Monolog cu o viperă

La citirea acestui titlu nu trebuie să se sperie persoanele pe care le am la inima ca apa-n cizme sau sarea-n ochi. Nu vorbesc de o viperă din cele bipede, dar aneuronale, vorbitoare, însă trepanate şi lobotomate, castrate de cele din urmă terminaţii ale bunului simţ. Ci de una adevărată. Mică. Mică de tot. Nu avea mai mult de 20cm. Probabil era pui. „În curs de dezvoltare”, aşa cum suna sintagma pe vremea Tovarăşului (iar România făcea parte dintre aceste ţări). Voios mergeam eu pe munte. Cel mai mult îmi place să trec de toate semnele cu interzis: „Acces interzis”, „Intrare interzisă”, „Drum interzis”, „Blabla interzis”. O fi pentru voi, pentru mine nu. Că eu nu ştie să citeşte în limbi străine, aşa că eul meu non-cognitiv are scuze. Deci. Totul e cu deci. Deci trec şi astăzi de câteva interdicţii şi ajung deasupra unui zid de 60m construit ca protecţie împotriva avalanşelor. Ce aduseseră avalanşele pe parapete, era de groază: tone de pietriş, într-o devălmăşie totală, specifică spiritului balcanic-oriental, nu celui ordonat, germanic. Escaladez mini-munţii rezultaţi din avalanşe, urc pe nişte cărări impracticabile, ajung pe jos la circa 1500-1600m, unde ştiu siiiiiiigur de tot că nu mă deranjează nici picior de om (doar planoarele care dau ture pe deasupra munţilor – planorismul, marea pasiune a tirolezilor, despre ele, altă dată).

După hălăduirea de rigoare, decizia de întoarcere acasă. Văd veveriţe cât pisicile de mari (fără exagerare), şoimi tare falnici şi alte animale frumoase. Trec peste o râmă imensă ieşită în cărare. Fac câţiva paşi şi Sfânta Vineri îmi şopteşte la ureche: „Fii om bun, Harap-Alb, ajută vietatea şi fi-vei răsplătit!”. Cântăresc rapid decizia, lenea de a face cale întoarsă câţiva paşi, peste care se suprapune imaginea Sf. Francisc din Assisi, cel atât de empatic cu animalele şi mă întorc. Într-adevăr, e păcat de biata râmă; în soarele nemilos s-ar usca destul de rapid. Caut din ochi un băţ să iau creatura, s-o azvârl la umbră. Când colo, râma mea era o viperuţă. Viperiţă. Viperucă. Cum s-o fi numind puiul ei.

Individa observă că mă reîntorc şi îşi ridică rapid căpşorul superb. Iar eu înlemnesc. Ea se uită cool la mine. Negociez ideea de a o rupe la fugă brusc, dar îmi dau seama că apropierea dintre noi îi permite frumoasei să facă o mişcare bruscă şi să mă „julească”. Plus că s-ar speria de reacţia mea de panică şi s-ar simţi îndreptăţită să atace. Mă gândesc dacă una de-asta mică poate face rău, calculez cam cât venin ar putea avea şi cam câtă „pagubă” ar putea să-mi producă. Dar renunţ la calcule. Şi încep să vorbesc cu ea. „Ştii, de fapt, eu vin din România. Orice imagine v-ar fi fost vouă indusă la şcoala voastră de viperini, de şerpilieni despre noi, să ştii că suntem persoane blânde, nu consumăm reptile. Aceia se numesc chinezi. Noi suntem vegetarieni, suntem ţară bananieră doar. Mie îmi plac şerpii. Pe cuvânt. Am o mare pasiune pentru ei. Dacă n-ai fi speriată şi dacă nici eu n-aş fi, că doar de aia vorbesc cu o viperă acum, te-aş mângâia. Dar poate merge şi o mângâiere speriată, vrei?”. Dau să mă aplec spre ea, din ridicarea şi mai accentuată a capului reptilian înţeleg că ideea nu-i agreată de ambele părţi. Şi continuăm convorbirea. „Ştii, uite, eu nu participam niciodată la prinderea de guşteri când eram elev. Colegii mei se duceau la gară, treceau de şine şi prindeau guşteri, pe care îi aduceau la şcoală să sperie gagicile. Şi, odată, a intrat în clasă spaima şcolii, doamna de desen, Copăcescu. Şi a văzut un guşter pe post de sperietoare de fete, l-a confiscat şi l-a pus pe rever. Toată ora reptila a stat la ea, acolo, ca o broşă, ea mângâia guşterul pe cap şi a plecat cu el acasă, că era mare iubitoare de animale. Vezi tu, acum mă întrebi de ce spaima şcolii, dacă era aşa bună cu animalele. Vai de mine, dragă viperă, pentru noi, elevii, Cruela de Vil din Dalmaţieni era o bomboană adorabilă pe lângă tovarăşa, apoi doamna de desen. Mai ales un handicapat ca mine, care nu-i în stare să tragă două linii ca lumea. Dragă viperă, acesta e cel mai mare of al vieţii mele, anume că sunt retardat la desen: la câte idei de pictură am în cap, cu o minimă dotare eram departe acum. Dar nu, eu când desenez un peşte, zici că-i porc, când fac un porc, parcă-i avion, când desenez un om…mai bine nu mai continui comparaţiile, fiindcă ne ferim de aria scatologică.”

