Sâmbătă. Spre prânz. Revin de la vizita (aproape) săptămânală de la Vali. Vali e frizerul meu, un băiat de nota 10 nu doar în ceea ce priveşte priceperea în meseria sa, dar şi ca opinii referitoare la viaţă, în general. Părerile lui Vali fac, pentru mine, infinit mai mult decât opiniile unor aşa-zişi intelectuali, "filosofi" de doi bani, care au "descoperit" mersul pe jos şi roata rotundă. Îmi place să stau de taină cu Vali. Întâlnirile cu el sunt reconfortante, pentru că ajung să-ţi lipsească oamenii pur şi simplu normali.
Plec de la frizer. Îmi înfund căştile mobilului în urechi, caut prin cele circa 500 de melodii depozitate printre giga de memorie. În sfârşit, ajung la ceea ce-mi trebuie. Nimic mai frumos decât o zi însorită de toamnă, însorită atât cât trebuie, nici prea prea, nici foarte foarte. Printre covoarele de frunze face bine să te izolezi puţin de lume. Puţin. Pentru că melodia se întrerupe brusc în căşti. "Alo? Doamna Nicola?"; "Nu. Aţi greşit numărul!". "Mă scuzaţi!"; "Nu face nimic." Melodia îşi reia traseul firesc, doar pentru scurt timp. Se întrerupe din nou: "Alo! Doamna Nicola?"; "Doamnă", răspund cu bunăvoinţă, "aţi format greşit!". "Mă scuzaţi!"; "Nicio problemă!". Melodia nu apucă bine să se deruleze şi face iar o pauză: "Alo!"; "Doamnă, pe cine căutaţi?"; "Pe doamna Nicola."; "Doamnă, v-am spus că nu aţi format bine!". Închide.
Răbdarea mea are nişte limite extrem de generoase. Atât de generoase, încât e greu de ajuns la ele. Uneori, chiar şi mie mi-e teamă să nu mă transform în înger de câtă răbdare am :)) Însă când cineva mă întrerupe repetat din ascultat "Me and Bobby McGee" şi mă scoate din transa provocată de vocea lui Janis Joplin, aceste limite ale răbdării se ivesc periculos de rapid la orizont. "Freedom is another word for nothing left to lose" şi ghinion, Janis nu apucă să continue, fiindcă se întrerupe din nou cântecul. "Alo!", strig supărat în telefon. "Alo! Tot dumneavoastră sunteţi?", zice doamna după care închide dezamăgită profund.
Trag aer în piept, sperând ca Janis să reuşească să termine piesa: "And feeling good was easy, Lord, when we sang the blues" şi telefonul sună iarăşi. Nu apuc să zic nimic, fluxul verbal al interlocutoarei mă copleşeşte: "Alo! De ce naiba tot dumneavoastră îmi răspundeţi? Sunteţi sigur că ăsta e numărul dumneavoastră de telefon?" Poftim???? Adică dacă eu sunt sigur??? Faza e prea tare! "Doamnă, îmi cer scuze că răspund la propriul număr de telefon şi sunt al dracului de sigur că ăsta e numărul, din moment ce pe mine mă deranjaţi...". Interlocutoarea nu mă ascultă: "Şi eu cum fac să iau legătura cu doamna Nicola?". Rămân perplex, doamna închide.
Janis cea răguşită îşi reia povestea "Hey, feeling good was good enough for me...". Ghiciţi ce se întâmplă? Exact. Sună telefonul!!! Melodia ia din nou o pauză. Urlu în telefon: "Greşealăăăăăăăă! Termină, femeie nebună, lasă-mă-n pace". Imperturbabilă întreabă: "Doamna Nicola?". Fac un search rapid prin arsenalul meu cu înjurături, constat cu satisfacţie că proviziile sunt mulţumitoare şi încep să mă produc live. Fără efect. Doamna continuă: "Da' de ce aveţi numărul doamnei Nicola?" Dunărea şi toate fluviile cred că nu vor fi suficiente s-o spele de ceea ce a urmat.
