Carnavalul din Innsbruck

Aspecte de la carnavalul din Innsbruck, 8 martie 2011

Raport matinal

Cum poate mulţi dintre voi ştiu, în ziua de astăzi, în Românica europeană, ca să faci o acţiune, cât de insignifiantă, trebuie să faci un raport. Dacă cineva se plângea de birocraţia ceauşistă, atunci trebuie spus că cea de acum e inimaginabil mai terifiantă decât cea comunistă. Practic, tu, ca om care faci ceva, eşti transformat automat într-un birocrat. Dacă te duci la WC, trebuie făcut raport, în care să spui cauzele pentru care te-ai dus, scopul, durata şederii, consumul de hârtie igienică, dacă ai utilizat-o pe o parte, pe două, trei sau patru sau pe nicio parte, dacă modul de utilizare a hârtiei igienice a fost în conformitate cu normele UE, dacă debarasarea de hârtia folosită s-a efectuat în conformitate cu normele UE etc. După cum aţi ghicit, limbajul de lemn ceauşist a fost înlocuit acum de unul atroce, de oţel, o porcărie fără fond care are o frecvenţă verbală dejectivă redundantă per secundă demnă de Cartea Recordurilor. Partidul şi Ceauşescu au fost înlocuiţi în noul limbaj de superlemn cu UE şi alte sintagme ce ţin de globalizare şi multiculturalitate. Culmea este că există o sumedenie de persoane (sau personaje) car sunt ahtiate după asemenea rapoarte, redactarea lor le produce plăceri extatice orgasmatice. Sunt oameni reduşi intelectual, incapabili de gândire personalizată, ce găsesc mult mai practică o ghidare şablonizată, la fel ca şi modalităţile lor cognitive. Orice acţiune pe care o faci se transformă automat într-un proiect, pentru a cărui redactare imbecilă se cer sute de pagini. Totul cere raport, totul cere şedinţă: s-a rupt o clanţă: şedinţă. S-a găsit o hârtie mototolită pe jos: şedinţă! Orgasmaticii rapoartelor se simt în elementul lor: trăiţi în groaza birocratică ceauşistă, când ţi se cerea un raport şi pentru faptul că gândeşti, n-au reuşit să se debaraseze de aceste cutume. După o scurtă perioadă post-decembristă de derută pentru ei, când birocraţia era într-o uşoară deflaţie, iar ei se vedeau vidaţi de însuşi principiul lor ontic, acum salută cu bucurie revenirea în forţă a birocraţiei. Ei sunt stahanoviştii hârţoagelor, ei, cu intelectul lor subdimensionat dau apă la moară celor care cer asemenea prostii.

Dar să ne conformăm…În această dimineaţă mi-am cusut pantalonii de trening. Stop! Fă raport pentru asta!

PROIECT

TITLU PROIECT: COASEREA PANTALONILOR DE TRENING

Istoric: Întâi a fost o găurică. Pe cusătură. Care a avut o direcţie de dezvoltare disjunctivă. Adică a luat-o în toate direcţiile pe cusături. S-a făcut atât de mare, încât aseară am băgat piciorul prin ea.
Analiza: am estimat efectele catastrofei şi am ajuns la concluzia că trebuie remediată de urgenţă.
Instrumentar auxiliar, consumabile: ac+aţă
Concepte operaţionale:
- stabilirea registrului croitoresc şi a corpusului necesar lucrării (ac şi aţă)
- opinii diferite în capul meu referitoare la implementarea operaţiunii în stofă
- dezbaterea publică (tot in capul meu, me, myself and I) a conceptului seducător de „amânare” a operaţiunii
- dezbaterea publică (aceleaşi personaje) a conceptului hidos de „nevoie stringentă”
Interacţiunea interdisciplinară a proiectului:
- prezentul proiect este unul eminamente interdisciplinar, presupunând acţiunea combinată sinergic a unor discipline precum croitoria, muzica (fluieratul în timpul lucrului), erudiţia paremiologica invectivă (în cazul nereuşitelor pe parcursul operaţiunii), analiza discursului scatologic (în momentele de maximă tensiune, realizată de pătrunderea acului în mâna executantului, în loc de stofă), plurilingvismul (limbaj imprecaţional în mai multe limbi)
Desfăşurare proiect:
Etpa1: potrivirea lungimii aţei
Etapa 2: băgat aţa în ac
Etapa 3: coaserea propriu-zisă
Etapa 4: finalizare, scoatere ac din pantaloni, introducerea lui în papiotă
Costuri: minime privind instrumentarul auxiliar; mâna de lucru, moca.
Puncte tari, puncte slabe:
Puncte tari: - experienţa anterioară (relativă)a executantului proiectului
- nevoia maximă de efectuare a proiectului
- aţa de culoare neagră, la fel ca pantalonii
- coaserea pe dosul ţesăturii, astfel încât să nu se vadă
Puncte slabe: - dexteritatea sub medie a executantului proiectului
- lucrul mai de mântuială, pe principiul damnabil, neconform directivelor de implementare UE, „să ţină cât o ţine, când s-o rupe, cos iarăşi”
- esteticul aflat într-o oarecare suferinţă, pe aceleaşi coordonate nefaste, în neconcordanta cu prevederile UE, anume că „las' dracu' că-i pe dos, cine pana mea vede?"
- graba

