Revenirea în sine. Dramatica recădere. Pe unde se întâmplă fericirea? "Who knows? Not me / I never lost control." Montagne russe.
De la o vreme, lucrurile devin mai mari. Te uiţi la ele, ca şi cum ai deveni mai mic. Zgomotul vieţii are ciudate amplificatoare. Revărsarea continuă. Eterna pendulare. Şi gustul de cremă de ghete.
Uşa. Eterna surpriză. Nivelarea gesturilor. Banalitatea fugii. Privesc spre un frigider aflat într-o vitrină aiurea. Un frigider bolnav. Aflat la spitalul de frigidere. Acolo unde sufletul se mizează şi este disecat în termeni de condensator şi freon.
Frica regurgitată şi reingurgitată. Somnul paşilor. Explozia din creier. Alunecarea spre nicăieri. Vae victis! The winner takes it all, perdantul primeşte o călătorie în cosmos. Tut-retur. Sau nu.
Mesajele de pe bănci. Şi Gogu a fost aici. Şi Ionela este iubită. Şi pasiunile. Şi inhibiţiile defulate. Banca este albastră. Cu multe istorii pe ea.
Pe bancă stă o bătrânică. Mănâncă un covrig. Îşi potriveşte basmaua cu gesturi domoale. Aşteaptă cuminte în faţa intrării unui cabinet medical. Discută cu o altă bătrână. Şi frazele ei de mare efect: "Prima iubire o ţâi în suflet toată vieaţa. Acolo rămâne ea. Şi, dacă dă Dumnezău, o găseşti la fel de bine păstrată şi la bătrâneţe. Ca pe legumele puse peste iarnă." Râd amândouă. Drumul îşi continuă calea.
Paşii aluneacă de la tine. Nici nu i-ai avut vreodată cu adevărat. Zgomotul şi furia. Rămâi ca o momâie de veghe în lanul cu secară erbicidată şi îl tragi la răspundere pe Caulfield. Îl tragi de guler, îi strigi multe, îi dai pumni în gură. La final, te trezeşti plin de sânge. Ai uitat, fie şi pentru o respiraţie, că eşti acelaşi anodin Holden.
Vrăjitorul din Oz a dispărut. Rămân secvenţe. Coji de realitate. Realitatea are culoarea paşilor pe care nu-i auzi. Nu mai are rost să strigi. Flacăra unei brichete. Întunericul se hrăneşte cu paşi făcuţi în alte părţi. "You're face to face / With the man who sold the world." Flacăra brichetei şi paşii au o dinamică proprie. Întotdeauna altundeva. Just remember. Momente prost colaţionate. The death is not the end.
O mână ce-şi ia rămas bun. O oră matinală. Scârba de a-ţi mai fi teamă.
Omul-punte e un om trist. Omul-punte există cu adevărat numai arareori. Omul-punte cunoaşte nopţile. Are pavele frumoase. Cine să i le vadă? Omul-punte se întinde cât vrea fiecare trecător. Omul-punte s-ar putea întinde din veşnicie până în veşnicie. Dar viaţa lui este scurtă: el are un rol precis. Acela de a înlesni trecerea trecătorului de la o cădere de pe munte la reurcarea pe acelaşi munte, de pe care a căzut nu cu foarte mult timp înainte. Drumul e însuşi trecătorul. Omul-punte există atâta vreme cât trecătorul zăboveşte pe el. Apoi, se surpă. „Podul de piatră s-a dărâmat…”
Omul-punte ştie să fie puternic. Omul-punte poate să fie de lemn. De oţel. De granit. Omul-punte ştie să şi plângă. Trecătorul nu-i vede nicicând lacrimile. Trecătorul are nevoie de pod şi atât. Ca să nu cadă în gol în răstimpul petrecut între două iubiri cu acelaşi nume. Între două visări. Între două uitări.
Omul-punte tresare. Atunci când se trezeşte din vis. Erwachen aus dem Traum. Şi când se vede singur. Cu prăpastia de sub el. În care nu cade. Numai el ştie câte face pentru a nu cădea. Dar rolul lui e acela de a-i face pe alţii să nu cadă.
Are şi el clipele lui de viaţă. Când podul respiră. Cu toată fiinţa sa. „L’on y danse tous en rond.” Apoi apele rele îl mătură. Nu i se văd lacrimile. I se confundă cu apa care-l bate continuu. Îl vezi. E tot acolo. Dar nu mai e acelaşi. Fiecare val îl doare. Şi îl face tot mai mic.
