marți, 16 noiembrie 2010

Domnului Profesor, cu dragoste


Zorii zilei şi sms-ul sec: „A murit dl. Beşteliu”. Nici nu putea fi altfel decât sec, orice alt cuvânt ar fi fost de prisos. Nici nu am reacţionat în vreun fel. E absurd ca, în astfel de momente, sa te simţi nicicum. De parcă aş fi primit un mesaj cu textul: „Afară e soare”.

Domnul Profesor Marin Beşteliu nu mai e printre noi. Şi întotdeauna e infernală această schimbare de gramatică, atunci când eşti nevoit să tai timpul prezent, să elimini din ecuaţie viitorul şi să transferi totul la unul din timpurile trecute. Domnul Profesor a fost unul dintre puţinii oameni adevăraţi pe care i-am cunoscut. Profesor în adevărata putere a cuvântului, nu doar prin cunoştinţele impecabile transmise generaţiilor de studenţi, ci, mai ales, prin felul său de a fi. Aceasta a fost adevărata sa pedagogie, una de viaţă, care nu se pierde niciodată. Şi toţi cei care au venit în contact cu Domnia Sa, toţi cei pe care ne-a şlefuit, vreme de zeci de ani, au înţeles acest aspect.

Pe mine, personal, m-a învăţat enorm de multe, nu doar ca student, sau, ulterior, cu ani în urmă, în calitate de doctorand. M-a învăţat, indirect, cu desăvârşit tact, să am răbdare, să nu mă arunc niciodată cu capul înainte, berbeceşte, cum adesea sunt tentat, mai ales în accese de furie. Să respir adânc şi să număr până la zece, vorba aceea. Apoi lucrurile se văd altfel. M-a învăţat să depăşesc maniheismul tipic vârstei şi, în consecinţă, predispoziţia către intransigenţă dusă aiurea la absurd. Prin puterea exemplului mi-a arătat că lucrurile nu au doar două feţe, ci o infinitate şi că trebuie să ai decenţa calmă de a le cerceta pe toate feţele. Mi-a arătat bunul simţ desăvârşit, dar şi forţa de a vedea partea plină a paharului. Domnul Profesor a fost şi o lecţie de modestie: umană şi profesională. Deşi locul său era sus, foarte sus, şi-a permis imensul lux de a rămâne în banca sa. Şi, lucru aproape inexistent în lumea universitară românească, a avut rafinamentul bunului gust intelectual de a se retrage discret, cedând cu o infinită superbie locul tinerilor, deşi ar fi putut rămâne mult şi bine pe poziţii.

Era foarte aplicat în tot ceea ce făcea. Iar ştiinţific am învăţat, printre foarte multe alte lucruri, un aspect esenţial: tăierea lucidă şi curajoasă, din mişcări cât mai puţine, a nodului gordian. Într-o epocă ştiinţifică parazitată de discursuri ambigue, veleitare, redundante, epatând terminologic fără măcar a se apropia de miezul problemei, Domnul Profesor a procedat întotdeauna la retezarea fulgerătoare a nodului gordian.

Îi plăcea Arghezi. Era unul dintre cei mai reputaţi specialişti în acest domeniu. Nici măcar o secundă nu a făcut paradă de asta. Îi plăcea să ajute. Nu în Craiova, nu în Oltenia, cred că în întreaga ţară şi în afara ei există nenumăraţi oameni ajutaţi, în cele mai diverse moduri, de către Domnul Profesor. Îi plăcea eleganţa vestimentară (era un adevărat arbiter elegantiae) la sine, dar şi la ceilalţi. Îi plăcea cântecul Mărine, la nunta ta.

Avem timp. Avem timp, spunea. De câte ori mă auzea că plec la Bucureşti, îmi transmitea că, dacă îl voi vedea pe Profesorul Guţu, să-l salut din partea lui şi îşi exprima regretul că nu se cunosc personal. În iulie i-am spus: „Lăsaţi, Dom’ Profesor, că n-au intrat zilele în sac, o să vă cunoaşteţi.” Iar el mi-a replicat: „Aşa e, Cosmine, lumea e al naibii de mică, iar timp avem din belşug.” Am avut timp până n-am mai putut, Dom’ Profesor!