Activităţi ulterioare încheierii proiectului: duş (raportul despre duş, al’dată)
Diseminarea rezultatelor: comunicarea acţiunii pe blog.

Sarmalele Reci - Prostia la putere

De ce?

Din categoria „ce mai caută lumea pe net”. Astăzi, despre „de ce?”. Mi-a luat ceva timp să găsesc toate căutările şi să selectez dintre ele pe cele mai interesante, dar merită. Am râs cu lacrimi. Iată cam ce caută lumea pe google şi să încercăm să oferim şi răspunsuri:

Î: De ce a plecat Daniela Crudu?

R: Nu ştiam că a plecat (şi nici de unde), dar tare mă bucur.

Î: De ce au luptat românii pentru Unire

R: De fraieri, ca să le dea Băselu acum ungurilor autonomie teritorială.

Î: De ce mor păsările?

R: Eeeee…parcă numa’ ele…

Î: De ce mă dor sânii?

R: Data viitoare spune-i să fie mai puţin sălbatic. Sau, în varianta horror pentru tine, fă-ţi un test de sarcină.

Î: De ce ne-am căsătorit?

R: Ha! Te-a pocnit şi pe tine?

Î: De ce agaţă Vanghelie tinerele pe facebook?

R: Ce faceeeee? Dacă Vanghelie e pe facebook, să-l întrebăm care sunt formele de feminin şi de plural de la facebook.

Î: De ce gem femeile?

R: O să vezi tu când o să creşti.

Î: De ce învăţ eu?

R: Habar n-am. Ce ai de înveţi? El presidente a spus că ne trebuie şurubari, nu din ăştia cu carte.

Î: De ce îl iubesc?

R: Dacă ai ajuns să te întrebi, răspunsul duce inevitabil la o soluţie unică: de proastă.

Î: De ce oamenii deştepţi fac greşeli prosteşti?

R: Cine ţi-a zis că ăia ar fi deştepţi? Sau ai văzut proşti să facă erori deştepte?

Î: De ce urăsc Poli Timişoara?

R: Poate pentru că eşti din Arad şi fan UTA?

Î: De ce vine Moş Crăciun?

R: Dacă mai crezi în el, e bine. Multe salutări renilor, lui Piticot, Făt-Frumos, zmeilor şi întregii găşti.

Î: De ce Lucian?

R: Chiar aşa.

Î: De ce murim?

R: Ai puţintică răbdare (cam o viaţă) şi vei afla.

Î: De ce localurile deschise non-stop au încuietori?

R: Asta e întrebare încuietoare.

Î: De ce bărbaţii se însoară cu scorpii?

R: Şşşşşşştttt…să nu te audă.

Î: De ce baba Iaga nu are copii?

R: Din câte ştiu, asta e echivalentul Mumei Pădurii la slavi. Acum gândeşte-te şi tu omeneşte: cine să procreeze cu dihania aia? Nici măcar cel mai disperat.

Î: De ce beau bărbaţii?

R: Mărită-te şi vei afla pe propria piele (la propriu)

Î: De ce dorm mult?

