Îmi vine în minte...

…Rita Haywoth, văzând-o pe femeia ce strângea în pumn plasa cu un piept de pui dezosat, aceleaşi trăsături, poate că aşa arăta Rita la bătrâneţe, dacă n-ar fi avut punga în mână şi dacă Miss Haywoth n-ar fi deja pe lumea cealaltă, aş fi jurat că actriţa din Gilda se preumblă printre noi, muritorii de rând, îmi vine în minte o caroserie ruginită, verde, nu ştiu pe unde am văzut-o şi când, îmi vine în minte volumul neterminat din Alpi şi numele lui Voronca, nu ştiu de ce, volumul acela cu coperte maro, lăsat pe un pat, Mathhias, te rog să-l duci la bibliotecă pentru mine, îl voi termina, cândva, unicul volum din viaţa rămas necitit până la capăt, C.G.Jung probabil încă mă aşteaptă pe rafturile încăpătoare din Innsbruck, a fost singura persoană căreia i-am promis reîntoarcerea mea, paşii pe sub drum, îmi vine în minte că nu-mi mai vine nimic în minte, „Quando ami da morire / Chiudi gli occhi e non pensare”, 118.932 cât tot cerul de mare, îmi vine în minte căsuţa aceea din apropierea gării, cu o uşă atât de mică, încât nici un copil aplecat n-ar fi avut loc pe ea, locul în care am sperat mereu că locuieşte un pitic, un cobold, un pui de zână, uşa aceea era mereu închisă, de câte ori trec pe lângă acea casă acum, refuz să mai privesc spre uşă, nici nu ştiu dacă uşa mai e acolo, un castravete murat proiectat flasc pe asfalt, ca o zi de sâmbătă, zgârieturile zilei care se transformă în uragane nocturne, fumul din cap, bezna din picioare, îmi vine în minte o piatră, pe care n-am văzut-o niciodată, doamna de la Plafar mă întreabă a mia oară când mă vede de unde mă cunoaşte, niciodată nu-i pot răspunde, nu de fason, nu de răutate, dar chiar n-am de unde şti de unde mă cunoaşte ea, mă simt deja celebru, Glenn Ford în persoană, Rita Hayworth nu mai e de multă vreme, „hoy me levanto sin razon / hoy me levanto y no quiero”, centura de siguranţă care se preface clipă de clipă în mii de cioburi, iar au dispărut penne rigate din supermarket, cred că e o conspiraţie mondială, intrusul din mine şi sticla de apă nu-şi vorbesc, oameni fără gură şi cu chipuri desfigurate de zâmbete plânse, figurile de domino sar din telefon şi pun stăpânire pe braţele mele, cum poţi exista cu un sac de pulberi în spate, somnul amorţit de la gât în jos, îmi vine în minte lungimea duratei, ritmul invers, pajiştea din creier, frica de bine, ochii se înfig în pâine, mi-e frică să fiu fericit, pâinea geme sub greutatea privirilor, caracatiţă fără braţe, scrisorile nedeschise urnesc orice sfârşit spre pierdere, „le vent l’emportera / tout disparaîtra mais / le vent nous portera”, indulgenţa din ochii unui câine, plase goale agitate, Rita Hayworth rătăcind blondă prin plase ieftine, sunetele parfumate izbite de pereţii amintirilor viitoare, ne repliem pe labele dinapoi şi facem saltul mortal în cotidian, indecizia şi sufletul trecut prin maşina de tocat carne, rafinarea dedesubtului realităţii, „sometimes I dream about reality”, păturile de pe străzi, da, păturile, şi oamenii care dorm agitat în ele, şi visele lor pline de pureci şi purecii plini de vise, femeile au astăzi aromă de gaz, aşa aş spune dacă aş fi câine, sau pisică, sau altceva, altceva decât eu, povara măştii şi traumele din spatele ei, nişte cărţi de joc aruncate pe jos, caut joker-ul printre ele, probabil mi se trage de la faptul că l-am văzut aseară pe Joker, un Batman prea comercial, chiar dacă distribuţia era de top, uitarea focului, intrarea în refrigerator, rătăcirea prin pădurea de cuvinte, duplicitatea oricărui gest, izbirea haotică de copaci, inversul stării, îmi vine în minte…

Manu Chao & Noir Desir - Le Vent Nous Portera