Zu spät

Chiar şi pentru ninsoare poate fi târziu. "O stea era pe ceruri. În cer era târziu." Ce faci atunci când nu mai poţi face nimic?

Cauţi în ninsoare un punct verde. Punctul verde nu mai există. Nici în tine. Priveşti ninsoarea ca şi cum ai vrea să te uiţi la tine. Şi nu vezi decât fulgi. Cuţitul înfipt în aripă. Şi tremurul dinaintea adevărului. Cineva are întotdeauna dreptate. Ghinion: totdeauna altcineva.

Fiecare fulg are istoria lui. Ninsoarea, niciuna. Wie kann man eine Seele zwischen Zigarettenrauch und Asche verlieren?

Cineva îmi scrie viaţa. Şi are întotdeauna dreptate. O scrie şi eu devin tot mai puţin. Mâna întinsă loveşte în gol. Apoi dansul cuţitului. Tăierea vorbelor. Drumul trece mereu prin mijloc. Nu te poţi aşeza în niciuna din bănci.

Simţi ninsoarea? El îmi scrie viaţa cu ninsoare. Şi are iarăşi dreptate. Încep să mă transform în neunoscutul care îmi scrie viaţa. Mâna loveşte în gol.

Cel mai cumplit moment e acela când în ninsoare se face un cerc mare. Încerci să fugi. Nu poţi fugi din tine.

Degetele de gheaţă de pe creier. Ajutorul durează numai o noapte. Apoi chinul reîncepe. Trebuie să ştii mereu până unde ţine drumul.

E doar o chestiune de ninsoare. Fiindcă a doua zi plouă sau e soare. Nici măcar ninsoarea nu-şi mai aminteşte de ea. Cândva ningea cu puncte verzi.

Te-ai aşezat în ninsoare cu tot sufletul. Sperând să devii om de zăpadă. Te-ai trezit fiind tot tu. Şi nu mai ştii unde să te duci.

Un necunoscut îmi scrie viaţa. Strigi o silabă de ajutor. Nimeni nu o aude. Ceilalţi au nevoie de tone de silabe de ajutor. De tone de cuvinte. Mai strigi o silabă. Se aude ecoul. Dar vine doar din tine.

Simţi paşii celorlalţi pe tine. Ai vrea să te ridici. Tu nu ai dreptul să te ridici. Schiţezi un gest. Indiferent care. Eşti oricum doar o schiţă. O uşă se închide. În tine se deschid mii. Migrena glonţului le închide pe toate.

Ich rauche mein Leben weg.

Cum e să mizezi adevărul pe o ţigară? Sau propria-ţi viaţă? Sau trădarea? Să ştii să citeşti minciuna dintr-o ţigară oferită. Iată marea artă.

Am fumat deja toate orele nopţii. Toate neliniştile. Acum mă fumez pe mine. Am o scrumieră frumoasă. Îmi stă bine în ea.

Întotdeauna m-a obsedat acel cu "zu spät" din Ţigăncile lui Eliade. Mi-e teamă de el mai ceva decât de luntrea lui Charon, de Judecata de Apoi sau de imperiul lui Hades.

Altcineva îmi scrie ninsoarea. Simt paşii trecătorilor. Sunt ninsoarea prea târzie.

PS: mai jos este cel mai frumos cântec pe care l-am auzit în toată viaţa mea. Ascultaţi melodia, vocea, dar şi versurile. Nu aş putea să spun pe ce să vă concentraţi mai întâi. Nu s-a inventat pe lume stare omenească să nu poată rezona cu versurile acestui cântec. Indiferent de unde te situezi pe arcul simţirii, indiferent dacă explodezi (de fericire sau de furie), dacă îţi vine să nu-ţi mai vină nimic, dacă simţi că te ţii cu soarele de mână... aceleaşi versuri te surprind perfect.

Abia astăzi am aflat că Lhasa nu mai este. S-a stins în ziua de Anul Nou. Prima zi din an a fost ultima ei zi. Nu vi se pare o mare ironie şi o porcărie ca o astfel de voce să fie răpusă de cancer mamar? O astfel de simţire să pice în plasa unei boli mult prea imbecile?

Doamnelor şi domnilor: Lhasa de Sela (27 septembrie 1972-1 ianuarie 2010)

Lhasa de Sela - La maree haute