Republica Meltenia 2 -Protipendada de supermarket

Unde ieşi, în Craiova, dacă vrei să dai fiţe din tine? Unde te duci să crape fierea în prostime, să te vadă că ai cu ce, frate? Unde se face parada modei în satul urban Craiova? Unde te pui la curent cu ultimele cancanuri mondene? Exact...la supermarket!!! Era simplu, nu? Acolo se află protipendada Craiovei, o colecţie de melteni de cea mai joasă speţă, de fapt. Dar staţi aşa, nu la orice supermarket: există unul singur, unde te poţi etala, în toată splendoarea ta meltenică: Real (fără egal). Indiferent de oră, de zi, Realul e plin, te simţi în el ca în metrou. Nu pentru că ar avea marfă mai de Doamne-ajută, sau nişte preţuri mici mici, cât nişte licurici. Nooo. Aici s-a mutat sediul central al Melteniei craiovene.
Deci, frate, dacă vreau să îmi arăt ultimul tip dă Beemveu, vin cu el în parcare la Real, unde, fo' juma' de oră (pe puţin) mă fac că nu găsesc loc de parcare, dau ture, să vadă dracului toţi fraierii că mi-am tras maşină dă firmă. Ultimele ţoale, tot dă firmă, normal, puse pe cele mai scabroase ţoape, le vezi tot la Real. Unde tre' să te duci la patru ace, mai ceva ca la teatru, fiindcă e imposibil să nu te întâlneşti cu un sfert de oraş şi nu poţi fi văzut în jeanşi sau "treling".
Apoi, frate, sunt meltenii ăia cu cinci straturi de şuncă pe ceafă, mici, pitici, crăcănaţi, cu un pumn dă chei pe deşte, care se afişează cu piţipoance cu două capete mai înalte decât ei, spoite pe faţă ca mumiile. Dar şi piţipoanca tencuită pe moacă e tot un accesoriu, din categoria "am cu ce!" Oare? Cine are, cu adevărat, nu simte nevoia de a epata.
Aşadar, dacă vreiţi o cură cu melteni, la orice oră din zi, faceţi un drum la Real. Înarmaţi-vă cu multă răbdare, luaţi în prealabil un antivomitiv, puneţi-vă hainele ăle bune, mergeţi înainte la cosmetică, hairstylist şi, apoi, avântaţi-vă în meandrele Realului.

Femeia-bărbat

Ce-mi place categoria aceea de muieri care folosesc deodorante de bărbaţi. E o specie aparte, o recunoşti uşor: vârsta se cifrează unde în jurul 30 (cu plus-minus de rigoare), de obicei ţin un copil de mână, în mâna cealaltă au punga de seminţe, din care se servesc cu o dexteritate ieşită din comun. Pantalonii de trening se asortează cu şlapii. La brâu, ca un cuţit de piatră din epoca primitivă, se zăreşte ameninţător Digimobilul. Iar deasupra a tot şi a toate, über über alles, mirosul de dedorant masculin.
OK, sunt capabil să înţeleg rafinamentul acestor femei-bărbat-bine, elevata lor concepţie privind refacerea androginiei originare, influenţele de sorginte platoniciană, efluviile jungiene ale lui Animus şi Anima, recontopite prin intermediul eternului şi infailibilului deodorant.
Acum să nu credeţi că o fi vreo esenţă Armani, sau Carolina Herrera. Nu, este indestructibilul Athos, deodorantul naţional, care, la cum este utilizat, cred că a devenit unisex, multisex, tuttisex. Cinste ţie, femeie româncă, vajnică brigadieră, egala bărbatului. Athos beau, Athos mănânc, seara pe Athos mă culc. Parcă aşa ceva zicea cântecul popular...

Herta Müller-Nobel pentru literatură (m-am scos, fraţilor!!)