Oricum, Janis Joplin s-a dus pe apa sâmbetei. Şi, deoarece în căşti îmi răsună acum vocea lui Mick Jagger cu al său "Sympathy for the devil" , devin diabolic. Exact ca în bancul cu Bulă (cu stările psihologice) sun la numărul de pe care fusesem apelat. Îmi subţiez vocea, asemenea lupului care dăduse iama în iezi, în absenţa caprei. Sună. "Alo?"; "Alo? Sunt doamna Nicola", zic, "tot aştept să mă sunaţi. Credeţi că am toată ziua la dispoziţie să vă aştept telefonul?" Blocaj total. Cred că procesorul interlocutoarei dă rateuri, coolerele cerebelului i s-au oprit pentru câteva secunde. Se bâlbâie: "Doamnă, eu v-am tot sunat, da' răspundea unu'...". Eu, pe post de doamna Nicola, o cert mai departe: "Vă rog să mă sunaţi imediat, eu nu vorbesc de pe banii mei!". Simt prin telefon cum HDD-ul interlocutoarei mai are puţin şi crapă. Reuşeşte să îngaime: "Pe ce număr să vă sun, doamnă?". Îi dau numărul meu, bineînţeles (aici trebuia să pun moaca aia de la mess, dracul ăla ce râde satisfăcut).
Normal că doamna a reînceput să mă sune cu obstinaţie, minute bune, până ce lipsa mea de politeţe (cât de calin mă exprim!) a convins-o să renunţe. Oricum, melodia celor de la Rolling Stones era şi ea compromisă, aşa că a meritat!
Janis Joplin-Me And Bobby..........
Asculta mai multe audio Muzica
The Rolling Stones - Sympathy For The Devil
Asculta mai multe audio Muzica
Plec de la frizer. Îmi înfund căştile mobilului în urechi, caut prin cele circa 500 de melodii depozitate printre giga de memorie. În sfârşit, ajung la ceea ce-mi trebuie. Nimic mai frumos decât o zi însorită de toamnă, însorită atât cât trebuie, nici prea prea, nici foarte foarte. Printre covoarele de frunze face bine să te izolezi puţin de lume. Puţin. Pentru că melodia se întrerupe brusc în căşti. "Alo? Doamna Nicola?"; "Nu. Aţi greşit numărul!". "Mă scuzaţi!"; "Nu face nimic." Melodia îşi reia traseul firesc, doar pentru scurt timp. Se întrerupe din nou: "Alo! Doamna Nicola?"; "Doamnă", răspund cu bunăvoinţă, "aţi format greşit!". "Mă scuzaţi!"; "Nicio problemă!". Melodia nu apucă bine să se deruleze şi face iar o pauză: "Alo!"; "Doamnă, pe cine căutaţi?"; "Pe doamna Nicola."; "Doamnă, v-am spus că nu aţi format bine!". Închide.
Răbdarea mea are nişte limite extrem de generoase. Atât de generoase, încât e greu de ajuns la ele. Uneori, chiar şi mie mi-e teamă să nu mă transform în înger de câtă răbdare am :)) Însă când cineva mă întrerupe repetat din ascultat "Me and Bobby McGee" şi mă scoate din transa provocată de vocea lui Janis Joplin, aceste limite ale răbdării se ivesc periculos de rapid la orizont. "Freedom is another word for nothing left to lose" şi ghinion, Janis nu apucă să continue, fiindcă se întrerupe din nou cântecul. "Alo!", strig supărat în telefon. "Alo! Tot dumneavoastră sunteţi?", zice doamna după care închide dezamăgită profund.
