Omul-punte

Omul-punte e un om trist. Omul-punte există cu adevărat numai arareori. Omul-punte cunoaşte nopţile. Are pavele frumoase. Cine să i le vadă? Omul-punte se întinde cât vrea fiecare trecător. Omul-punte s-ar putea întinde din veşnicie până în veşnicie. Dar viaţa lui este scurtă: el are un rol precis. Acela de a înlesni trecerea trecătorului de la o cădere de pe munte la reurcarea pe acelaşi munte, de pe care a căzut nu cu foarte mult timp înainte. Drumul e însuşi trecătorul. Omul-punte există atâta vreme cât trecătorul zăboveşte pe el. Apoi, se surpă. „Podul de piatră s-a dărâmat…”

Omul-punte ştie să fie puternic. Omul-punte poate să fie de lemn. De oţel. De granit. Omul-punte ştie să şi plângă. Trecătorul nu-i vede nicicând lacrimile. Trecătorul are nevoie de pod şi atât. Ca să nu cadă în gol în răstimpul petrecut între două iubiri cu acelaşi nume. Între două visări. Între două uitări.

Omul-punte tresare. Atunci când se trezeşte din vis. Erwachen aus dem Traum. Şi când se vede singur. Cu prăpastia de sub el. În care nu cade. Numai el ştie câte face pentru a nu cădea. Dar rolul lui e acela de a-i face pe alţii să nu cadă.

Are şi el clipele lui de viaţă. Când podul respiră. Cu toată fiinţa sa. „L’on y danse tous en rond.” Apoi apele rele îl mătură. Nu i se văd lacrimile. I se confundă cu apa care-l bate continuu. Îl vezi. E tot acolo. Dar nu mai e acelaşi. Fiecare val îl doare. Şi îl face tot mai mic.

Omul-punte nu face rău trecătorului. Omul-punte ştie să mângâie paşii. Te poate ajuta chiar să zbori. Fiecare pas îl doare. Îi toceşte fruntea. Şi sufletul. Da, omul-punte are suflet. Sub dalele groase, licăreşte ceva. Dar cine a avut răbdare să privească sub toată grosimea dalelor?

Omul-punte îşi poate scoate singur toate dalele şi să le aştearnă în calea călătorului, lungind drumul acestuia. Călătorul nu observă. Crede că aceasta e calea normală. Nu simte omul-punte sub el. Şi nici nu l-ar crede dacă i-ar spune.

Orice noapte ireverenţioasă erodează pilonii podului. Orice aşteptare tăcută sapă în pod. Treci pe pod. Şi-l părăseşti pentru a te avânta în lumea ta. Neştiind că, la un moment dat, când te vei întoarce din alte braţe, din alte arome, din alte visări, omul-punte nu va mai fi acolo. Şi îţi vei înghiţi cuvintele şi intenţiile luate în prima zi a anului. El nu te va sili să ţi le înghiţi. Aşa cum ai fi făcut tu cu el. Pentru că ţi le vei înghiţi singur. Nu acum. Nu mâine. Dar va veni momentul din viaţa ta când îţi vei înghiţi cu durere toate cuvintele. Înnoite o dată cu Noul An. În singurătate le vei înghiţi. Şi te vei gândi. La ceea ce ai spus. Pe pod. La intenţiile tale. „Dust in the wind”. Iar podul nu se va bucura în acele clipe. Însă nu va mai fi acolo să te susţină.

Podul simte când trecătorul minte. Simte toate vorbele goale. Ce răsună pe el ca nişte saboţi de lemn.

Trecătorul oferă podului doar tălpile sale. Arse. Podul se oferă pe sine. Se arde şi el. Trecătorul se vindecă.

Orice pas al călătorului scrie povestea podului.

Omul-punte poate chiar înflori. Dar nu iarna. Zilele calde de iarnă sunt miraje. Apoi vine crunta iarnă şi ucide toţi mugurii. Iar trecătorul nici nu a ştiut că acei muguri firavi erau numai şi numai pentru el. Curge sânge din mlădiţele ivite. Omul-punte nu strigă. Doar geme. Geamătul lui este purtat de vântul perfid al nopţii. Numai trecătorul nu-l aude. Pentru că, noaptea, trecătorii nu au urechi. Noaptea, trecătorii fumează aroma trădării.

