Trâmbiţ, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strâgăt, râs şi ropot...
Şie să fie ? Şie să fie?
Iacă-n târg, „minajărie”!
O „comegie” d-a cu fiară
Şi-mprejur lumie şâ ţară.
Aceasta este prima strofă din poezia Ăl mai tare om dân lume, scrisă în grai bănăţean de către Victor Vlad Delamarina. Cam asta am trăit şi eu ieri, în jurul prânzului. Tocmai ce venisem de la supermarket-ul din zonă, dând o tură mică şi pe la DM şi mă aşezam la computer, pentru a-i scrie un mail consoartei. Deodată…trâmbiţ, dobe, larmă, chihot…Sar de pe scaun şi ies repede să văd ce e. De la blocurile din jur, de la case, de peste tot, vreo 200 de austrieci dăduseră iama şi ei într-un suflet, să vadă ce înseamnă marea de claxoane neîntrerupte care se apropia. Accident, mă gândesc, mai ales că, înainte cu câteva minute, văzusem elicopterul spitalului din Innsbruck cum se ridica din munţi, de la Kranebitten, la doi paşi de locuinţa mea, semn că tocmai luase pe cineva mai puţin norocos în Alpi. Claxoanele se apropie. Mă gândesc rapid: parcă e nuntă din Românica. Nici nu termin bine de gândit şi-mi pică faţa. Şi dispoziţia. Şi toate ideile despre ultimul bastion al civilizaţiei.
E nuntă. Mă frec la ochi. Încă o dată. Nuntă cu maşini. Şi claxoane. Şi baloane agăţate de maşini. Şi pe maşina din capul coloanei cu păpuşa crăcită pe capotă. Mă uit la oamenii ieşiţi pe balcoane şi la ferestre. Constat că sunt perplecşi. Ca să înţelegeţi de unde atâta uimire: în Austria, o nuntă austriacă urbană este de o discreţie formidabilă. La o masă de la o terasă sau dintr-un bar, perechea de însurăţei stă cu câţiva amici (nu mai mult de cinci-şase), într-o atmosferă destinsă, nicicând stridentă. „Cheful” se încheie după vreo 2 ore. Invitaţii la „petrecere” aduc cadouri. Nu bani, nu 3 zile şi 3 nopţi de beţii şi haleală, nu ţipete, nu urlete, nu, nu, nu.
Nuntă de arabi. Mă gândesc la Românica. Şi la filmele lui Kusturica. Regizorul sârb e depăşit de situaţie, realitatea bate filmul la popoul gol. Cred că sunt vreo 30 de maşini, toate una şi una: SUV-uri peste SUV-uri, Merţane lucioase şi Audi bengoase, de la soare te puteai holba, da’ la mnealor, ba. Din maşini, strălucesc colanele la gâtul nuntaşilor (unii dintre ei în trening, imagine al dracului de familiară).
Se regrupează într-o parcare aflată cam la 500 de metri de locul unde stau. Semn că vor face nuntă în cantină, caz iarăşi nemaiauzit în Austria, dar atât de drag balcanicilor…Lângă mine e o cantină studenţească. Acolo vor chefui. Până una, alta, sar din maşini, bagă muzica la maxim şi încep să joace în parcare. Din ce în ce mai familiare imaginile, nu? În timp ce joacă, o altă fază genială, demnă de Kusturica: unul dintre arabi agită de zor drapelul Austriei (semn că s-au „integrat”). Vulturul pe steagul roşu-alb-roşu, fluturat pe ritmuri de dat din buric. Apoi se încolonează, cu purtătorul stindardului austriac în frunte şi pleacă spre cantină.
Trec peste faptul că, în urmă cu doar câţiva ani, nu ar mai fi apucat să „presteze” dansuri prin parcări, fiindcă i-ar fi săltat Poliţia de pe drum, de când claxonau (nu-i păsa că e nuntă). Legat de „integrare” şi de atât de clamatul concept de „multiculturalism”, prost înţeles (intenţionat sau nu). Sunt perfect de acord cu păstrarea tradiţiilor şi cu manifestarea lor, în condiţiile în care nu lezează în niciun fel cutumele locului unde te afli. Plus că eu am o teorie legată de aceste chestiuni: când vii la cineva în casă, respecţi legile acelei case. Mi se pare inadmisibil să intri într-o casă străină, cu tot jegul pe încălţăminte şi să refuzi măcar să te cureţi pe ştergătorul din faţa uşii. Dar în noua Europă globalizantă, în care trebuie să fim toleranţi până la autodemolarea identitară, se intră cu bocancii murdari într-o casă curată, iar dacă cineva are minimalul curaj de a-ţi atrage atenţia că ai murdărit încăperile, urli ca din gură de şarpe că nu-ţi sunt respectate tradiţiile şi drepturile şi mai ştiu eu ce. Nu mă simt mai puţin român, sau vidat de esenţa mea identitară într-o ţară străină dacă nu scuip pe stradă, dacă nu tai animale în faţa blocului, dacă nu-mi întind chiloţii pe balcon în văzul lumii, dacă nu dau muzica tare la ora trei noaptea…
Oricum, nunta indivizilor a fost cireaşa de pe tort la postarea de ieri. Întreba cineva în comentariile de ieri care ar fi soluţia. După mine, e una singură: plecarea undeva unde ăştia nu pot ajunge: pe Marte, pe Jupiter, pe Neptun, sau, de ce nu, pe Nibiru.
Mai jos, două filmuleţe cu petrecăreţii în parcare (sunt filmate de la distanţă cam mare, scuze)
LATER EDIT (15 feb.2011): şi azi am văzut şi partea a treia a "ciuruielii": în faţa unui bloc, patru specimene făceau grătar! Grătar din acela românesc, pe care îl ştim toţi şi pe care îl folosesc toţi vecinii noştri apăruţi din peşteri la suprafaţa scoarţei terestre. După colorit, cei patru păreau arabi, ori turci. Erau foarte încântaţi de treaba pe care o săvârşeau: dansau de zor în jurul grătarului, cu căciuli îmblănite pe cap (deşi afară erau cam 14 grade cu plus). O bătrână de la balcon urla furioasă spre grupul lor, dar nu se izbea decât de semne obscene şi de bâţâit mai abitir din popou. Dacă autobuzul nu demara în grabă, mă dădeam jos să le pun grătarul în cap! Ei erau fericiţi: făceau semne vesele către autobuz, de parcă nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Să spun că doar cu foarte puţini ani în urmă ar fi fost arestaţi dacă măcar îndrăzneau să aprindă focul în faţa blocului?
