Două perechi de ochi sublimi se întâlniseră. Ai lui – un puşti căzut în zăpada amestecată cu noroi. Ai ei – o tânără cu nişte ochi atât de luminoşi, încât îţi era frică să-i priveşti. Era atâta claritate în ei…Ochii lui erau frumoşi. Mari, clari, nevinovaţi. Plini de lacrimi. Din cauza căzăturii şi a mizeriei de pe hăinuţe. Ea s-a aplecat cu blândeţe şi l-a ridicat, începând să-l scuture pe îmbrăcăminte. El plângea şi o ţinea de mână cu mânuţa lui. Cu ochii o ţinea de mână. Îi vorbea blând băieţelului şi îl privea fix în ochii înlăcrimaţi. El plângea cu suspine. Văzând că nu-l poate potoli (deşi hainele arătau acum într-o stare acceptabilă), s-a gândit să-l îmbuneze altfel (deşi nu-i putea oferi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ca să-i potolească suferinţa lui de copil). „Ce să-ţi fac să nu mai plângi?”. Două perechi de ochi superbi s-au întâlnit din nou. Era atâta claritate în ei, încât nici un strop de minciună nu mai avea loc. El spuse: „Aş vrea să fiu iubitul tău!”
Iată şi minunea! După ce ani de zile s-a lăudat că o să compună muzică ba pentru Tina Turner, ba pentru R. Kelly, ba pentru Metallica sau Pink Floyd (deh, despărţirea de Roger Waters şi-a spus cuvântul, se căuta un compozitor nou), după ce s-a lăudat că va face muzică celtică, sau clasică, după ce a trecut de la druizi la metempsihoza egipteană şi, apoi, la feng shui, Costi Ioniţă (eternul manelist cu configuraţie retorică variabilă) chiar a produs surpriza, atunci când nimeni nu se aştepta. A ieşit pe "piaţa neagră" o melodie care, cât de curând, va beneficia şi de videoclip: Costi împreună cu Shaggy şi Bob Sinclar. Bun, n-am mai citat-o şi pe bulgăroaica Andreea (nelipsită de lângă Ioniţă în ultima vreme), la care contează orice alte calităţi în afară de cele vocale (inexistente, de altfel). Habar nu am cum a făcut şi ce a făcut ca să-i atragă pe cei doi în proiect, cert e că Costi (cacofonia este intenţionată) a reuşit ceea ce alţii doar visează. Că inflexiunile vocale ale lui Ioniţă amintesc tot de moştenirea balcanică a manelelor, că vocea Andreei e muncită din greu pe sintetizatoare, contează mai puţin. Shaggy sună bine, are multă dispoziţie şi implicaţie, e în vervă, mâna DJ-ului şi producătorului francez Bob Sinclar se simte şi ea. Proiectul transfrontalier româno-bulgar (Ioniţă-Andreea Nu-Mai-Ştiu-Cum), megacunoscut în zona Balcanică, unde rupe discotecile, are o şansă de a face mai mult.
Babel a debutat cu draci şi nervi, că doar e PRO TV-ul. În loc de 22,12 a început la 23 (pentru că proteviştii se lungiseră cu un film pentru retardaţi, bătăi, explozii şi tot arsenalul pentru creieraşele din lumea a treia). Apoi pauze publicitare peste pauze, fragmentând filmul mai ceva ca în intenţia regizorului. În fine. A meritat tot stresul.
Alejandro González Iňárritu se întrece pe sine în acest film. Este peste 21 de grame. Mult peste. Mai amplu, mai calm, mai profund. Întotdeauna, la o operă de artă, indiferent de domeniul său, m-a interesat nu ceea ce se spune, ci cum se spune. Babel este un colaj de momente, de lumi, de culturi diferite. Iňárritu rămâne fidel concepţiei sale, conform căreia o acţiune cât de mică într-un colţ de lume, provoacă, pe principiul undelor seismice, ravagii în alte părţi. Nu sunt comentator de filme, nu sunt specialist, sunt doar opinii personale despre Babel. Opinii disparate.
