Moartea şi domnul Aronofski

Fiindcă tot bate la uşă noaptea Oscarurilor, iar nu cu mult timp în urmă se ceruse insistent pe acest blog Requiem for a dream, iată-mă prompt la datorie. Dar nu numai despre Requiem voi scrie, ci despre trei filme regizate de Darren Aronofski: Requiem for a dream (2000), The Fountain (2006) şi Black swan (2010). Obsesia artistică a lui Aronofski, un regizor de un calibru care mă face să mă cantonez în zona superlativelor, este moartea. Obsesie transpusă continuu în filme care îţi impregnează definitiv cortexul, sufletul, trăirile, respiraţiile. Moartea şi perfecţiunea, binomul regizorului american. Şi ideea, redată excepţional în peliculele sale, că perfecţiunea se atinge numai prin moarte (Fântâna şi Lebăda neagră). O idee deloc nouă, dar orchestrată în forţă, coerent, în registre noi şi mereu surprinzătoare. Moartea ca un corolar al vieţii, ca încununare şi conferire de completitudine. Şi încă o idee de bază, ce transpare în filmele lui Arnofski (Black swan şi The Fountain): învingerea fricii de moarte, ca filozofie supremă de viaţă. Numai în Requiem for a dream moartea nu este un punct de maximă expansiune a perfecţiunii, a înţelegerii superioare: Requiem pentru un vis este un film îndepărtat de tipul hollywoodian, un film de „subterană”, care lasă un gol teribil în privitor, după încheierea sa. Moartea aici este inutilă, sacrificiul este în van, imensă farsă a unei vieţi consumate în iluzii. Refuz vehement interpretarea morală a Requiemului, intenţia didactică a regizorului (gen „drogurile distrug viaţa”). Este un film despre iluzie, despre consumarea vieţii în starea de etern van, despre ratare, despre nişte traiectorii existenţialele căror mecanisme de producere internă şi externă macină în gol. Cum, repet, ai un mare gol în tine după ce se termină filmul. Am citit mărturii ale multor oameni care nu au mai putut dormi nopţi în şir după ce au vizionat Requiem for a dream. E genul de film care te zguduie definitiv, te invadează cu o sumedenie de întrebări, care conduc, toate, către răspunsuri tragice, uluitor de simple în dramatismul lor. Ce rămâne în urma visului, a iluziei în care ţi-ai consumat viaţa, este nici măcar regretul. Este nimicul, în toată hidoşenia sa. Un film mare de tot, cu o viziune regizorală incomodă, transpusă artistic cu mijloacele unei cinematografii departe de cea consumistă. Extraordinară în această peliculă este Ellen Burstyn (în rolul Sarei Goldfarb), într-o redare fenomenală a metamorfozei care îi ruinează viaţa (Jared Leto – Harry Goldfarb – e ok, e bun, la fel şi Marlon Wayans – Tyrone – însă Jennifer Connelly – Marion Silver – mi s-a părut de multe ori pe lângă rol).

The Fountain (cu Rachel Weisz – fosta iubită a lui Aronofski – în rol mare) are o construcţie pe cât de complicată şi elaborată, pe atât de rafinată. Este un bombardament de simbolism (uneori inutil şi redundant), cu efect cinematografic uluitor. Trei planuri temporale se împletesc, dintre care unul (cel trecut) este cel născut din invenţia epică prezentă, un pandant la o stare de lucruri, la frica de moarte. În toate cele trei niveluri de timp (prezent, trecut, viitor), calea de acces la perfecţiune e moartea, unica ce poate conferi aura plenitudinii. De la moartea individuală, la cea cosmică, de la geneză la Apocalipsa universului (sau, mai bine, a pluriversului) legea este una, ineludabilă. Moartea este condiţia indispensabilă a renaşterii, e germinării individuale sau cosmice. Însăşi viaţa universală este întreţinută de moarte, ca o condiţie sine-qua-non. Tot ceea ce poţi face e sa înţelegi, să înfrângi teama de neantizare. Dobândirea vieţii eterne, visul paradiasic şi etern al omenirii, se face numai prin intermediul morţii. Un film care solicită la maxim atenţia, cultura, deschiderea cognitivă, dar şi pe cea emoţională (pariez că cinefilele s-au rupt de plâns când au văzut The Fountain).

Ideea morţii ca modalitate de atingere a perfecţiunii se mută pe tărâm artistic în nominalizatul la Oscar Black swan, cu Natalie Portman făcând încă o dată dovada calităţilor sale actoriceşti. Natalie Portman e sus de tot în acest film, merge strună cap-coadă, este ireproşabilă (sper să câştige Oscarul pentru cea mai bună actriţă). Surpriza a venit din partea ucrainiencei Mila Kunis, interpretând rolul lui Lily, fata cea rea, foarte convingător, oferind şi mai mult consistenţă prin contrast personajului interpretat de Natalie Portman. Lebăda neagră prezintă o viaţă consumată până la epuizarea totală (la propriu şi figurat) prin şi pentru artă. Arta care modifică existenţa artistului până la metamorfoza totală, al cărei următor pas nu poate fi decât moartea, dăruirea absolută. Arta care îl face pe artist să redevină mai întâi om, să probeze gama întreagă de trăiri umane, fără de care nu poate oferi credibilitate artei. Arta ca regăsire de sine şi plusare de sine dincolo de limite. De orice limite. Şi din nou perfecţiunea (artistică, umană) regăsită doar prin moarte.

Coloana sonoră la toate cele trei pelicule prezentate este semnată de către britanicul Clint Mansell (două mostre mai jos, din Requiem for a dream şi The Fountain). E o muzică răvăşitoare, care potenţează foarte exact mesajul filmului, care îţi pătrunde adânc în fibrele fiinţei.

Şi că tot a venit vorba despre Oscaruri: preferinţele mele se îndreaptă către Natalie Portman (cea mai bună actriţă) şi Inception (cel mai bun film. Black swan este, oricum, o peliculă de top, un film mare, dar Inception e complex, e cu cel puţin un pas înainte faţă de conştiinţa epocii. Lebăda neagră este filmul în care Aronofski face concesii comercialului, fără ca, prin aceasta, valoarea să-i scadă în vreun fel.)

Requiem for a Dream (Lux Aeterna)



Clint Mansell - Death Is The Road To Awe