Iată că s-a întâmplat şi minunea minunilor: Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat unei scriitoare care are legătură cu Românica: Herta Müller, originară din Niţchidorf (judeţul Timiş), unde s-a născut în 1953. Românii au preluat-o fără rezerve, e Nobelul nostru, fraţilor, ne-am scos pârleala, în sfârşit suntem recunoscuţi, valoarea noastră triumfătoare (valoarea mea, valoarea mea, vorba maneliştilor), bla bla bla. Până în urmă cu 10 ani, numele scriitoarei nu era deloc agreat de conducerea cripto-comunistă a ţării, iar critica sa constantă la adresa regimului post-decembrist din România au transformat-o într-un personaj incomod.
Cert e că, acum, e de-a noastră, din moment ce a câştigat Premiul Nobel. Die Zeit titrează "scriitoarea de limbă germană", nu spune "scriitoare germană". Diferenţele sunt sesizabile si rămân bine ancorate. Dacă nemţii nu şi-o revendică în totalitate, las' că ne-o revendicăm noi. Ca de obicei, la un astfel de eveniment, toţii specialiştii lui peşte încep să declame cu aer competent generalităţi, lucruri neaplicabile just la subiect, opinii sforăitoare. Oameni care nu au citit în viaţa lor ceva de Herta Müller, dar merge să scoţi din arsenalul de lucruri comune tirade imbecile.
Numai că domnii specialişti din sublima ţară mioritică habar nu au că Herta Müller şi-a făcut renumele şi numele tocmai pe promovarea unei imagini negative a României. Pe scoaterea în evidenţă a unor lucruri şi stări de fapte incomode. A reliefat teroarea şi impostura, falsitatea vieţii la orice nivel. Implicit, i-a demascat şi pe deontologii lui scrumbie afumată. Dar ei "e" fericiţi acu'.
Literatura de limbă germană a mai dat o lovitură: al treilea premiu Nobel în decurs de 10 ani (Günter Grass -1999, Elfriede Jelinek-2004, Herta Müller - 2009). Prin cea mai recentă laureată a celebrului premiu, literatura germană din România (rumäniendeutsche Literatur) şi-a statuat locul bine definit în literatura mondială şi nu mai poate fi privită ca un "moft" al unor freaks împătimiţi de lucruri exotice. Este nu numai victoria doamnei Müller, ci a unor generaţii întregi de scriitori şi critici, un triumf al unor eforturi susţinute. Avem ce învăţa de la nemţii noştri din România.
PS1: dacă ne-o asumăm atât de entuziast pe Herta, înseamnă că şansele lui Mircică (Cărtărescu) la Nobel, precum şi interesul naţional pentru această obsesie vor scădea considerabil. Pe bună dreptate, de altfel.
PS2: pe site-ul Realităţii scria că Herta Müller a fost membră a Akţionsgruppe Banat. Ce-ai aia, frăţică? E un furculision românesc. E vorba despre Aktionsgruppe Banat (trecem dincolo de aspectul că nici măcar nu a fost membră a grupării)
PS3: m-am scos, dragi tovarăşi, o parte a succesului se revarsă măreţ şi asupra mea, resimt mirosul laurilor victoriei scriitoarei: încă o dovadă a magnificenţei mele. Herta Müller- metamorfozele terorii, prima monografie în limba română a operei laureatei premiului Nobel a apărut cu fix 2 ani înainte de acest eveniment (2007). Sunt important, da? Iar editura Aius şi revista Mozaicul cred că se felicită înzecit, pentru curajul de a o publica şi pentru premiul acordat pentru ea. Spuneţi-mi că-s genial, vă rog!!

Începură cursurile universitare

1 octombrie 2009. Pe holurile Universităţii craiovene, puhoi de lume. Doar în prima zi şi la licenţe mai e atâta populaţie. În rest, Universitas craiovensis e un loc destul de liniştit. Stoluri de piţi şi turme de coca grohăiau patetic pe holuri, sub holuri, pe holuri, în faţa clădirii. Majoritatea, cu o mină preopcupată, afişând o grabă caracteristică omului modern, îşi făceau loc printre cei care chiar voiau să ia orarul (ce tupeu din partea lor, huooo, tocilari nenorociţi!!!), ocheau câte o persoană care, în mintea lor, aducea a prof, se duceau ţintă la ea şi lansau gutural (sau fonfănit) întrebarea: "Nu vă supăraţi, unde e barul Universităţii?" Axis mundi, barul Universităţii, alfa şi omega vieţii de coca-student. Ştiu că încep să grăiesc asemenea octogenarilor, dar, pe vremea mea (ăhăhă, taică, în paleolitic, mezozoic, neogen, cretacic, cam pe atunci) în prima zi de facultate umblam înnebuniţi să întrebăm unde e sala unde are loc deschiderea festivă, unde e biblioteca etc.
Viitor dă haur ţeara noastră hare. Doamne apără şi fereşte pe toată lumea!