Patru culturi diferite (islamică, americană, japoneză şi mexicană) intră într-un contact ciudat, distal, acţiunea produce spaţii de emergenţă în celelalte cadre. Confruntarea de la distanţă confirmă aceleaşi drame, acte gratuite ce reperează modificări substanţiale în condiţia umană. În ciuda dramelor esenţiale, aceleaşi în fiecare cultură, în fiecare eşantion mentalitar ales, „dialogul” autentic este exclus. Nici măcar dramele nu-i mai pot uni pe oameni, „Turnul Babel” persistă pe mai departe, ca un garant al limitării şi separării.
Babel este un film al tăcerii. În toate modurile sale de manifestare. Nu este vorba numai despre fata surdo-mută din Japonia, care trăieşte în lumea ei, iar tentativele de expansiune spre alteritate sfârşesc totdeauna lamentabil. Tăcerea doare şi mai tare prin intermediul vorbelor. Asistăm, parcă, la lecţia din Lost in translation, unde vorbele lasă locul tăcerii triste, gesturilor nefinalizate, sugestiei şi conştiinţei irepetabilei pierderi. Spre finalul peliculei, Iňárritu renunţă definitiv la cuvinte, scenele se compun din imagine şi muzică (excelenta coloană sonoră a argentinianului Gustavo Santalaolla, recompensată cu numeroase distincţii). Tot spre final vine şi mult aşteptata defazare temporală, specifică regizorului mexican, dar indusă cu mult mai multă abilitate şi mai puţin ostentativ, de data aceasta. Dar care loveşte ca un fulger şi oferă cale liberă reinterpretării filmului.
Filmul lui Iňárritu este trist. O tristeţe ontică se degajă pregnant din fiecare scenă, din fiecare gest, din fiecare cadru. Nimic gratuit în peliculele lui. Până şi optimismul nu este la el o cale de rezolvare, ci o afundare în intensitatea unei disperări neauzite şi neînţelese de nimeni.
Babel este şi un film al deşertului: al celui marocan, al celui de la graniţa SUA cu Mexic, al deşertului din Richard şi Susan, al deşertului uman din furnicarul numit Tokio. Un film al unei singurătăţi atât de mari, încât, dacă urli, nu-ţi poţi auzi nici măcar propriul strigăt. Mozaicul disparat al lui Iňárritu, care vibrează la nivel actanţial şi evenimenţial, nu prezintă nicio urmă de empatie la nivel afectiv.
Iňárritu nu are personaje principale şi secundare. Este una din filosofiile sale regizorale. Chiar dacă, aparent, focalizează derutant la nivelul unei intenţionalităţi disimulate asupra unor personaje, ele nu se constituie în protagonişti. Am aşteptat cu nerăbdare acest film să văd dacă, în sfârşit, Brad Pitt „mişcă” ceva în materie de actorie. Deşi avea un rol de mare libertate, care îi oferea posibilităţi inventive şi de manifestare enorme, el nu a reuşit să se deplaseze din registrul placativ şi tern. Până la urmă, tot în rolul lui Rusti Ryan (din cele trei serii de „Ocean”) a reuşit să „mişte” cât de cât. Cate Blanchett este şi ea o enormă dezamăgire a filmului. În schimb, m-a entuziasmat (din nou) Gael García Bernal, de o naturaleţe şi o forţă năucitoare. Surpriza plăcută a venit de la actriţa niponă Rinko Kikuchi, extrem de convingătoare în rolul surdo-mutei, conferind rolului mult mister şi putere de impact.
Turnul Babel biblic are, pare a sugera Iňárritu, o existenţă perenă în cadrul spaţio-temporal. În fapt, Babel suntem fiecare dintre noi. Confuzia a mers atât de departe, încât nimeni nu se mai poate înţelege pe sine însuşi.
