Oraşul meu

Nu ştiu dacă există oraşe. Oraşe ca ceva dat. De sine stătător. Fiecare oraş există în tot atâtea variante câţi oameni i-au respirat aerul. Oraşul meu e o colecţie de imagini. Fiecare cu imagine cu melodia ei. Cu parfumul ei. Cu zbaterea sa. Cu propria-i cromatică. Un oraş nu e un continuum. E pauza dintre aceste imagini. Pauzele. Tăcerile şi uitările. Oraşele mele sunt paşii sub stelele lor prinşi în inimă. Ca un hoţ mă strecor în noaptea oraşului. În şerpuitul său suflet. Şi nu am pretenţia să-l înţeleg. Ci doar să-i tâlhăresc liniştea.

Oraşul meu nu e reprezentat nici măcar de munţii lui. Cu toate că pare că aici Dumnezeu parcă s-a oglindit mai clar ca în alte părţi. Nu munţii. Ci imaginea lor răsturnată pe retina mea. Respiraţiile mele prin visele lor.

Oraşul meu e oraşul pe care-l visez. La propriu. Pe care îl împletesc, îl îndoi şi-l refac în miliarde de cioburi. Fiecare ciob are istoria şi respiraţia sa. Căderea şi susurul lui. Oraşul meu e o mare de cioburi. Şi golurile dintre ele. Prin care te poţi prăbuşi.

Oraşul meu e omul. Oamenii săi. Valurile de oameni plutind ordonat prin măruntaiele sale. Dar mai ales cei care se opresc măcar o fracţiune de gând din viaţa lor pentru a-ţi zâmbi. Oraşul meu e o strângere de mână.

Dacă m-ai pune să-ţi descriu oraşul meu nu aş şti să-ţi spun mare lucru. Ţi-aş vorbi însă despre ploaia lui. Despre gândurile care trosnesc în cap atunci când le ating stropii. Despre pocnitura groaznică, atunci când gândurile respiră cât tot universul şi ramurile lor îţi ies prin cap. Ramurile acestea sunt oraşul meu.

Ca un lup flămând hăituiesc dorul oraşului. Îl adulmec. Şi îl trag în mine ca şi cum ar fi cea din urmă respiraţie. Oraşul meu e o continuă alergare. Şi o izbire cruntă de fruntarii. Fiecare izbire, o moarte. Oraşul meu înseamnă şi morţile mele.

Când îţi pot da detalii, amănunte despre un oraş, când îţi pot indica trasee cu ochii închişi, când îţi pot oferi toate informaţiile turistice la milimetru, să ştii că nu-şi vorbesc despre oraşul meu. Oraşul meu începe de acolo de unde se termină amintirea. E o impresie. E un strigăt în vânt. O culoare de sub o piatră.

Oraşul meu e Ulise. Merge cu mine peste tot. Colindăm împreună prin lume. Şi prin mine. Oraşul meu e locul unde Ulise încearcă să uite de el însuşi. Ca să se poată regăsi. Oraşul meu e fiecare scufundare a corăbiilor lui Ulise.

Oraşul meu e pieptul meu. Oraşul meu e fiecare strecurare prin striaţiile din mine. Oraşul meu nu se zăreşte de sub un scaun. Pentru că în oraşul meu, doar în oraşul meu, nu există scaune de sub care copilaşii timizi sfârtecă avid cu ochii lor bucăţi de strălucire.

Când fug de mine. Şi din mine. Ajung mereu în oraşul meu. Oraşul meu e locul în care se învaţă respiraţia. În oraşul meu nu-s oglinzi. Oraşul tău e universul tău, mi-a spus cineva. Oraşul meu e pluriversul. E multiversul meu.

Oraşul meu e mama mea.

(Răspuns tardiv pentru Raf, care m-a întrebat aseară de ce Innsbruck e oraşul meu.) 

Adrian Sărmăşan - Cine se naste in ploaie