R: Poate pentru că eşti un loser care te aduni de prin cluburi dimineaţa?

Î: De ce eu?

R: Asta e fără de răspuns. Nici Platon, Aristotel, Plotin, Boethius, Locke sau Uncle Sam n-au încă o variantă satisfăcătoare, deşi chiar s-au chinuit, săracii.

Gramophonedzie - Why Don't You .mp3

Moartea şi domnul Aronofski

Fiindcă tot bate la uşă noaptea Oscarurilor, iar nu cu mult timp în urmă se ceruse insistent pe acest blog Requiem for a dream, iată-mă prompt la datorie. Dar nu numai despre Requiem voi scrie, ci despre trei filme regizate de Darren Aronofski: Requiem for a dream (2000), The Fountain (2006) şi Black swan (2010). Obsesia artistică a lui Aronofski, un regizor de un calibru care mă face să mă cantonez în zona superlativelor, este moartea. Obsesie transpusă continuu în filme care îţi impregnează definitiv cortexul, sufletul, trăirile, respiraţiile. Moartea şi perfecţiunea, binomul regizorului american. Şi ideea, redată excepţional în peliculele sale, că perfecţiunea se atinge numai prin moarte (Fântâna şi Lebăda neagră). O idee deloc nouă, dar orchestrată în forţă, coerent, în registre noi şi mereu surprinzătoare. Moartea ca un corolar al vieţii, ca încununare şi conferire de completitudine. Şi încă o idee de bază, ce transpare în filmele lui Arnofski (Black swan şi The Fountain): învingerea fricii de moarte, ca filozofie supremă de viaţă. Numai în Requiem for a dream moartea nu este un punct de maximă expansiune a perfecţiunii, a înţelegerii superioare: Requiem pentru un vis este un film îndepărtat de tipul hollywoodian, un film de „subterană”, care lasă un gol teribil în privitor, după încheierea sa. Moartea aici este inutilă, sacrificiul este în van, imensă farsă a unei vieţi consumate în iluzii. Refuz vehement interpretarea morală a Requiemului, intenţia didactică a regizorului (gen „drogurile distrug viaţa”). Este un film despre iluzie, despre consumarea vieţii în starea de etern van, despre ratare, despre nişte traiectorii existenţialele căror mecanisme de producere internă şi externă macină în gol. Cum, repet, ai un mare gol în tine după ce se termină filmul. Am citit mărturii ale multor oameni care nu au mai putut dormi nopţi în şir după ce au vizionat Requiem for a dream. E genul de film care te zguduie definitiv, te invadează cu o sumedenie de întrebări, care conduc, toate, către răspunsuri tragice, uluitor de simple în dramatismul lor. Ce rămâne în urma visului, a iluziei în care ţi-ai consumat viaţa, este nici măcar regretul. Este nimicul, în toată hidoşenia sa. Un film mare de tot, cu o viziune regizorală incomodă, transpusă artistic cu mijloacele unei cinematografii departe de cea consumistă. Extraordinară în această peliculă este Ellen Burstyn (în rolul Sarei Goldfarb), într-o redare fenomenală a metamorfozei care îi ruinează viaţa (Jared Leto – Harry Goldfarb – e ok, e bun, la fel şi Marlon Wayans – Tyrone – însă Jennifer Connelly – Marion Silver – mi s-a părut de multe ori pe lângă rol).

The Fountain (cu Rachel Weisz – fosta iubită a lui Aronofski – în rol mare) are o construcţie pe cât de complicată şi elaborată, pe atât de rafinată. Este un bombardament de simbolism (uneori inutil şi redundant), cu efect cinematografic uluitor. Trei planuri temporale se împletesc, dintre care unul (cel trecut) este cel născut din invenţia epică prezentă, un pandant la o stare de lucruri, la frica de moarte. În toate cele trei niveluri de timp (prezent, trecut, viitor), calea de acces la perfecţiune e moartea, unica ce poate conferi aura plenitudinii. De la moartea individuală, la cea cosmică, de la geneză la Apocalipsa universului (sau, mai bine, a pluriversului) legea este una, ineludabilă. Moartea este condiţia indispensabilă a renaşterii, e germinării individuale sau cosmice. Însăşi viaţa universală este întreţinută de moarte, ca o condiţie sine-qua-non. Tot ceea ce poţi face e sa înţelegi, să înfrângi teama de neantizare. Dobândirea vieţii eterne, visul paradiasic şi etern al omenirii, se face numai prin intermediul morţii. Un film care solicită la maxim atenţia, cultura, deschiderea cognitivă, dar şi pe cea emoţională (pariez că cinefilele s-au rupt de plâns când au văzut The Fountain).