Republica Meltenia 1

Revin asupra obsesiei mele, călătoria cu autobuzul nambăr sics prin ză capitala of ză Bănie, ză viligi neimd Craiova. Un astfel de parcurs îl recomand călduros tuturor scriitorilor aflaţi în pană de idei, după un circuit complet, se vor întoarce triumfători la masa de lucru, cu material pentru câteva cărţi.
Câteva zile în urmă: vara mai dădea iama, probabil pentru ultima oară, prin răvăşitul şi zăpăcitul septembrie. Ca atare, oltenii certaţi definitiv cu igiena fac iarăşi ravagii prin mijloacele de transport în comun. În faţa mea, o doamnă lecturează "Gazeta de Sud". Lângă ea, în picioare, un veritabil locuitor al Republicii Meltenia, care, după genocidul olfactiv pe care-l făcea, părea că nu avusese în viaţa lui un "full contact" cu apa şi săpunul. Mirosul emanat în toate cele patru puncte cardinale însemna, pentru majoritatea pasagerilor, o probă demnă de "Cartea Recordurilor", de tipul: "cât rezist fără să respir?" Doamna cu ziarul începe să se ţină cu obstinaţie de nas, pentru a stopa pătrunderea infernală a duhorii. Melteanul, concentrat, lecturează şi el paginile "Gazetei de Sud". Eu îmi îndrept capul spre geam, de unde mai venea o boare de aer curat. O bătrânică de pe rândul paralel, văzându-mă probabil galben la faţă, îmi zâmbeşte poznaş şi îşi vântură mâna prin faţa nasului.
Nu am nimic împotriva tricourilor chinezeşti de plastic, cu condiţia să fie spălate din două în trei minute, fiindcă, altfel, declanşează arma chimică. Femeia cu ziarul, martiră de-a dreptul, începe să aibă gesturi de evidentă nervozitate şi nu face vreun efort de a şi le camufla. Îşi face aer cu mâna, se întoarce fierbând de furie în toate părţile, se ţine de nas, mai are un pic şi explodează. Melteanul puturos, tot mai băgat în ea, citeşte cu gura căscată nu ştiu ce de prin ziar.
Scurtă detensionare a situaţiei: sună Digi Mobilul martirei olfactive. Doamna răspunde nervos, e o colegă de serviciu, nu stie când ajunge la job, n-are chef de taină fiindcă e unu' lângă ea şi pute ca dracu'. Digi Mobilul se închide, colega rămâne, evident, nedumerită.
Atmosfera din autobuz se duce spre climax. Femeia se decide să ia taurul de coarne, împătureşte ziarul, hotărâtă să-l transforme în evantai şi ventilator, pentru a putea supravieţui. Numai că vajnicul locuitor al Melteniei se apleacă foarte politicos şi îi spune: "Doamnă, vă rog mult, mai lăsaţi-l puţin deschis, să termin şi eu articolul!"
Femeia s-a ridicat brusc, a aruncat ziarul în capul melteanului, care l-a cules tacticos şi a continuat lectura. Ea s-a pierdut năucă printre şirurile de oameni care, în faţă, se agăţau de câte o bară de susţinere.

