ţi s-a luat, totul ţi s-a luat) şi te prăbuşeşti în abis, până când îţi pierzi cunoştinţa, până ce totul se dizolvă, se şterge, este nimicit, tot ceea ce credeai că eşti. Când îţi revii, îţi aduni gândurile tremurând şi prinzi iarăşi contur, redevii persoană, care, curând, se va ridica şi va trebui să ia ziua-n piept, dar descoperi în tine o minunată abilitate nouă. Abilitatea de a-ţi aduce aminte. Nu-ţi mai aduci aminte ca până acum, pe nepusă masa sau voit, de una, de alta, ci cu o dureroasă constrângere, de toţi anii tăi, superficiali sau profunzi şi de toate locurile pe care le-ai avut în toţi anii. Arunci năvodul amintirii, îl arunci peste tine şi te scoţi singur la suprafaţă, prădător şi pradă la un loc, dincolo de pragul timpului şi spaţiului, ca să vezi cine-ai fost şi cine-ai devenit.”

(Ingeborg Bachmann: Das dreißigste Jahr, fragment, Piper, München, 1991, pag. 17, traducere proprie)

Up and down

Slana veche şi ciorba reîncălzită

Revin în lumea mirobolantă a blogosferei după o lună şi ceva de pauză, în care am prestat, alături de alţi câţiva colegi damnaţi, muncă de secretariat. Aşa estem noi, polivalenţi, multifuncţionali, precum roboţeii de bucătărie, în vreme ce alţii se "odihnea" cu sârg de mai bine de o lună. Respectăm, de secole, divizarea socială între privilegiaţi şi pălmaşi.

Ieri am fost la concert. Organizat de Bergenbier în faimosul centru al urbei magnifice pe care o locuiesc cu drag, satul urban Craiova. Am mai prins doar Viţa de Vie şi Cargo. Prima trupă mi se pare cantonată, de ani buni, într-un soi de autism compoziţional, din care nu vrea deloc să-şi revină, deşi are un Despot luminat, băiat destul de inteligent şi cu idei, dar care, în ultimul timp, se deplasează circular.

A urmat Cargo. De dragul vremurilor apuse ne-am simţit bine. Însă eu susţin cu tărie că, fără de Kempes, Cargo e un simulacru cu accente penibile, care trăieşte tot din slana veche. Ciorba etern reîncălzită deja scârbeşte la un moment dat. Iar melodiile noi, desprinse dintr-un manierism propriu, asaltează categoria-ţintă adolescentină cu căşiţe, încercând să reutilizeze tipare vechi, fără strălucire, însă. Citeam acum câteva zile, pe blogul lui zoso, că nu plecarea lui Ioncu a băgat Cargo în comă, ci faptul că a secat izvorul de inspiraţie a trupei. Secat de-a binelea. Să vedem când s-o găta şi brânza din butoi ce-o mai fi.

Pe site-ul oficial al celor de la Cargo scrie cum că Ovidiu Ioncu s-a decis, la un moment dat, să părăsească trupa, dar că fanii au rămas alături de Cargo, dovadă fiind cel mai mare hit al trupei, anume Ploaia, care e cântat de Igrişan. Două mici mari obiecţii: Dacă pentru Bărar (care aseară poza într-un fel de fantoşă hilară a lui Ozzy) Ploaia este cel mai mare hit Cargo, atunci muzica de calitate are înţelesuri diferite. Doi: varianta iniţială era cântată de Ioncu, am prins-o în interpretarea lui Kempes chiar în Craiova, prin 2002, sau 2003, la nişte zile de ale urbei, pe o scenă amplasată în spatele lu’ Mc’Donalds. Şi, de veţi grebla acribic internetul, veţi da peste nişte versiuni ale melodiei cântate de Kempes. Am pus una dintre ele, „Baciul” Igrişan alături de Ioncu, pentru a vedea diferenţele enorme intre cei doi (deşi atoateştiutorul Bărar îl numeşte pe Igrişan cea mai bună voce rock românească), precum şi umilinţa vocală cruntă suferită de Adi în faţa lui Ovidiu.

PS: faza serii o oferiră nişte conaţionali (n-am voie să le spun pre numele lor etnic, fiindcă U.E. mă amendează instantaneu cu 7000 de euro dacă pronunţ / scriu acel cuvânt), care, pe ritmurile de la Erată, dansară ca pe manele (şi cu echipamentul corespunzător: maieuri, lanţe la gât, şepci şi ochelari de soare cu lentilele la ceafă, în miez de noapte). Craiova e pitorească.

...when we were winning

"In the beginning when we were winning

When our smiles were genuine"