Călătorul hrăneşte lebedele de pe apa ce curge crunt pe sub pod. Zâmbeşte cerului. Apei. Lebedelor. Viselor. Numai podului, nu. Călătorul hrăneşte cerul. Apa. Iarba. Podul nu primeşte nimic. Podul icneşte de durerea viselor nenăscute. Şi rămâne acolo.

Omul-punte are şoapte nerostite. Dar sunetul îşi joacă miza în alte părţi.

Niciun trecător nu a priceput. Însă omul-punte nu a fost mereu un om-punte. El a fost însăşi apa cea rea. Dar pentru tine, trecătorule, s-a făcut pod. Tu nu ai înţeles. Erai pe drumul dintre două iubiri. De fapt, între aceeaşi iubire. Pentru că omul-punte nu crede în coincidenţe. Şi, din cauză că nu crede în coincidenţe, s-a dărâmat. Bineînţeles, tot el a fost de vină. Nimeni altcineva. „A venit apa şi l-a luat.” Şi s-a făcut din nou apă. „Vom face altul, pe mal, în jos, / Altul, mai trainic şi mai frumos.” Orice pod poate fi refăcut. Mult mai bine. Mai spectaculos. Mai performant. Dintr-un material mult mai bun. Dar acel pod nu va mai exista niciodată.

Te uiţi în locul în care a fost podul. Nu mai e nimic acolo. Şi îl blestemi pentru că nu a înţeles nimic. Podurile, prin definiţia lor, nu înţeleg nimic altceva decât faptele. Nu le judecă. Aşa cum cred mereu trecătorii. Ci doar le lasă să grăiască. Parcă se spunea că din faptele noastre fi-vom judecaţi. Priveşti locul gol. Şi nu îţi dai seama că, de fapt, l-ai pierdut de ceva vreme. Însă tu, trecătorule, nu ţi-ai dat seama. Pe atunci, mai puteai aduna câteva pietre din ceea ce tot tu ai dărâmat cu visele tale care se derulau în alte părţi. Şi-l puteai reface. Mult mai trainic. Şi mai frumos.

Intenţiile luate în prima zi a anului nu durează. Nici măcar cât un pod. Durează maxim 8 zile. Uneori, chiar 48 de ore. Dar, desigur, podul e de vină pentru toate intenţiile eşuate. Învelite în vorbe meşteşugite. Trecătorul nu a fost capabil să vadă că podul era aproape în el. Cu totul.

Omul-punte nu vrea să fie din nou apa rea. Nu are încotro. Şi-l doare. Şi se face mai apă decât apa.

Călătorul a fost la o intersecţie de fericire. Sau de agonie. Sau de nimic. Poate că trecătorului nu-i păsa. Pur şi simplu. Ultima piatră a podului stătea într-o intersecţie. De aici s-ar fi putut realiza reconstrucţia lui. Mereu este o chestiune de opţiuni. Pentru care numai noi suntem responsabili. Nu podurile. Viaţa ne-o configurăm clipă de clipă. Prin deciziile pe care le luăm. Prin pietrele de pod pe care le azvârlim din intersecţii. Omul-punte se ţinea într-o ultimă piatră. Pentru tine, călătorule. Dar ai optat pentru intersecţie. Pentru cele patru vânturi. Care nu sunt, de fapt, decât unul singur. Pentru tine, trecătorule, ca să nu te încrunţi fie şi măcar o secundă, s-ar fi întors şi de la Porţile Raiului. Ceea ce a şi făcut. De bunăvoie. Şi nesilit. De nimeni. De la Porţile Raiului s-ar fi întors, lepădându-se de orice mântuire. Tu ai ales să rămâi în intersecţie. El a vrut să câştige. Şi a riscat tot. Călătorul nu a renunţat nici măcar la un pas din afurisita de intersecţie.

Totul este o chestiune de intersecţii. Şi de pietre.

PODUL DE PIATRA-MIRCEA FLORIAN