…şi ce frumos ninge. So what? I am a rockstar, vorba lui Pink. Ninsoare gălăgioasă, urâtă, de ianuarie. Ninsoarea sfârşitului de iarnă, când ştii că, în tainele pământului, se coace deja căldura insalubră a verii. Nu te-am văzut. Erai undeva pe lângă linia orizontului. Căutai cu disperare ceva prin zăpadă. Aveai un băţ cu un lup în cap şi scormoneai prin zăpada rahitică. Îţi căutai tinereţea, pe care nu o poţi îngropa în toiul ei. Sufletul îţi sare prin piele şi, atunci, iei lupul în mână şi goneşti nebuneşte pe străzi. Şi ce frumos ninge…Niciodată nu ai priceput ninsoarea cu adevărat. Va veni şi vremea când o vei înţelege mai bine decât orice pe lumea asta.
Veniseră unii în bar cu nişte păsări moarte să le plângă. Vin roşu peste penele vestejite. Orice pretext e bun pentru a te îneca în anii tăi. Mă numesc altfel. De fiecare dată, altfel. Singura mea calitate este că îmi ţin întotdeauna cuvântul. Deoarece cuvântul meu e altfel.
Veniseră unii cu nişte topoare să mă întrebe dacă am lămâi. Nu mai aveam. Pentru ei, am născut o portocală şi am aruncat-o peste gard. Unii îşi plângeau păsările cu râsete. Şi erau nefericiţi. Sau aşa ziceau. Ei sunt mereu la fel.
Şi ce frumos ninge…Înghiţisem ceasul. Ticăia în abdomenul meu. Şi, pentru prima oară, nu-mi mai păsa. Nici de el. Nici de ninsoare. Nici de ciocurile atârnând ca o penumbră pe lume. Ca toate intenţiile nicicând transpuse în practică.
Noaptea trecută am visat că fumam pipă. Am căutat ce înseamnă. Zice-se: viaţă uşoară şi îmbelşugată. Însă, în vis, era o pipă de nişte dimensiuni liliputane.
Veniseră unii cu nişte telefoane în bar să le cânte prohodul.
Cine are nevoie de ajutor, să ridice două degete sau două inimi. Sau să ridice două uitări. Două trădări. Două sfârtecări.
Veniseră unii să mă întrebe viaţa mea de la alfa la omega. Şi să-şi ia jertfa de sânge. Mă dădusem pe mine jertfă. Ei n-au priceput nimic: pe mine oricum mă jertfise altcineva, de multe ori. Din mine nu cursese însă sânge, ci vin roşu. Jertfă de vin. Ei erau bucuroşi. Eu eram şi mai bucuros. Ei jertfiseră un mort. Dar nu ştiau. Eu ştiam.
Ce faci când ninge? Acelaşi lucru pe care îl fac atunci când mint.
„Sometimes I dream about reality.” Dar îmi trece repede.
Veniseră unii cu nişte cai adevăraţi. De rasă. Şi i-am refuzat. Pentru că tocmai ascultam Robbie Williams şi nu aveam chef de ei. Apoi am regretat. Nu mai aveam ce face: deja ningea.
Nu am dărâmat puntea. Ci pe omul-punte. Nu ai voie să-l refaci. E o eroare. Mare cât o veşnicie.
Cine are nevoie de ajutor, să ridice capul sub pământ. Pe mine nu mă vede nimeni. Niciodată. „Am trup ce ceaţă, nu mă vede nimeni.” Cine are nevoie de ajutor să meargă în bar. Să se ducă la ei. Să ia păsările moarte. Pe unele să sufle şi să le redea viaţa. Pe altele, să le îngroape fără ciocuri în băutura cristalizată.
Şi ninge atât de frumos…
În loc de creştet, aveam o broască ţestoasă. Înecată în vin. Şi, pentru prima oară, nu mă păsa. Am învins, tovarăşi!Suntem mai puternici! Cei cu păsările moarte ne-au dat lovitura de graţie. Astfel că, de acum înainte, nimeni şi nimic nu ne mai poate ucide. Renunţaţi să mai fiţi bărbaţi, tovarăşi! Bărbaţii mor urât. Haideţi să murim superb, tovarăşi! Cred că, de fapt, păsările moarte îi plângeau pe cei care veniseră cu ele în bar. Dar ei nu-şi dădeau seama al cui prohod se cânta. Rămâne în urmă o colecţie amorţită de secunde, tapetată cu frunze de ficus.