Ţării cât mai mult şorici

Eu sunt nebun şi fasonat, fiţos cât încape, recunosc: mă uit cu maximă atenţie pe toate etichetele produselor pe care le cumpăr, în tentativa aproape disperată de a găsi cât mai puţine E-uri, coloranţi, conservanţi etc. În lungile mele liste de lecturi alimentare, mă lovesc cu obstinaţie de omniprezentul şorici. Şoriciul e-n tot şi e-n toate, e-n mine, e-n tine, e-n visele copiilor, e-n stomăcelul celui nenăscut încă. Aproape orice produs din carne conţine inevitabilul şorici. La produsele din carne din porc, mai înţeleg (dar nu consum), însă mă frapează faze de genu': crenvurşti de pui, iar la ingrediente citim ceva de tipul: 5% carne de pui, x% şorici, z% slănină etc. Pate de curcan, care conţine, 1% ficat de curcan, x% şorici, y% slănină etc. De ce nu-i zice pate de şorici? Sau salam din şorici?
Sincer să fiu, fără niciun chef de bâză, nu pricep de unde atâta şorici în ţara asta, e mai mult decât carnea, oasele, grăsimea animalului numit porc. Or exista rase de porci alcătuite numai şi numai din şorici? Că aşa ar cam părea. Până atunci, cred că nu mai e mult până la pasta de roşii care va conţine mai mult şorici decât tomate, castraveţii muraţi cu 95% şorici, conserve de peşte conţinând 2% peşte şi produse derivate din peşte, restul şorici, dextroză şi proteină din soia. Să fim porci până la capăt, nu?

Fatum şi doi copaci

Una bucată pisică, frumoasă, cuminte, albă. Una bucată pui de pisică, numit Norocel, fiindcă a fost singurul dintre puiuţi care a supravieţuit. Locuiesc într-un garaj, alături de două maşini, ies când vor ei pe sub uşă. Primesc mâncare şi iubire de la cei care încă mai au suflet. Într-o duminică, ia-l pe Norocel de unde nu-i. Căutările, ghidate şi de un mieunat disperat, au condus către un copac, în vârful căruia se afla puiul, ce nu mai putea sa coboare. Până la un punct, se putea urca bine în copac. Apoi treceau prin el nişte cabluri şi ţevi, ce făceau imposibilă ascensiunea până în vârf. Împreună cu distinsa consoartă şi cu o vecină, ne-am străduit 2 ore şi jumătate să-l dăm jos pe pisic. Bineînţeles că pompierii nu au avut chef să se deplaseze, spunând că ei nu vin decât la animale strangulate sau înecate. Cum, aici, nu era cazul, au rămas impasibili. În fine, după aproape trei ore de chin, Norocel a reuşit să ajungă din nou la mama lui.
A doua zi, o maşină condusă de un dement i-a infirmat lui Norocel, într-o fracţiune de secundă, numele transformat în renume. Exact ca la oameni, ceea ce ţi-e scris, se întâmplă. Nu se întâmplase cu o zi înainte, dar, a doua zi, s-a petrecut. La numai 24 de ore după moartea lui Norocel, mama lui a fătat alţi 5 puişori, care, acum, au deschis deja ochii. "Cartea lui Iov" pe viu, o lecţie teribilă de viaţă, transpunerea fidelă a lui "Domnul a dat, Domnul a luat" şi a dat din nou.
Într-o duminică, am primit un apel telefonic de la una dintre fostele mele studente. Îmi dădea o veste şocantă: Loredana, una din prietenele şi colegele ei de facultate îşi găsise sfârşitul într-un accident de circulaţie. Maşina nu circula cu viteză excesivă, însă s-a izbit de singurul pom de pe marginea şoselei. Singurul pom pe o rază de 200 de metri, reţineţi!!!!! Uitaţi de sisteme, de calcule probabilistice, uitaţi de toate teoriile absurdului, de Ionesco sau de Beckett, îi bate viaţa la fundul gol, de departe! Înnebuneşti gândindu-te la copacul uitat în pustie, singurul în care putea lovi maşina. Cu Lori trebuia să mă întâlnesc în februarie 2010, la licenţă. O s-o văd când îl voi vedea şi pe Norocel, cine ştie când va fi asta. Până atunci, rămân doi copaci şi datul, soarta, fatumul. Deşi niciodată n-am crezut în vorba populară "de ceea ce ţi-e scris nu scapi", am început măcar s-o privesc cu respect (cel puţin) de la întâmplările cu copacul lui Norocel şi pomul unic pe o distanţă de 200 de metri.
http://www.gds.ro/Ultima%20ora/2009-08-29/DOLJ%3A+DOI+MOR%C5%A2I+INTR-UN+LOGAN