Omul-punte nu face rău trecătorului. Omul-punte ştie să mângâie paşii. Te poate ajuta chiar să zbori. Fiecare pas îl doare. Îi toceşte fruntea. Şi sufletul. Da, omul-punte are suflet. Sub dalele groase, licăreşte ceva. Dar cine a avut răbdare să privească sub toată grosimea dalelor?
Omul-punte îşi poate scoate singur toate dalele şi să le aştearnă în calea călătorului, lungind drumul acestuia. Călătorul nu observă. Crede că aceasta e calea normală. Nu simte omul-punte sub el. Şi nici nu l-ar crede dacă i-ar spune.
Orice noapte ireverenţioasă erodează pilonii podului. Orice aşteptare tăcută sapă în pod. Treci pe pod. Şi-l părăseşti pentru a te avânta în lumea ta. Neştiind că, la un moment dat, când te vei întoarce din alte braţe, din alte arome, din alte visări, omul-punte nu va mai fi acolo. Şi îţi vei înghiţi cuvintele şi intenţiile luate în prima zi a anului. El nu te va sili să ţi le înghiţi. Aşa cum ai fi făcut tu cu el. Pentru că ţi le vei înghiţi singur. Nu acum. Nu mâine. Dar va veni momentul din viaţa ta când îţi vei înghiţi cu durere toate cuvintele. Înnoite o dată cu Noul An. În singurătate le vei înghiţi. Şi te vei gândi. La ceea ce ai spus. Pe pod. La intenţiile tale. „Dust in the wind”. Iar podul nu se va bucura în acele clipe. Însă nu va mai fi acolo să te susţină.
Podul simte când trecătorul minte. Simte toate vorbele goale. Ce răsună pe el ca nişte saboţi de lemn.
Trecătorul oferă podului doar tălpile sale. Arse. Podul se oferă pe sine. Se arde şi el. Trecătorul se vindecă.
Orice pas al călătorului scrie povestea podului.
Omul-punte poate chiar înflori. Dar nu iarna. Zilele calde de iarnă sunt miraje. Apoi vine crunta iarnă şi ucide toţi mugurii. Iar trecătorul nici nu a ştiut că acei muguri firavi erau numai şi numai pentru el. Curge sânge din mlădiţele ivite. Omul-punte nu strigă. Doar geme. Geamătul lui este purtat de vântul perfid al nopţii. Numai trecătorul nu-l aude. Pentru că, noaptea, trecătorii nu au urechi. Noaptea, trecătorii fumează aroma trădării.
Călătorul hrăneşte lebedele de pe apa ce curge crunt pe sub pod. Zâmbeşte cerului. Apei. Lebedelor. Viselor. Numai podului, nu. Călătorul hrăneşte cerul. Apa. Iarba. Podul nu primeşte nimic. Podul icneşte de durerea viselor nenăscute. Şi rămâne acolo.
Omul-punte are şoapte nerostite. Dar sunetul îşi joacă miza în alte părţi.
Niciun trecător nu a priceput. Însă omul-punte nu a fost mereu un om-punte. El a fost însăşi apa cea rea. Dar pentru tine, trecătorule, s-a făcut pod. Tu nu ai înţeles. Erai pe drumul dintre două iubiri. De fapt, între aceeaşi iubire. Pentru că omul-punte nu crede în coincidenţe. Şi, din cauză că nu crede în coincidenţe, s-a dărâmat. Bineînţeles, tot el a fost de vină. Nimeni altcineva. „A venit apa şi l-a luat.” Şi s-a făcut din nou apă. „Vom face altul, pe mal, în jos, / Altul, mai trainic şi mai frumos.” Orice pod poate fi refăcut. Mult mai bine. Mai spectaculos. Mai performant. Dintr-un material mult mai bun. Dar acel pod nu va mai exista niciodată.