Erai dincolo de linia orizontului. De mult. Dar nu ştiai că nu te mai vedeam. Lupul cu băţ te acaparase total. La un moment dat, lupul va dispărea. Nu azi sau mâine. Dar va dispărea. Abia atunci vei vedea că ai trecut dincolo de orizont şi că nu mă mai vezi. Deocamdată, lupul devorează neaua. Să ne scoatem unghiile şi să punem zăpadă în locul lor. Ţine mai mult decât nişte gheare de lup.
…Rita Haywoth, văzând-o pe femeia ce strângea în pumn plasa cu un piept de pui dezosat, aceleaşi trăsături, poate că aşa arăta Rita la bătrâneţe, dacă n-ar fi avut punga în mână şi dacă Miss Haywoth n-ar fi deja pe lumea cealaltă, aş fi jurat că actriţa din Gilda se preumblă printre noi, muritorii de rând, îmi vine în minte o caroserie ruginită, verde, nu ştiu pe unde am văzut-o şi când, îmi vine în minte volumul neterminat din Alpi şi numele lui Voronca, nu ştiu de ce, volumul acela cu coperte maro, lăsat pe un pat, Mathhias, te rog să-l duci la bibliotecă pentru mine, îl voi termina, cândva, unicul volum din viaţa rămas necitit până la capăt, C.G.Jung probabil încă mă aşteaptă pe rafturile încăpătoare din Innsbruck, a fost singura persoană căreia i-am promis reîntoarcerea mea, paşii pe sub drum, îmi vine în minte că nu-mi mai vine nimic în minte, „Quando ami da morire / Chiudi gli occhi e non pensare”, 118.932 cât tot cerul de mare, îmi vine în minte căsuţa aceea din apropierea gării, cu o uşă atât de mică, încât nici un copil aplecat n-ar fi avut loc pe ea, locul în care am sperat mereu că locuieşte un pitic, un cobold, un pui de zână, uşa aceea era mereu închisă, de câte ori trec pe lângă acea casă acum, refuz să mai privesc spre uşă, nici nu ştiu dacă uşa mai e acolo, un castravete murat proiectat flasc pe asfalt, ca o zi de sâmbătă, zgârieturile zilei care se transformă în uragane nocturne, fumul din cap, bezna din picioare, îmi vine în minte o piatră, pe care n-am văzut-o niciodată, doamna de la Plafar mă întreabă a mia oară când mă vede de unde mă cunoaşte, niciodată nu-i pot răspunde, nu de fason, nu de răutate, dar chiar n-am de unde şti de unde mă cunoaşte ea, mă simt deja celebru, Glenn Ford în persoană, Rita Hayworth nu mai e de multă vreme, „hoy me levanto sin razon / hoy me levanto y no quiero”, centura de siguranţă care se preface clipă de clipă în mii de cioburi, iar au dispărut penne rigate din supermarket, cred că e o conspiraţie mondială, intrusul din mine şi sticla de apă nu-şi vorbesc, oameni fără gură şi cu chipuri desfigurate de zâmbete plânse, figurile de domino sar din telefon şi pun stăpânire pe braţele mele, cum poţi exista cu un sac de pulberi în spate, somnul amorţit de la gât în jos, îmi vine în minte lungimea duratei, ritmul invers, pajiştea din creier, frica de bine, ochii se înfig în pâine, mi-e frică să fiu fericit, pâinea geme sub greutatea privirilor, caracatiţă fără braţe, scrisorile nedeschise urnesc orice sfârşit spre pierdere, „le vent l’emportera / tout disparaîtra mais / le vent nous portera”, indulgenţa din ochii unui câine, plase goale agitate, Rita Hayworth rătăcind blondă prin plase ieftine, sunetele parfumate izbite de pereţii amintirilor viitoare, ne repliem pe labele dinapoi şi facem saltul mortal în cotidian, indecizia şi sufletul trecut prin maşina de tocat carne, rafinarea dedesubtului