Viena - castelul Schönbrunn

Lumea o percep cel mai pregnant la nivel olfactiv. Lumea este pentru mine o mare de arome. Lumea se compune în mine mai întâi pe calea aerului. Asta şi poate pentru ca simţul meu olfactiv este dubios şi exagerat de dezvoltat. Intrarea la Schönbrunn. Şi sentimentul de la ţigănci. Totul rămâne undeva afară. Şi nu mai contează. Castelul, parcul, fântânile au parfumul lor inconfundabil. Unic. Pe care, de acum, îl voi recunoaşte în vise. În rest, e un anotimp altfel decât ce-i afară: aromeşte a acel moment pe muchie, ce rupe pieptul de atâta plinătate. E clipa de geniu când în aer şi în suflet e o mireasmă care în inima şi în creierul meu poartă eticheta „dincolo”. Momentul când plinătatea verii se descarcă-n toamnă, cu toată bogăţia grea a celor trăite, fie când primăvara se aruncă-n vară, cu întreaga bogăţie a celor ce fi-vor trăite. E o secundă inimitabilă, care are acelaşi parfum, pentru o frântură de gând.

Vezi Viena mică, undeva jos. Eşti departe de ea şi ştii că nimic din lumea de afară nu te poate atinge. La Gloriette, sufletul se despleteşte. Şi trece dincolo de orice cuvinte. E sentimentul clar că ordinea temporală e un yo-yo în mâna ta. Că timpul, de fapt, se face mic de tot, cât o nucă, pe care o poţi lua şi ascunde în buzunar. E clipa când cuvintele dispar, când orice altceva dispare. Şi când rămâi singur, în sfârşit singur, purificat de cuvinte, de nume. Lumea s-a pierdut şi ea. Şi nu mai există decât altcineva. Nici măcar tu. Totul şi toate sunt acolo. În altcineva. În acelaşi loc şi moment.

E o cascadă de apus. E un sentiment. E o lumină de un portocaliu atât de blând. Încât. O simţi. Cum se joacă. Pe piele. Şi prin gânduri. Toată frumuseţea lumii s-a topit în ea. Soarele – un şerbet gros şi aromitor. Cerul e atât de aproape, încât îl poţi lua să te ştergi cu el la gură după ce ai spus „mulţumesc”. De aici încolo, orice pas e prea mult. Orice respiraţie în plus e de prisos.

Povestea începe aici: conform legendei, pe la 1600, în cursul unei vânători, împăratul Matthias a găsit un izvor. Se spune că ar fi exclamat: "Welch ein schöner Brunn!" ("Ce izvor frumos!"). Câţiva ani mai târziu, în aceste locuri începea construcţia castelului Schönbrunn

Castelul a fost ridicat între 1638-1643 pentru Eleonora Gonzaga, care, în 1622, se căsătorise la Innsbruck cu împăratul Ferdinand al II-lea (cel care este responsabil şi cu partea modernă a castelului tirolez Ambras). Distrus de turci în 1683, a fost refăcut, modernizat şi extins de către împărăteasa Mari Tereza.

"Fântâna lui Neptun" este partea care închide parterul ansamblului şi face trecerea spre colină. Neptun este înţeles ca simbol al principelui care ştie să-şi cârmuiască supuşii prin apele tulburi.

Vedere de pe colină a castelului, reşedinţa de vară favorită a curţii vieneze şi locul unde, între 1809 şi 1810 s-a cazat şi Napoleon cu suita sa. Hitler a refuzat să locuiască aici, întrucât dispreţuia pompa şi fastul.

"Gloriette" - monument al războiului întru dreptate, ridicat, aşa cum scrie şi pe frontispiciu, în 1775, sub domnia Maria Tereza şi a lui Iosif al II-lea.

Vedere a castelului de pe "Gloriette"

Obeliscul şi fântâna aferentă, construite în 1777. Ideea arhitecturală a fost aceea de a opune forţele întunecate şi neîmblânzite ale pământului (fântâna) celor ale soarelui (obeliscul, care se află aşezat pe patru broaşte ţestoase uriaşe, simbolizând veşnicia)

Voliera, datând din 1750

   
Ana Belen - Pequeno vals vienes (versuri: Federico Garcia Lorca)