Te uiţi în locul în care a fost podul. Nu mai e nimic acolo. Şi îl blestemi pentru că nu a înţeles nimic. Podurile, prin definiţia lor, nu înţeleg nimic altceva decât faptele. Nu le judecă. Aşa cum cred mereu trecătorii. Ci doar le lasă să grăiască. Parcă se spunea că din faptele noastre fi-vom judecaţi. Priveşti locul gol. Şi nu îţi dai seama că, de fapt, l-ai pierdut de ceva vreme. Însă tu, trecătorule, nu ţi-ai dat seama. Pe atunci, mai puteai aduna câteva pietre din ceea ce tot tu ai dărâmat cu visele tale care se derulau în alte părţi. Şi-l puteai reface. Mult mai trainic. Şi mai frumos.
Intenţiile luate în prima zi a anului nu durează. Nici măcar cât un pod. Durează maxim 8 zile. Uneori, chiar 48 de ore. Dar, desigur, podul e de vină pentru toate intenţiile eşuate. Învelite în vorbe meşteşugite. Trecătorul nu a fost capabil să vadă că podul era aproape în el. Cu totul.
Omul-punte nu vrea să fie din nou apa rea. Nu are încotro. Şi-l doare. Şi se face mai apă decât apa.
Călătorul a fost la o intersecţie de fericire. Sau de agonie. Sau de nimic. Poate că trecătorului nu-i păsa. Pur şi simplu. Ultima piatră a podului stătea într-o intersecţie. De aici s-ar fi putut realiza reconstrucţia lui. Mereu este o chestiune de opţiuni. Pentru care numai noi suntem responsabili. Nu podurile. Viaţa ne-o configurăm clipă de clipă. Prin deciziile pe care le luăm. Prin pietrele de pod pe care le azvârlim din intersecţii. Omul-punte se ţinea într-o ultimă piatră. Pentru tine, călătorule. Dar ai optat pentru intersecţie. Pentru cele patru vânturi. Care nu sunt, de fapt, decât unul singur. Pentru tine, trecătorule, ca să nu te încrunţi fie şi măcar o secundă, s-ar fi întors şi de la Porţile Raiului. Ceea ce a şi făcut. De bunăvoie. Şi nesilit. De nimeni. De la Porţile Raiului s-ar fi întors, lepădându-se de orice mântuire. Tu ai ales să rămâi în intersecţie. El a vrut să câştige. Şi a riscat tot. Călătorul nu a renunţat nici măcar la un pas din afurisita de intersecţie.
Totul este o chestiune de intersecţii. Şi de pietre.
Ziua se stricase. Orice zi are termen de valabilitate. Te trezeşti în singurătate. Încerci să mai scuturi un nor. Şi degeaba.
La acest joc de cărţi nu trebuie să fii atent dacă ceilalţi trişează. Toată atenţia trebuie să-ţi fie îndreptată spre tine, ca să nu trişezi tu. Decartarea brăzdează carnea. Te joci pe tine. Nu-ţi mai e de folos nicio "poker face". În altă parte, artileria provoacă o canonadă după alta. Ţi s-a sleit mâna cu care joci. Prea târziu. De data aceasta, strada are sens unic. Te ridici de la masa de joc. Eşti obosit. O parte din tine rămâne la masa de joc. Vrei să-ţi arunci nişte apă rece pe faţa ostenită. Fosta "poker face". Care, de când e demascată, s-a făcut bătrână şi urâtă. Atâta vreme cât masca e la locul ei, nu poţi muri. Fără mască, falsificatorii de bani se trec mult mai repede. Ajungi la o perdea de catifea verde. Treci de ea. Apa rece pe chipul rătăcit. Treci dincolo de perdeaua de cuvinte. Şi te prăbuşeşti în gol. Vidul vorbelor. Stiletul din inimă. Totdeauna trebuie să ai grijă pe ce anume îţi mizezi mântuirea. Balanţa trebuie să fie foarte justă. Pericolul: balanţa cu un singur braţ.
Cazi în gol. Îţi vine să râzi dacă spui că ai riscat tot. Viaţa asta. Şi pe cealaltă. Nimeni nu poate fi acuzat. N-ai avut nici măcar o secundă vreun as în mână. Şi ai mers mai departe.
De azi, s-a încheiat. Orice mântuire îşi are termenul ei de valabilitate.
Te uiţi în urmă la fiecare pas făcut pe masa de joc. Totul un mare bluf. Tu unde erai în tot acest joc? Şi cine te-a jucat? Cu ce preţ? Nu mai pricepi nimic. Mă rog, înţelegi, însă nu îţi vine să crezi că, în tot acest timp, nu ai văzut stiletul înfipt în tine. E mare. Strălucitor. Are aura unui Dumnezeu. Lumina poate proveni şi de la înjunghiere.