Trag aer în piept, sperând ca Janis să reuşească să termine piesa: "And feeling good was easy, Lord, when we sang the blues" şi telefonul sună iarăşi. Nu apuc să zic nimic, fluxul verbal al interlocutoarei mă copleşeşte: "Alo! De ce naiba tot dumneavoastră îmi răspundeţi? Sunteţi sigur că ăsta e numărul dumneavoastră de telefon?" Poftim???? Adică dacă eu sunt sigur??? Faza e prea tare! "Doamnă, îmi cer scuze că răspund la propriul număr de telefon şi sunt al dracului de sigur că ăsta e numărul, din moment ce pe mine mă deranjaţi...". Interlocutoarea nu mă ascultă: "Şi eu cum fac să iau legătura cu doamna Nicola?". Rămân perplex, doamna închide.
Janis cea răguşită îşi reia povestea "Hey, feeling good was good enough for me...". Ghiciţi ce se întâmplă? Exact. Sună telefonul!!! Melodia ia din nou o pauză. Urlu în telefon: "Greşealăăăăăăăă! Termină, femeie nebună, lasă-mă-n pace". Imperturbabilă întreabă: "Doamna Nicola?". Fac un search rapid prin arsenalul meu cu înjurături, constat cu satisfacţie că proviziile sunt mulţumitoare şi încep să mă produc live. Fără efect. Doamna continuă: "Da' de ce aveţi numărul doamnei Nicola?" Dunărea şi toate fluviile cred că nu vor fi suficiente s-o spele de ceea ce a urmat.
Oricum, Janis Joplin s-a dus pe apa sâmbetei. Şi, deoarece în căşti îmi răsună acum vocea lui Mick Jagger cu al său "Sympathy for the devil" , devin diabolic. Exact ca în bancul cu Bulă (cu stările psihologice) sun la numărul de pe care fusesem apelat. Îmi subţiez vocea, asemenea lupului care dăduse iama în iezi, în absenţa caprei. Sună. "Alo?"; "Alo? Sunt doamna Nicola", zic, "tot aştept să mă sunaţi. Credeţi că am toată ziua la dispoziţie să vă aştept telefonul?" Blocaj total. Cred că procesorul interlocutoarei dă rateuri, coolerele cerebelului i s-au oprit pentru câteva secunde. Se bâlbâie: "Doamnă, eu v-am tot sunat, da' răspundea unu'...". Eu, pe post de doamna Nicola, o cert mai departe: "Vă rog să mă sunaţi imediat, eu nu vorbesc de pe banii mei!". Simt prin telefon cum HDD-ul interlocutoarei mai are puţin şi crapă. Reuşeşte să îngaime: "Pe ce număr să vă sun, doamnă?". Îi dau numărul meu, bineînţeles (aici trebuia să pun moaca aia de la mess, dracul ăla ce râde satisfăcut).
Normal că doamna a reînceput să mă sune cu obstinaţie, minute bune, până ce lipsa mea de politeţe (cât de calin mă exprim!) a convins-o să renunţe. Oricum, melodia celor de la Rolling Stones era şi ea compromisă, aşa că a meritat!
Janis Joplin-Me And Bobby..........
Asculta mai multe audio Muzica
The Rolling Stones - Sympathy For The Devil
Asculta mai multe audio Muzica
=))=))=))
RăspundețiȘtergereFor fuck sake mann=))! Chiar asa irefutabil de suava si persuasiva era vocea doamnei care o cauta pe respectiva Nicola?! Nu, serios! Chiar nu inteleg de ce ai tinut neaparat sa-ti fie frecata ziua in continuare. Pentru satisfactia de a avea ce scrie ca doar de, trebuie sa ai si un final plauzibil si care s-a si intamplat, banuiesc.
Thumbs up for the lady who was looking for Mrs. Nicola!
Eu as fi injurat-o si blestemat-o si rasinjurata si rasblestemat-o de la al treilea apel=)). Si chiar stiu sa injur ca la usa cortului de vreun an incoace.
Ce face liceul dintr-un om neprihanit si coruptibil...