"Murim şi nimeni nu se uită la noi" ("Iubiţi-vă pe tunuri")

Era o vreme când volumele lui Adrian Păunescu se vindeau pe sub mână, iar în biblioteci stăteau ascunse, în spatele altor şiruri de cărţi. Se împrumutau în şoaptă şi se citeau cu toate uşile bine ferecate. Debutul său a fost fulminant, poet în toată puterea cuvântului, având tot ceea ce-i trebuia: o forţă ieşită din tiparele comune, curaj dement, plăcerea ludicului, expresivitate uluitoare, capacitate combinatorie incredibilă, tupeul de a provoca, de a incita. Ulterior, creaţia sa a căzut în derizoriu, cantonându-se, lânced şi funest, într-un lirism al momentului, mitraliat la foc automat, în orice circumstanţă. Aici s-a pierdut pe drum poetul Păunescu şi s-a născut versificatorul, trădat, din când în când, de sclipiri geniale.

Pentru toţi cei care contestă personalitatea lui Păunescu (pe forumuri mass-media, plătiţi de eminenţe portocalii din banii noştri) le reamintesc faptul că Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural greu de egalat în Europa acelei perioade. Cu toate compromisurile inerente pentru a se putea manifesta, Cenaclul a lansat generaţii întregi de interpreţi, a polarizat conştiinţe. Contestatarii ar fi bine să se uite la peliculele epocii, atunci când sosirea Cenaclului într-o localitate era un eveniment de o importanţă absolut egală cu, să zicem, venirea Beatles-ului. Ţin minte imaginile din Maramureş, atunci când mii de oameni erau înşiraţi pe zeci de kilometri, aşteptând în ger venirea Flăcării.

Iar cu anatema „poet de curte” al lui Ceauşescu…mai uşor. Nu putem judeca noi constrângerile epocii de atunci, precum şi compromisurile la care aceasta te silea. Măcar Adrian Păunescu a avut justificarea totalitarismului, a dictaturii. Ce să zicem de lingăii de curte ai Chiorului din fruntea ţării, Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Mihăeş, Cărtărescu, preşuri în faţa unui marinar bolnav de putere şi de alte boli incurabile? Cu aceşti „intelectuali” de corvetă ce facem? Ei ce justificare au?

Indiscutabil, Păunescu rămâne în literatură şi în cultură. Fie şi prin faza de început, suficientă pentru a-i asigura un loc rezonabil. Dincolo de personalitatea sa contestată şi adesea predispusă contestării, pentru mine, personal, Adrian Păunescu a însemnat nişte cărţi citite pe ascuns şi apoi ascunse din nou cu mare grijă, nişte versuri de o forţă memorabilă, de-a dreptul entuziasmante, înseamnă Cenaclul Flacăra, cele doua discuri (un fel de „best of”) pe care le-am primit cu ocazia performanţei de a mă îmbolnăvi de oreion în clasele primare. Şi, înainte de orice, înseamnă forţa de a trăi fiecare clipă la maximă intensitate. Până la epuizarea de sine. Rar asemenea oameni.

Astăzi, când poetul s-a dus la „lumânările din cuib de cuc”, „să mai tacă şi să mai ningă”, oltenaşii mei i-au făcut, probabil, cea mai frumoasă comemorare. Cele două filmuleţe stau mărturie. Este exact ceea ce i-ar fi plăcut lui Adrian Păunescu. La această oră, partida se dispută, iar Craiova este condusă. Total neesenţial, datoria faţă de cel care a deţinut în cel mai înalt grad arta de a arde a fost făcută.