Ce primeşti când renunţi la tine?
Masa de poker s-a dus. Ai din nou acea "poker face" care te-a făcut fericit. Şi prin care niciun stilet nu a putut pătrunde. Şezi inconfortabil la masa din bucătărie şi depeni amintiri. Masa nu răspunde. Constaţi că, de fapt, nu ai amintiri. Îţi potriveşti mai bine "poker face" pe chip şi pleci hai-hui prin lume.
Orele se târăsc pe pereţi. Cum poţi juca fără aşi în mână?
Îţi dai seama brusc de faptul că eşti o carte de joc. Nici măcar un as. Cineva te-a aruncat pe masă. La întâmplare. La cacealma.
Te uiţi la cărţile de joc ciudate. Toate sunt încrustate cu inima ta. Inimă roşie. Neagră. Albastră. E prima oară când deschizi ochii cu adevărat. Ochii te dor. Vezi toată calea stiletului.
Era foarte mult praf în jurul tău.
Inima ta e pe una din cărţile de joc. În zadar.
N-ai ţinut în mână niciodată cărţi adevărate. Ci doar unele făcute iscusit din cuvinte. Vorbe din praf. Care ţin doar câte o noapte.
Îţi strângi interiorul decartat pe masă. Bucată cu bucată. Ţi-e indiferent dacă îl mai pui la loc sau nu. Numai cuvintele nu ţi le mai iei. Le laşi să zacă acolo. Pe vecie.
Ai jucat cu visele. Visele erau deja putrede.
Priveşti urlând în oglindă. Vezi toate minciunile. Şi găurile din lume.
Chipul nu ţi-l poţi zări decât o singură dată. În strălucirea stiletului. (Oare stilet vine de la stil?). Stiletul vine o singură dată cu adevărat.
"Inimă-inel / De ce mi-ai lăsat / Vârfu-nsigurat"
Un popă într-un Golf cu numere de Bulgaria şi cu însemne de Renault pe el. What the fuck is that? Un popă îngrămădit între coroane de flori. Într-un Golf travestit. "Părinte, puţin mai încolo să vă daţi, să putem închide uşa".
Înot. Deşi nu ştiu. Gândurile se pierd în nimicul amiezii. "Sunt prea viu, prea trist / Înger trismegist / De-amiaza pe ţeastă / De seara prea castă, / De stânci detunate, / Reci, halucinate, /De seninătate."
Permite-ţi-mi să vă reţin cinci minute. Să vă prezint o credinţă mai bună. Dispare în Turnul de veghe. Nu-mi poţi oferi o credinţă mai bună. Pentru că nu există credinţă mai bună. Pentru că toate sunt la fel de bune. Contează doar să crezi. Am cunoscut pe cineva care credea în băţul de chibrit (fără ironie). Şi cred că era la fel de aproape de Divinitate precum Meister Eckhart sau ca Shankara. Marele meu prieten Shankaracharya. "Cine te aduce / Pe cărări în cruce, /Sub limpedea punte /Cu seara pe frunte?"
Artă: zborul pe sub asfalt.
Nu e nevoie să mergi. Drumul merge pentru tine. Steaua prinţului. Şi ciuma lunii albastre. Toate crimele au loc noaptea.
Încerci să te întorci în tine. Găseşti locul mult mai strâmt.
Artă: să muşti muşcătura.
"Şi-n ochii vagi sufăr /Umbre de nenunfăr, / Întoarce-te dar / La Gândul-amnar!"
Îngenunchezi. Îţi priveşti mâna. Ai un stilet în loc de chip. Şi încerci să te amăgeşti că încă eşti acel om.
Artă: viermele
"Şi-a trecut pe lună / Rătăcita dună"
Priveşti prin toate uşile. Scrutezi noaptea. Încerci să-ţi atingi viaţa cu mâna. Pielea se-nfioară o clipă. Sub piele mustesc mlaştinile.
"Putredele ploi / Lacul vechi din noi / Acte grele, acte / Moarte cataracte."
Orice apropiere ucide. Orice depărtare ucide.
"Lespezi mari de apă / Inima îngroapă, / Lacrima îngroapă."
Artă: cuiul din creier.
Se făcea că lumea era singură. Şi noi fugisem de noi.