Ideea morţii ca modalitate de atingere a perfecţiunii se mută pe tărâm artistic în nominalizatul la Oscar Black swan, cu Natalie Portman făcând încă o dată dovada calităţilor sale actoriceşti. Natalie Portman e sus de tot în acest film, merge strună cap-coadă, este ireproşabilă (sper să câştige Oscarul pentru cea mai bună actriţă). Surpriza a venit din partea ucrainiencei Mila Kunis, interpretând rolul lui Lily, fata cea rea, foarte convingător, oferind şi mai mult consistenţă prin contrast personajului interpretat de Natalie Portman. Lebăda neagră prezintă o viaţă consumată până la epuizarea totală (la propriu şi figurat) prin şi pentru artă. Arta care modifică existenţa artistului până la metamorfoza totală, al cărei următor pas nu poate fi decât moartea, dăruirea absolută. Arta care îl face pe artist să redevină mai întâi om, să probeze gama întreagă de trăiri umane, fără de care nu poate oferi credibilitate artei. Arta ca regăsire de sine şi plusare de sine dincolo de limite. De orice limite. Şi din nou perfecţiunea (artistică, umană) regăsită doar prin moarte.

Coloana sonoră la toate cele trei pelicule prezentate este semnată de către britanicul Clint Mansell (două mostre mai jos, din Requiem for a dream şi The Fountain). E o muzică răvăşitoare, care potenţează foarte exact mesajul filmului, care îţi pătrunde adânc în fibrele fiinţei.

Şi că tot a venit vorba despre Oscaruri: preferinţele mele se îndreaptă către Natalie Portman (cea mai bună actriţă) şi Inception (cel mai bun film. Black swan este, oricum, o peliculă de top, un film mare, dar Inception e complex, e cu cel puţin un pas înainte faţă de conştiinţa epocii. Lebăda neagră este filmul în care Aronofski face concesii comercialului, fără ca, prin aceasta, valoarea să-i scadă în vreun fel.)

Requiem for a Dream (Lux Aeterna)



Clint Mansell - Death Is The Road To Awe

Despre îmbătrânire la Viena

Viena n-a avut chef de mine şi nici eu de ea. A fost rea, rece, mohorâtă, zgribulită, fulguită. Aşa că nu am poze să vă delectez. Viena se rezumă, de data aceasta, la camera de hotel şi la ingurgitat filme.

În rest, se vorbea despre poezii care tematizează îmbătrânirea. A fost singura chestie care m-a mai ridicat din amorţeală. Şi eu am spus-o pe a mea. Şi am avut câştig de cauză. A mea, vorba vine, a lui Rolf Bossert (16 dec.1952, Reşiţa – 17 feb. 1986, Frankfurt am Main). Iat-o aici în original, precum şi traducerea ei, aşa cum m-a dus pe mine capul s-o redau în română.

Sommer 1980

Kürzer sind die Nächte geworden,

wie die Beine der Lügen. Weiser

sind meine Freunde heut, und

ich steh wahrscheinlich ganz oben.

Das Wasser im Kühlschrank

ist kälter als sonst, oder

sind bloß die Zähne

wieder mal schlechter geworden?

Der gute Wille macht sich

Im Ehebett breit, ein Faustkeil

in die Beziehung, unter der Gürtel.

Der Küchengeist gibt sich

selber auf, das sind nicht

die Versorgungslücken allein.

Die Beliebigkeit hat alle Chancen,

zum Schlagwort zu werden.

In Gebieten, welche ich meine, der Welt

hat Politik die Grenzen der Perfektion

schon längst überschritten.

Das Altern hat aufgehört

etwas zu sein, das immer

den anderen passiert:

Wir sprechen von unserer Jugend

wie von Kurt Pinthus oder Dada.