realităţii, „sometimes I dream about reality”, păturile de pe străzi, da, păturile, şi oamenii care dorm agitat în ele, şi visele lor pline de pureci şi purecii plini de vise, femeile au astăzi aromă de gaz, aşa aş spune dacă aş fi câine, sau pisică, sau altceva, altceva decât eu, povara măştii şi traumele din spatele ei, nişte cărţi de joc aruncate pe jos, caut joker-ul printre ele, probabil mi se trage de la faptul că l-am văzut aseară pe Joker, un Batman prea comercial, chiar dacă distribuţia era de top, uitarea focului, intrarea în refrigerator, rătăcirea prin pădurea de cuvinte, duplicitatea oricărui gest, izbirea haotică de copaci, inversul stării, îmi vine în minte…
Strada aluneaca în faţa mea. În noapte. Câteva magazine cu luminile de avarie pornite stau în marginea drumului. Vânzătoarele vorbesc la mobil. Sau se joacă la mobil. Sau se rujează în oglinda telefoanelor. Sau vorbesc cu telefoanele mobile ca şi cum ar vorbi cu îngerii păzitori ai copiilor nicicând născuţi. E tare frig în seara asta. Sau noapte, ce-o fi. Mă strâng de fular ca de funia spânzuratului.
Între ieri şi azi nu există niciun timp trecut. Băieţii îşi lovesc palmele în faţa blocului, se ascund mai bine în glugile lor şi se felicită. Încă o proastă. Încă o curvă le-a picat în plasă. Iar fata se dusese până în casă să se îmbrace mai gros. Atâta tot. Ei deja o terfeliseră prin paturile lor imunde din minţile abulice.
Încerc să-mi trag pe cap o glugă imaginară. Asemenea lui Siegfried. Iluzia durează o clipă. Probabil că Siegfried ar râde puţin de naivitatea mea şi ar căuta mai departe comoara. Doi puştani găsiseră un chiştoc nefumat până la capăt. Degetele lacome apucă rămăşiţele ţigării şi dispar în noapte. Asta da comoară! E frig. Merg în virtutea inerţiei, neştiind că şi inerţia e virtuoasă. Mă acopăr cu întuneric. Îl înghit pe tot. Deschid gura şi afară totul îngheaţă. Acum ar fi bun acel ceai de la ora cinci, cu păducel în el. Ce dracului caută păducel într-un ceai de ora cinci? Păducelul e pentru inimă. Pentru cine are. Probabil.
Mă strecor pe lângă nişte cadavre de noapte. Cadavrele tresar în urma mea. Mă rup din noapte ca o fantomă şi mă arunc în alta. Nu ştiu de ce, încep să mă gândesc la Tarja. Probabil am corelat noaptea cu Nightwish. Mi-e drag de Tarja, cum apare ea suavă, în rochii de seară, cu gesturile superbe de rockeriţă şi cu vocea ei care poate dărâma fără probleme toate gemenele lumii. Noaptea este Tarja. Frigul e rochia ei. Sărutările rămân uimite şi gonesc buimace spre altcineva. I walk alone every step I take. Tarja s-a pierdut.
Noaptea e plină de fantome. Noaptea e o fantomă. Fantomele din cap. Fantomele din inimă. Entităţi ectoplasmatice cu care nu poţi lupta. Creaturi dincolo de tine fiindcă vin tocmai din străfundurile tale. Câte nopţi ţi-au ţinut fantomele de cald?
Mă avânt dincolo de mine. Cad. My winter storm. Cel mai sigur loc este acela în care nu te caută nimeni. Nici măcar tu. Go backto sleep forever more. Far from your fools and lock the door. Cel mai sigur loc unde nu vei fi deranjat este debaraua cu fantome.
Scindarea creierului. Tăierea. Dacă suntem fantome în propriile noastre vieţi? Mă ating şi nu pot. Degetele îmi alunecă prin piele. Privesc la câteva felinare şi le aprind. De la mare distanţă, de data aceasta. Otrava luminii lor.