Pentru Domnul Profesor, nu existau probleme. Existau numai soluţii. Totul se putea rezolva. Şi, doar văzându-l, ştiai că va reuşi să te ajute şi de această dată. Vocea răguşită din spatele aburului de Kent lung te debarasa instantaneu de orice povară. E foarte ciudat că oamenii care pun suflet în tot ceea ce fac pier trădaţi tocmai de inimă. Nu e o invenţie a mea, nu am, acum, capacitatea să inventez lucruri măreţe, ci este un fapt dovedit. Atâta inimă pusă pentru alţii, încât nu mai rămâne şi pentru ei. Nici Domnul Profesor nu a făcut excepţie, s-a dus în câteva secunde, fulgerător.

Azi, după ce am terminat treburile birocratice la Primăria din Innsbruck, am intrat în biserica de lângă această instituţie, Spitalskirche, bisericuţa roz din centrul oraşului, locul meu de suflet. Iar Domnul Profesor devenise o lumânare roşie, într-un suport cochet de sticlă. Şi acesta era lucrul care nu-mi putea intra în cap: cum se făcuse Domnul Profesor atât de repede lumină. Până la urmă, dincolo de toate, Domnule Profesor, v-am găsit contradicţia în sistemul dumneavoastră: tot timpul ne-aţi învăţat, direct, ori indirect, să avem răbdare, să aşteptăm. Însă dumneavoastră, Domnule Profesor, v-aţi cam grăbit. Şi această contradicţie n-o să vi-o iert niciodată.

Nick Cave - Death is not the end



8 comentarii:

  1. deci sa nu-mi zici ca a murit dl Besteliu!!!! nu nu nu nu nu nu nuuuuuuuuuuuuu!!!! am facut in anul 2 cu dlui, un curs cu autori fundamentali!! minunat om!!! Doamne, incredibil!!!! Si postarea cum e scrisa m-a ravasit si mai tare. Nu, nu e voie sa se duca asemenea oameni! Nu e fair, nu e! Eu cand am vazut titlul am crezut ca scrii de filmul cu acelasi titlu...dar dupa aia am izbuncit in lacrimi! Dumnezeu sa-i ierte si sa-l odihneasca dupa cum merita sufletul lui mare! La revedere, Dom' Prof, nu va zic adio.

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-adevar: "To Sir, with love!". Mare Om. Ramane in memoria tuturor celor care l-am cunoscut si sa speram ca vreodata ne vom ridica la inaltimea Sa. Sa-i fie tarana usoara!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu l-am cunoscut, insa dupa modul in care descrii, e cert ca a fost un adevarat om. Fie-i calea plina de lumina dincolo!

    RăspundețiȘtergere
  4. O 9 experientanoiembrie 16, 2010

    Vino pe noul mail de la facebook sa traiesti o noua experienta in domeniul postei electronice! Incearca si tu alaturi de miliarde de utilizatori din intreaga lume mailul oferit GRATUIT de facebook! Facebook: tot ceea ce-ti doresti intr-o singura pagina!

    RăspundețiȘtergere
  5. Condoleante .... desi nu-l cunosteam... probabil era un om bun...

    RăspundețiȘtergere
  6. Ba, ala cu mailu' lu' feisbuc, in viata mea nu o sa foloesc un serviciu de mail al unuia care se cheama Zuckerberg!!!!!!! Yahoo rulz!!!!

    RăspundețiȘtergere
  7. Freilich ist es seltsam, die Erde nicht mehr zu bewohnen,
    kaum erlernte Gebräuche nicht mehr zu üben,
    Rosen, und andern eigens versprechenden Dingen
    nicht die Bedeutung menschlicher Zukunft zu geben;
    das, was man war in unendlich ängstlichen Händen,
    nicht mehr zu sein, und selbst den eigenen Namen
    wegzulassen wie ein zerbrochenes Spielzeug.
    Seltsam, die Wünsche nicht weiterzuwünschen. Seltsam,
    alles, was sich bezog, so lose im Raume
    flattern zu sehen. Und das Totsein ist mühsam
    und voller Nachholn, dass man allmählich ein wenig
    Ewigkeit spürt.

    RăspundețiȘtergere
  8. @Roxana: cat de bine suna cea dintai elegie duineza. Oricum, Rilke suna bine oricand, oricum.


    Die Blätter fallen, fallen wie von weit,
    als welkten in den Himmeln ferne Gärten;
    sie fallen mit verneinender Gebärde.
    Und in den Nächten fällt die schwere Erde
    aus allen Sternen in die Einsamkeit.
    Wir alle fallen. Diese Hand da fällt.
    Und sieh dir andre an: es ist in allen.
    Und doch ist Einer, welcher dieses Fallen
    unendlich sanft in seinen Händen hält.

    RăspundețiȘtergere