Die Getränke sind teurer geworden

in diesem Sommer, und oft

schmecken die Zigaretten

wie Katzenpisse.

Dieser Sommer

liegt uns im Leib wie ein Stein.

Wir breiten Zeitungen aus

auf dem brackigen Wasser des Sees

und springen hindurch,

Schlamm im Maul, jetzt

müssen mir Kiemen wachsen,

darüber lässt sich noch reden,

ihr Weisen.

Vara 1980

Mai scurte-s nopţile

ca picioarele minciunii. Mai înţelepţi

îmi sunt azi prietenii şi

eu poate mai abitir ca ei.

Apa din frigider

este mai rece ca de obicei sau

iar mi s-au stricat

dinţii?

Bunăvoinţă se lăfăieşte-n

patul conjugal, sub centură

loveşte dihonia

Duhul din bucătărie se dă

bătut, nu numai

din cauza problemelor cu aprovizionarea.

Arbitrariul are toate şansele

să devină lozincă.

În alte zone ale lumii la care mă refer,

politica a depăşit demult

limita perfecţiunii.

Îmbătrânirea a încetat

să mai fie ceva, care mereu

se întâmplă altora:

vorbim despre tinereţea noastră

ca despre Kurt Pinthus sau Dada.

S-a scumpit băutura

vara asta şi adesea

ţigările au gust

de pişat de mâţă.

Vara asta

ne zace-n trup ca un pietroi.

Întindem ziare

pe apa sălcie a lacului

şi sărim prin ele,

nămol în gură, acum

trebuie să-mi crească branhii,

dar despre asta vom mai vorbi,

deştepţilor.

Doru Stănculescu - Fără petale

I-am ciuruit şi p'ăştia (partea a doua)

Trâmbiţ, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strâgăt, râs şi ropot...
Şie să fie ? Şie să fie?
Iacă-n târg, „minajărie”!
O „comegie” d-a cu fiară
Şi-mprejur lumie şâ ţară.

Aceasta este prima strofă din poezia Ăl mai tare om dân lume, scrisă în grai bănăţean de către Victor Vlad Delamarina. Cam asta am trăit şi eu ieri, în jurul prânzului. Tocmai ce venisem de la supermarket-ul din zonă, dând o tură mică şi pe la DM şi mă aşezam la computer, pentru a-i scrie un mail consoartei. Deodată…trâmbiţ, dobe, larmă, chihot…Sar de pe scaun şi ies repede să văd ce e. De la blocurile din jur, de la case, de peste tot, vreo 200 de austrieci dăduseră iama şi ei într-un suflet, să vadă ce înseamnă marea de claxoane neîntrerupte care se apropia. Accident, mă gândesc, mai ales că, înainte cu câteva minute, văzusem elicopterul spitalului din Innsbruck cum se ridica din munţi, de la Kranebitten, la doi paşi de locuinţa mea, semn că tocmai luase pe cineva mai puţin norocos în Alpi. Claxoanele se apropie. Mă gândesc rapid: parcă e nuntă din Românica. Nici nu termin bine de gândit şi-mi pică faţa. Şi dispoziţia. Şi toate ideile despre ultimul bastion al civilizaţiei.

E nuntă. Mă frec la ochi. Încă o dată. Nuntă cu maşini. Şi claxoane. Şi baloane agăţate de maşini. Şi pe maşina din capul coloanei cu păpuşa crăcită pe capotă. Mă uit la oamenii ieşiţi pe balcoane şi la ferestre. Constat că sunt perplecşi. Ca să înţelegeţi de unde atâta uimire: în Austria, o nuntă austriacă urbană este de o discreţie formidabilă. La o masă de la o terasă sau dintr-un bar, perechea de însurăţei stă cu câţiva amici (nu mai mult de cinci-şase), într-o atmosferă destinsă, nicicând stridentă. „Cheful” se încheie după vreo 2 ore. Invitaţii la „petrecere” aduc cadouri. Nu bani, nu 3 zile şi 3 nopţi de beţii şi haleală, nu ţipete, nu urlete, nu, nu, nu.