Nişte jaluzele se aruncă furibunde spre pervaz. Noaptea se desface, pentru o clipă, în fâlfâit de aripi. Nişte urme de întuneric mi-au rămas pe haină. Le arunc cu podul palmei şi, brusc, devin mai îngândurat.
Fantomele or fi reciclabile? Am putea lua garanţie pe ele, precum pe pet-uri de plastic în Occident.Arunc cuvintele în copacii nopţii. Şi le las acolo. Mâine voi veni să văd dacă au rodit. Sau dacă au îngheţat peste noapte. Mâine nu voi veni deloc, asta e cert. Nici copacii nu vor mai veni.
Iau o furculiţă căzută în noroi. Urc cu ea în casă. Pe drum, ucid cu vârful ei ascuţit toate fantomele. Deschid uşa. Intru mândru cu furculiţa în mână. Era uşa de la debara.
PS: pentru pontul legat de melodia ce asigură fondul sonor, îi mulţumesc Adrianei (http://a-din-gag.blogspot.com/). Vezi? Că d'aia-i bine să ne mai vedem când ne întâlnim, ne mai culturalizăm şi noi o tură.
Revenirea în sine. Dramatica recădere. Pe unde se întâmplă fericirea? "Who knows? Not me / I never lost control." Montagne russe.
De la o vreme, lucrurile devin mai mari. Te uiţi la ele, ca şi cum ai deveni mai mic. Zgomotul vieţii are ciudate amplificatoare. Revărsarea continuă. Eterna pendulare. Şi gustul de cremă de ghete.
Uşa. Eterna surpriză. Nivelarea gesturilor. Banalitatea fugii. Privesc spre un frigider aflat într-o vitrină aiurea. Un frigider bolnav. Aflat la spitalul de frigidere. Acolo unde sufletul se mizează şi este disecat în termeni de condensator şi freon.
Frica regurgitată şi reingurgitată. Somnul paşilor. Explozia din creier. Alunecarea spre nicăieri. Vae victis! The winner takes it all, perdantul primeşte o călătorie în cosmos. Tut-retur. Sau nu.
Mesajele de pe bănci. Şi Gogu a fost aici. Şi Ionela este iubită. Şi pasiunile. Şi inhibiţiile defulate. Banca este albastră. Cu multe istorii pe ea.
Pe bancă stă o bătrânică. Mănâncă un covrig. Îşi potriveşte basmaua cu gesturi domoale. Aşteaptă cuminte în faţa intrării unui cabinet medical. Discută cu o altă bătrână. Şi frazele ei de mare efect: "Prima iubire o ţâi în suflet toată vieaţa. Acolo rămâne ea. Şi, dacă dă Dumnezău, o găseşti la fel de bine păstrată şi la bătrâneţe. Ca pe legumele puse peste iarnă." Râd amândouă. Drumul îşi continuă calea.
Paşii aluneacă de la tine. Nici nu i-ai avut vreodată cu adevărat. Zgomotul şi furia. Rămâi ca o momâie de veghe în lanul cu secară erbicidată şi îl tragi la răspundere pe Caulfield. Îl tragi de guler, îi strigi multe, îi dai pumni în gură. La final, te trezeşti plin de sânge. Ai uitat, fie şi pentru o respiraţie, că eşti acelaşi anodin Holden.
Vrăjitorul din Oz a dispărut. Rămân secvenţe. Coji de realitate. Realitatea are culoarea paşilor pe care nu-i auzi. Nu mai are rost să strigi. Flacăra unei brichete. Întunericul se hrăneşte cu paşi făcuţi în alte părţi. "You're face to face / With the man who sold the world." Flacăra brichetei şi paşii au o dinamică proprie. Întotdeauna altundeva. Just remember. Momente prost colaţionate. The death is not the end.
O mână ce-şi ia rămas bun. O oră matinală. Scârba de a-ţi mai fi teamă.