Artă: fuga. Fuga morţii.
Cărbunii în mâni nu ard. Decât. Atunci. Când. Şi numai. Atunci.
Artă: gaura din piept.
"Părul meu îşi lasă /Verdea nebuloasă / Limfa mea ascunde /Stele moi, profunde."
Intuitiv. În cerc. Secţionare.
Era o amiază. Ca toate celelalte amieze din lume. Din florile mucede coborau mesagerii. Încercarea de a nu durea. De a nu dura. Fiinţez cu ochii întorşi. Orice pas e prea mult. Cineva m-a luat în palmă.
Artă:calea palmei.
Artă: dubla determinare.
Artă: condiţionarea unică.
Artă.
Mein Leben, ein Leben ist es kaum, Ich gehe dahin, als wie im Traum.
Wie Schatten huschen die Menschen hin, Ein Schatten dazwischen ich selber bin.
Chiar şi pentru ninsoare poate fi târziu. "O stea era pe ceruri. În cer era târziu." Ce faci atunci când nu mai poţi face nimic?
Cauţi în ninsoare un punct verde. Punctul verde nu mai există. Nici în tine. Priveşti ninsoarea ca şi cum ai vrea să te uiţi la tine. Şi nu vezi decât fulgi. Cuţitul înfipt în aripă. Şi tremurul dinaintea adevărului. Cineva are întotdeauna dreptate. Ghinion: totdeauna altcineva.
Fiecare fulg are istoria lui. Ninsoarea, niciuna. Wie kann man eine Seele zwischen Zigarettenrauch und Asche verlieren?
Cineva îmi scrie viaţa. Şi are întotdeauna dreptate. O scrie şi eu devin tot mai puţin. Mâna întinsă loveşte în gol. Apoi dansul cuţitului. Tăierea vorbelor. Drumul trece mereu prin mijloc. Nu te poţi aşeza în niciuna din bănci.
Simţi ninsoarea? El îmi scrie viaţa cu ninsoare. Şi are iarăşi dreptate. Încep să mă transform în neunoscutul care îmi scrie viaţa. Mâna loveşte în gol.
Cel mai cumplit moment e acela când în ninsoare se face un cerc mare. Încerci să fugi. Nu poţi fugi din tine.
Degetele de gheaţă de pe creier. Ajutorul durează numai o noapte. Apoi chinul reîncepe. Trebuie să ştii mereu până unde ţine drumul.
E doar o chestiune de ninsoare. Fiindcă a doua zi plouă sau e soare. Nici măcar ninsoarea nu-şi mai aminteşte de ea. Cândva ningea cu puncte verzi.
Te-ai aşezat în ninsoare cu tot sufletul. Sperând să devii om de zăpadă. Te-ai trezit fiind tot tu. Şi nu mai ştii unde să te duci.
Un necunoscut îmi scrie viaţa. Strigi o silabă de ajutor. Nimeni nu o aude. Ceilalţi au nevoie de tone de silabe de ajutor. De tone de cuvinte. Mai strigi o silabă. Se aude ecoul. Dar vine doar din tine.
Simţi paşii celorlalţi pe tine. Ai vrea să te ridici. Tu nu ai dreptul să te ridici. Schiţezi un gest. Indiferent care. Eşti oricum doar o schiţă. O uşă se închide. În tine se deschid mii. Migrena glonţului le închide pe toate.
Ich rauche mein Leben weg.
Cum e să mizezi adevărul pe o ţigară? Sau propria-ţi viaţă? Sau trădarea? Să ştii să citeşti minciuna dintr-o ţigară oferită. Iată marea artă.
Am fumat deja toate orele nopţii. Toate neliniştile. Acum mă fumez pe mine. Am o scrumieră frumoasă. Îmi stă bine în ea.
Întotdeauna m-a obsedat acel cu "zu spät" din Ţigăncile lui Eliade. Mi-e teamă de el mai ceva decât de luntrea lui Charon, de Judecata de Apoi sau de imperiul lui Hades.
Altcineva îmi scrie ninsoarea. Simt paşii trecătorilor. Sunt ninsoarea prea târzie.