Nuntă de arabi. Mă gândesc la Românica. Şi la filmele lui Kusturica. Regizorul sârb e depăşit de situaţie, realitatea bate filmul la popoul gol. Cred că sunt vreo 30 de maşini, toate una şi una: SUV-uri peste SUV-uri, Merţane lucioase şi Audi bengoase, de la soare te puteai holba, da’ la mnealor, ba. Din maşini, strălucesc colanele la gâtul nuntaşilor (unii dintre ei în trening, imagine al dracului de familiară).

Se regrupează într-o parcare aflată cam la 500 de metri de locul unde stau. Semn că vor face nuntă în cantină, caz iarăşi nemaiauzit în Austria, dar atât de drag balcanicilor…Lângă mine e o cantină studenţească. Acolo vor chefui. Până una, alta, sar din maşini, bagă muzica la maxim şi încep să joace în parcare. Din ce în ce mai familiare imaginile, nu? În timp ce joacă, o altă fază genială, demnă de Kusturica: unul dintre arabi agită de zor drapelul Austriei (semn că s-au „integrat”). Vulturul pe steagul roşu-alb-roşu, fluturat pe ritmuri de dat din buric. Apoi se încolonează, cu purtătorul stindardului austriac în frunte şi pleacă spre cantină.

Trec peste faptul că, în urmă cu doar câţiva ani, nu ar mai fi apucat să „presteze” dansuri prin parcări, fiindcă i-ar fi săltat Poliţia de pe drum, de când claxonau (nu-i păsa că e nuntă). Legat de „integrare” şi de atât de clamatul concept de „multiculturalism”, prost înţeles (intenţionat sau nu). Sunt perfect de acord cu păstrarea tradiţiilor şi cu manifestarea lor, în condiţiile în care nu lezează în niciun fel cutumele locului unde te afli. Plus că eu am o teorie legată de aceste chestiuni: când vii la cineva în casă, respecţi legile acelei case. Mi se pare inadmisibil să intri într-o casă străină, cu tot jegul pe încălţăminte şi să refuzi măcar să te cureţi pe ştergătorul din faţa uşii. Dar în noua Europă globalizantă, în care trebuie să fim toleranţi până la autodemolarea identitară, se intră cu bocancii murdari într-o casă curată, iar dacă cineva are minimalul curaj de a-ţi atrage atenţia că ai murdărit încăperile, urli ca din gură de şarpe că nu-ţi sunt respectate tradiţiile şi drepturile şi mai ştiu eu ce. Nu mă simt mai puţin român, sau vidat de esenţa mea identitară într-o ţară străină dacă nu scuip pe stradă, dacă nu tai animale în faţa blocului, dacă nu-mi întind chiloţii pe balcon în văzul lumii, dacă nu dau muzica tare la ora trei noaptea…

Oricum, nunta indivizilor a fost cireaşa de pe tort la postarea de ieri. Întreba cineva în comentariile de ieri care ar fi soluţia. După mine, e una singură: plecarea undeva unde ăştia nu pot ajunge: pe Marte, pe Jupiter, pe Neptun, sau, de ce nu, pe Nibiru.

Mai jos, două filmuleţe cu petrecăreţii în parcare (sunt filmate de la distanţă cam mare, scuze)

LATER EDIT (15 feb.2011): şi azi am văzut şi partea a treia a "ciuruielii": în faţa unui bloc, patru specimene făceau grătar! Grătar din acela românesc, pe care îl ştim toţi şi pe care îl folosesc toţi vecinii noştri apăruţi din peşteri la suprafaţa scoarţei terestre. După colorit, cei patru păreau arabi, ori turci. Erau foarte încântaţi de treaba pe care o săvârşeau: dansau de zor în jurul grătarului, cu căciuli îmblănite pe cap (deşi afară erau cam 14 grade cu plus). O bătrână de la balcon urla furioasă spre grupul lor, dar nu se izbea decât de semne obscene şi de bâţâit mai abitir din popou. Dacă autobuzul nu demara în grabă, mă dădeam jos să le pun grătarul în cap! Ei erau fericiţi: făceau semne vesele către autobuz, de parcă nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Să spun că doar cu foarte puţini ani în urmă ar fi fost arestaţi dacă măcar îndrăzneau să aprindă focul în faţa blocului?

Un fleac...i-am ciuruit şi p'ăştia!