Ea continua să mă privească foarte atentă. „Ştii, viperuţo, era la Cenaclul Flacăra, un fel de ceva românesc pe vremea unuia pe care oricum nu-l ştii, Ceauşescu, un cântec.” Şi îi cânt Puştoaico, tu ai sânge de viperă şi toate versurile, care înnebuniseră generaţii pe când eram copil. Şi, dacă tot e vorba de Flacăra şi dacă tot suntem pe munte, îi mai cânt ceva de la Cenaclu, Iubita mea ţi-am cumpărat un munte. „Şi în rest ce mai faci, ai ieşit la soare să-ţi încălzeşti sângele, foarte bine, foarte bine, e o zi excelentă azi”. Şi îi tot dau cu baliverne. Până la urmă, am învins-o prin talentul meu oratoric. Plictisită evident, după o perioadă, fiinţa ofidiană mult mai inteligentă decât persoana mea, decide să se retragă, conform principiului că cel mai deştept cedează.

Ajung acasă şi năvălesc peste Herbert. Acesta e Hausmeister-ul nostru. Îl iau direct de la masă, nu mă pasă. Herbert e genial în tot ceea ce ţine de Tirol. E informat în amănunt, a citit şi s-a documentat la milimetru. „Herbert, sunt vipere în Tirol?” A  mică a lui, 3 anişori, sare de la masă şi mă ia în braţe: „Uite, a venit Iepurele Mare.” Adică eu. De ce sunt Iepure Mare? Înainte de Paşte, ta-su m-a întrebat dacă plec acasă. I-am spus că nu. A mică m-a întrebat unde-i „acasă” şi i-am spus că în România. „Unde-i aia?”. „Uite, ştii, i-am trasat cu creta pe asfalt, asta e Austria, lângă e Ungaria şi aici vine România.” N-a înţeles nimic. „În România aveţi iepuri?” „Da, cum nu?” „Mai frumoşi ca cei de aici?” „Mult mai frumoşi şi mai mari”, plusez într-un tembel acces de patriotism.” „Cât tine de mari?” „Cam aşa ceva.” Herbert spune pe nerăsuflate: „În mod normal, nu erau vipere în Tirol, dar de vreo 15-20 de ani, sunt. Au apărut întâi în Tirolul de Sud. Eu cred că le-a adus cineva, nu veneau ele singure sute de kilometri târându-se. Au fost cam 20-30 de exemplare. Apoi s-au răspândit şi aici, în nord.” Şi urmează istoria viperelor, a Alpilor, a animalelor din Alpi. Acesta e el: când s-a pornit, e dificil de stopat. Aşa că imit vipera, îi preiau tactica şi mă retrag. În urma mea, îl aud cum perorează.