PS: mai jos este cel mai frumos cântec pe care l-am auzit în toată viaţa mea. Ascultaţi melodia, vocea, dar şi versurile. Nu aş putea să spun pe ce să vă concentraţi mai întâi. Nu s-a inventat pe lume stare omenească să nu poată rezona cu versurile acestui cântec. Indiferent de unde te situezi pe arcul simţirii, indiferent dacă explodezi (de fericire sau de furie), dacă îţi vine să nu-ţi mai vină nimic, dacă simţi că te ţii cu soarele de mână... aceleaşi versuri te surprind perfect.
Abia astăzi am aflat că Lhasa nu mai este. S-a stins în ziua de Anul Nou. Prima zi din an a fost ultima ei zi. Nu vi se pare o mare ironie şi o porcărie ca o astfel de voce să fie răpusă de cancer mamar? O astfel de simţire să pice în plasa unei boli mult prea imbecile?
Doamnelor şi domnilor: Lhasa de Sela (27 septembrie 1972-1 ianuarie 2010)
Fiind "moş" (nu Crăciun, nici măcar Nicolae, ci unul obişnuit, "moşic" al nepoţelei mele) am plecat ieri nu cu sorcova, ci să caut un astfel de obiect al muncii. Viermuiala obişnuită: toată lumea vinde orice în piaţă. Caut o sorcovă cât de cât omenească, mi-e foarte dificil să aleg una, arată toate ca nişte arme fără pic de gust făcute pentru nişte zombies. De aia se cheamă sorcove, nu? Să arate ca toţi dracii. Găsesc una relativ umană, o iau triumfător printre strigătele de "Dă-te-ncoace moşică / De băiat şi de fetică!".
Prima misiune (aproape) imposibilă a fost îndeplinită cu (relativ) succes. Urmează "operaţiunea vâscul" (pe numele ei complet: "vâscu' cu norocu'"). Şi aici oferta e bogată. Reuşesc să mă decid pentru una din plantele parazite, plătesc, iar "distribuitoarea" de vâsc încearcă să îmi ofere un bonus: "Domnu', mai luaţi d'acilea nişte bobiţii!". Mi se pare că nu pricep: "Ce să iau?"; "Nişte bobiţii, domnu', bobiţilii ăstea de vâsc, gratis, domnu'". Îmi vine să mă crucesc: ce să fac cu bobiţele respective? Să le mănânc? Să le pun ornament pe tort? Garnitură la friptură? Abia în drum spre casă realizez că "bobiţilii" de vâsc pot avea efecte psihotrope, halucinogene, dacă sunt consumate cu oarecare măsură . Măsură pe care, dacă o depăşeşti, s-ar putea să te trezeşti direct pe lumea cealaltă). Dacă domnii guvernanţi tot vor să interzică weed-shop-urile, atunci au omis un lucru esenţial: fraţilor, vâscul e la liber!
Întotdeauna m-a atras nebunia. Limita aceea fină care desparte lumi. Şi tot timpul m-am întrebat de cei ei sunt "nebuni", iar noi, "normali". Numai pentru că suntem mai mulţi? Impune majoritatea?
Mă bucur că, în ultimul timp, şi psihiatria ia în considerare alte posibile explicaţii pentru cazurile de "nebunie". Mintea şi sufletul uman nu pot fi reduse şi concentrate în formule cu pretenţii matematice. Dintotdeauna "nebunii" au avut trecere şi pe lângă regi. Înşişi profeţii au fost consideraţi "nebuni", întrucât aveau capacitatea de a vedea dincolo de limitele spaţio-temporale. "Nebunia" nu cunoaşte limitări impuse.
Ieri seară, în autobuz, era un astfel de "nebun" (autobuzul şase, of course!). Un debit verbal impresionant. Mitralia pe gură subiecte din cele mai varii domenii: religie, medicină, monden, învăţământ, politică. Şi doar enunţa subiecte, le comenta (în viteza sa impresionantă) cu o competenţă care ar fi umilit pe mulţi dintre aşa-zişii "specialişti". Câteva fraze mi-au rămas în minte, putând cu brio servi drept incipit sau final pentru creaţii literare:
"Îmi tot vine să mă sinucid. Dar, de la un timp, parcă mi-e jenă să mă sinucid!"
"Unii cred că, dacă au bani, se pot pişa pe Dumnezeu."
"Dumnezeu a murit. Restul e gargară!"
PS: târziu în noapte mi-am mai amintit o replică: "Totul e gratis în viaţă. Numai moartea se plăteşte."