Am trăit s-o văd şi p’asta! Nu credeam s-o văd atât de curând. Nu în Innsbruck. În Viena, mai degrabă. Sau în Berlin. Sau în Graz. Innsbruck era cumva o ultimă baricadă în calea lor. Retragerea în munţi predispune la conservatorism. Însă orice bariere au fost depăşite. Jegul oriental s-a infiltrat profund în ADN-ul civilizaţiei occidentale. L-a infestat iremediabil. Nu putea oare să avem parte de o fecundă pătrundere a elementelor orientale frumoase, benefice? Nu.

Da, bun, ştiu, sunt fasonat, majoritatea cred asta despre mine, sunt detestabil, sunt elitist. Iau foc când subcivilizaţia inundă locurile din spaţiul public. Văd negru în faţa ochilor când detectez orice urmă de neurbanism comportamental. „Eşti exagerat”; „N-ai ce face”, „Fii mai tolerant”, „Nu te implica”, „Dă-i dracu’ de cretini”, „Hai, mă, şi tu…”…fraze de care sunt sătul. Şi nu, nu sunt fasonat, nici altfel. Sunt un om normal. Care se agaţă cu disperare de ultimele frânturi de normalitate din societatea civilă. Şi da, mă deranjează să văd cum până şi ultimul bastion al civilizaţiei, al rezistenţei în faţa noroiului oriental, Innsbruck, s-a degradat teribil în câţiva ani. Şi mă calcă pe toţi nervi şi pe toate structurile mele intime să văd în Innsbruck maşini-discoteci, cutremurându-se sub forţa başilor, mă deranjează cursele nocturne de maşini, mă deranjează masculii feroce care merg legănat pe stradă, cântărindu-şi satisfăcuţi la fiecare pas boaşele în mână, apoi scărpinându-le vădit încântaţi. Pai şi la noi nu vezi tot asta? Ar întreba cel mai puţin mofturos şi fiţos. Tocmai!!! Acum 5 ani, toate acestea nu doar că erau inexistente aici, în inima Alpilor, dar nici nu te-ar fi înţeles tirolezii dacă le povesteai cum e la noi. Între timp, ca în cea mai autentică distopie, lucrurile acestea au devenit realitate şi la ei. Scuze dacă încă mă mai interesează civilizaţia! Şi nu, nu consider validă faza cu intelectualul pasiv, ataraxic în al său turn de fildeş, nepăsător şi rece faţă de toate ororile socio-istorice, îndurând cu stoicismul imbecilului toate vicisitudinile. Cel puţin de la romantici încoace, intelectualul e un tip implicat, angajat.

Ca să rezum inutila vorbărie. Scena care m-a şocat. Acum câteva zile. Patru puştani de liceu. Doi tirolezi. Doi turci. Turcii turnau în ei Cola. Nu-i rău, m-am gândit sadic, rânjind satisfăcut cu toată sinea mea. Alt gând mi-a anulat bucuria: „ăştia-s naţia dracului, n-au nici pe naiba”. Tirolezii însă…acum urmează şocul şi groaza: mâncau seminţe dintr-o pungă!!! Da, aţi citit corect şi nu voi repeta! Veţi întreba stupefiaţi (asta în cazul total fericit când nu vi se va părea ceva absolut firesc): de unde seminţe în Austria? Din supermarket, simplu. De exemplu, în „Realul” din München există seminţe în Megapack (megapachet), la superofertă pentru băieţii bine educaţi din Est! Iar în Austria, de ani buni, supermarketurile vând şorici, halva, zacuscă, mici (în varianta lor balcanică, numită cevapcici), varză pentru sarmale (Sarmakraut).

Fraţilor, i-am biruit! Pe calea armelor, n-a mers. Dar am avut (h)ac de cojocul lor de civilizaţi: i-am învăţat noi civilizaţia autentică, balcanică, aia cu muzici stridente, cu dans pe stradă, cu raliuri de noapte, cu seminţe…Un fleac, i-am ciuruit şi p’ăştia!

PS: Îmi tot vin în cap versuri de la Paraziţii de când i-am văzut pe ăia înfruptându-se din punga de seminţe şi scuipând briliant cojile pe stradă: „O chema Amalia, / E din Mangalia, / A plecat după seminţe / La produs în Italia.”

Seminte prajite - Jazz